Decizia civilă nr.1753 din 19 martie 2009
Neexistând o comunicare a unei decizii de încetare a raporturilor de muncă (de concediere), nu se poate considera că în cazul recurentului-contestator a început să curgă termenul stabilit de norma de drept amintită şi, pe cale de consecinţă, acţiunea acestuia nu putea fi respinsă ca prescrisă. Dispoziţiile art. 31 alin. 4/1 din Codul Muncii nu sunt incidente în speţă, deoarece notificarea nu a fost emisă pe parcursul perioadei de probă ori imediat după expirarea acesteia, aşa cum cere imperativ această normă juridică, ci înainte de începerea perioadei de probă şi a contractului de muncă încheiat de părţi.
Tribunalul Bucureşti – Secţia a Vlll-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi în consecinţă a fost respinsă ca prescrisă cererea prin care contestatorul MDM, în contradictoriu cu intimata CCPS – Sucursala Bucureşti, a solicitat anularea deciziei de încetare a contractului individual de muncă emisă de intimată.
Contestatorul a declarat recurs, criticând sentinţa precitată, în esenţă, sub următoarele aspecte:
-instanţa de fond nu a reţinut corect situaţia de fapt şi a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză;
-în mod eronat s-a reţinut faptul că în speţă sunt aplicabile disp. art. 283 lit. a din Codul Muncii, potrivit cu care cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului;
-termenul prevăzut de acest text legal curge de la data comunicării deciziei în forma cerută de lege şi nu a simplei notificări;
-angajatorul este obligat să emită decizie în forma şi condiţiile impuse de lege, în caz contrar operând nulitatea prevăzută de art. 76 din Codul Muncii;
-notificarea este o clauză de dezicere de contract şi nu o desfacere unilaterală a contractului de muncă, astfel că cele două instituţii nu pot avea acelaşi regim juridic;
-nefiind prevăzută de lege, notificarea din speţă nu poate produce efecte juridice, deoarece nu a fost emisă în perioada de probă;
-în plus, nu este prevăzut un termen pentru atacarea ei în justiţie;
-singurul act care produce efecte juridice în cauză este decizia nr. 1/14.09.2007;
-în mod greşit, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, apreciind că notificarea din 10.04.2007 reprezintă decizie de concediere;
-există mai multe argumente în acest sens;
-în primul rând, Tribunalul face confuzie între perioada de probă şi contractul individual de muncă, a cărui era afectată de un termen suspensiv;
-nu s-a pus niciodată problema unei perioade de probă înainte de 15.04.2007;
-aşa fiind, în cauză nu sunt aplicabile disp. art. 31 alin. 4/1 din Codul Muncii şi, prin urmare, contractul nu putea să înceteze printr-o simplă notificare scrisă;
-în al doilea rând, tribunalul a apreciat eronat că notificarea nr. 710/10.04.2007 reprezintă decizie de încetare a raporturilor de muncă;
-decizia de încetare a raporturilor de muncă trebuie să îndeplinească cerinţele de formă şi de fond prevăzute de lege;
-notificarea din speţă nu îndeplineşte aceste cerinţe, aşa încât nu poate fi considerată decizie de concediere;
-este eronată concluzia instanţei în sensul că intimata avea dreptul de a decide unilateral desfacerea contractului de muncă printr-o notificare ce nu-şi găseşte aplicabilitatea în cauză, contestatorul neaflându-se în perioada de probă;
-faptul că notificarea respectivă nu constituie decizie de încetare a raporturilor de muncă este recunoscut implicit de intimată prin aceea că ulterior a emis decizia nr. 1/14.09.2007;
-în al treilea rând, în mod greşit s-a reţinut că această decizie doar constată încetarea raporturilor de muncă drept efect al deciziei angajatorului din 03.04.2007;
– aceasta, deoarece societatea a recunoscut că nu a respectat legea şi ulterior s-a conformat, emiţând decizia nr. 1/14.09.2007, pe care a comunicat-o abia la 05.05.2008, odată cu depunerea întâmpinării.
Curtea va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.
Din analiza probelor administrate (înscrisuri) rezultă că între părţile în proces s-a încheiat un contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată, a cărui executare urma să înceapă la data de 15.04.2007. În acelaşi contract s-a prevăzut şi o perioadă de probă de 30 zile calendaristice, perioadă având ca punct de început ziua de 15.04.2007.
Anterior acestei date, intimata şi-a manifestat intenţia de a înceta raporturile de muncă dintre părţi. în acest sens a fost comunicată, prin intermediul executorului judecătoresc, notificarea înregistrată sub nr. 710/10.04.2007. De menţionat faptul că în conţinutul acestei notificări intimata nu a indicat nici un temei de drept, prin care să-şi justifice din punct de vedere legal dispoziţia sa de încetare a raporturilor juridice de muncă.
Ulterior, intimata a emis decizia nr. x/2007, prin care a arătat că efectele contractului individual de muncă al recurentului-contestator au încetat prin notificare emisă în temeiul art. 31 alin. 4/1 din Codul Muncii. Trebuie precizat şi faptul că această decizie a fost comunicată recurentului-contestator pe parcursul judecăţii în primă instanţă, odată cu întâmpinarea formulată de intimată la data de 30.04.2008.
Tribunalul a reţinut că data comunicării actului prin care intimata a decis concedierea salariatului a fost ziua de 10.04.2007. Având în vedere acest aspect şi faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data 22.01.2008, instanţa de fond a făcut aplicaţiunea în cauză a prevederilor art. 283 alin. 1 lit. a din Codul Muncii şi a respins acţiunea ca fiind prescrisă, mai precis ca fiind introdusă după expirarea termenului de 30 zile de la comunicarea deciziei unilaterale a angajatorului de încetare a contractului individual de muncă.
Acest mod de soluţionare a pricinii de către prima instanţă este greşit.
Chestiunea esenţială ce trebuie rezolvată în speţă este aceea dacă notificarea din 10.04.2007 constituie o decizie de încetare a raporturilor de muncă sau poate fi asmilată din punct de vedere juridic unui asemenea act de dispoziţie. Aceasta deoarece în conţinutul art. 283 alin. 1 lit. a din Codul Muncii statuează că termenul de 30 zile calendaristice la care face referire începe să curgă de la data comunicării deciziei de încetare a contractului de muncă.
Orice astfel de decizie reprezintă manifestarea unilaterală de voinţă a angajatorului de a înceta raporturile juridice de muncă pe care le are cu salariatul său, sens în care sunt prevederile art. 55 lit. c din Codul Muncii. Însă, acest ultim text de lege impune însă cerinţa ca această manifestare de voinţă să se producă “în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”.
Potrivit art. 58 din Codul Muncii, concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, ea putând fi dispusă din motive care au legătură cu persoana salariatului sau din motive care nu ţin de persoana angajatului. Cu alte cuvinte, angajatorul care doreşte să înceteze raporturile de muncă cu un salariat trebuie să recurgă la concedierea acestuia iar în asemenea situaţii, angajatorul este obligat să emită o decizie, care trebuie să îndeplinească anumite condiţii, în caz contrar fiind lovită de nulitate (sens în care sunt disp. art. 76 şi 268 din Codul Muncii).
Notificarea din 10.04.2007 nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerată o decizie de concediere. De altfel, intimata însăşi împărtăşeşte un asemenea punct de vedere, ţinând seama de faptul că ulterior a emis decizia nr. x/2007, prin care a constatat că raporturile de muncă dintre părţi au încetat de la data de 10.04.2007, în temeiul art. 31 alin. 4/1 din Codul Muncii.
Dar, o decizie de concediere nu poate avea efect constatator, ţinând seama de modul în care este definită de Codul Muncii instituţia juridică a concedierii. În concepţia şi sistemul acestui act normativ, concedierea nu poate produce efecte decât pentru viitor, ţinând seama şi de împrejurarea că decizia de concediere produce efecte doar de la data la care a fost comunicată salariatului, sub acest aspect fiind relevante dispoziţiile art. 75 şi cele ale art. 268 alin. 3. în raport de toate cele ce preced, concluzia care se impune este aceea că recurentului-contestator nu i s-a comunicat un act care să constituie o decizie de încetare a raporturilor de muncă (de concediere) sau care să poată fi asimilat acesteia, astfel încât în ce-l priveşte nu pot fi incidente prevederile art. 283 alin. 1 lit. a din Codul Muncii, text inaplicabil în cauză tocmai pentru că nu sunt întrunite cumulativ toate condiţiile în acest sens. Mai precis, neexistând o comunicare a unei decizii de încetare a raporturilor de muncă (de concediere), nu se poate considera că în cazul recurentului-contestator a început să curgă termenul stabilit de norma de drept amintită şi, pe cale de consecinţă, acţiunea acestuia nu putea fi respinsă ca prescrisă.
Dispoziţiile art. 31 alin. 4/1 din Codul Muncii nu sunt incidente în speţă, deoarece notificarea din 10.04.2007 nu a fost emisă pe parcursul perioadei de probă ori imediat după expirarea acesteia, aşa cum cere imperativ această normă juridică, ci înainte de începerea perioadei de probă şi a contractului de muncă încheiat de părţi. Or, Codul Muncii nu reglementează o asemenea situaţie, astfel încât intimata nu se putea prevala de prevederile art. 31 alin. 4/1, ci trebuia să recurgă la procedura de drept comun a concedierii, ceea ce nu a făcut.
