I.M. a chemat în judecată pe pârâtul S.P.L.T. solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să fie obligat la reintegrarea reclamantului pe postul ocupat anterior concedierii colective, respectiv diriginte de şantier în cadrul S.T. şi să-i plătească toate drepturile băneşti ce i se cuvin de la data încetării contractului individual de muncă din cadrul fostei S.C. T. 2000 S.A., respectiv 1.08.2009, până la reintegrarea în muncă în cadrul societăţii pârâte.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că a fost salariat al S.C. T. 2000 S.A. ocupând funcţia de diriginte de şantier
în cadrul S.T., iar prin decizia nr.1125/20.07.2009, contractul de muncă dintre părţi a încetat prin concediere în
temeiul art.65 lit.c) Codul muncii. A mai precizat că, pentru a se asigura continuitatea serviciului de T. în M.P.,
Consiliul Local a înfiinţat S.P.L.T., unitate bugetară care a preluat 472 din totalul de 980 de salariaţi ai fostei
S.C. T. S.A. în baza H.C. nr.290/2009 (art.6), lista nominală a personalului preluat aprobându-se prin decizia directorului
noului serviciu înfiinţat. A mai învederat că, la preluarea personalului, nu s-au respectat dispoziţiile art.72 din C.M.,
întrucât nu au fost înştiinţaţi salariaţii pentru a-şi manifesta în scris dorinţa de reangajare şi nu au fost respectate
criteriile de prioritate ce au fost avute în vedere la concediere. Pe de altă parte, un alt motiv pentru care trebuia
să îşi reia activitatea la noul serviciu înfiinţat, pe vechiul post, este calitatea pe care o avea ca reprezentant al
salariaţilor fiind lider de sindicat în cadrul Sindicatului Termo. Întrucât noua societate are acelaşi sediu cu cel al
persoanei juridice desfiinţate şi aceleaşi organe de conducere, schimbându-se doar denumirea, iar personalul a fost
selectat pe criterii „numai de ei ştiute” din foştii salariaţi, încălcându-se astfel dispoziţiile legale în materia
concedierii şi a angajării în sectorul bugetar, se arată că desfiinţarea locului de muncă al reclamantului în aceste
condiţii nu a fost reală, efectivă şi serioasă.
La termenul de judecată din data de 24.03.2010, reclamantul a precizat că nu înţelege să conteste decizia de concediere,
fiind nemulţumit de faptul că nu a fost înştiinţat pentru a fi încadrat la noul serviciu.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii având în vedere că reclamantul
a avut raporturi de muncă cu SC T. 2000 SA de unde a fost concediat în temeiul art.65 c. Muncii, iar pe fondul cauzei
a solicitat respingerea acţiunii, cu motivarea că SPL de T. al Mun. Piteşti este o persoană juridică nou înfiinţată care
nu a fost implicată în concedierile colective la care face referire reclamantul. Potrivit art.6 din H.C.L. nr.290/2009,
invocate de către reclamant, „încadrarea personalului se face prin preluare, în condiţiile legii de la SC T. 2000 SA, cu
respectarea numărului de posturi aprobat potrivit prezentei hotărâri”, lista nominală a personalului preluat fiind
aprobată de directorului unităţii fără a i se impune criterii de selecţie. Mai mult decât atât, se arată că postul ocupat
de reclamant la fostul angajator nu se regăseşte în statul de funcţii al SPL T..
În cursul cercetării judecătoreşti s-a administrat proba cu înscrisuri, în cadrul căreia au fost solicitate relaţii
de la pârâtă care au foste depuse la dosar, parţial.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, aceasta a fost pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată din
data de 16.06.2010 şi considerată, de către instanţă, drept o apărare pe fondul cauzei ce urmează a fi tratată ca atare.
Prin sentinţa civilă nr.883/CM/21 iunie 2010 pronunţată de T.A. – Secţia civilă – Complet specializat pentru conflicte
de muncă şi asigurări sociale a fost respinsă acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, reclamantul a fost salariatul SC T. 2000 SA în funcţia de tehnician în
cadrul S.T., astfel cum rezultă din cuprinsul carnetului de muncă de la filele 61-79.
La data de 20.07.2009, prin decizia nr.1125 (fila 50), s-a dispus concedierea acestuia potrivit art.65 Codul muncii.
Decizia de concediere menţionată nu a fost contestată de către reclamant.
Prin Hotărârea Consiliului Local nr.290 din 6.07.2009 (filele 4 – 7) a fost înfiinţat S.P.L.T. al Municipiului Piteşti
care funcţionează, prin gestiune directă, în condiţiile legii şi ale hotărârii, fiind în subordinea Consiliului Local
al Municipiului Piteşti.
Potrivit art.2 din H.C.L. (fila 5), organigrama şi statul de funcţii ale SPLT se aprobă conform anexelor nr.1 şi 2,
iar conform art.6 încadrarea personalului se face prin preluare, în condiţiile legii, de la S.C. T. 2000 S.A.,
cu respectarea numărului de posturi aprobat potrivit hotărârii, lista nominală a personalului preluat aprobându-se prin
decizia directorului numit în condiţiile art.1alin.8.
Din anexele 1 şi 2 la HCL nr.290/06.07.2009 (f. 9-35) rezultă că reclamantul nu este cuprins între persoanele angajate de
către Serviciul nou înfiinţat. De asemenea, la dosar, nu s-a făcut dovada atacării şi anulării acestei hotărâri.
Prin prezenta acţiune reclamantul solicită reintegrarea pe postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă, dar
la societatea pârâtă, pe considerentele că SPLT Piteşti nu este o societate nou înfiinţată, ci aceeaşi societate de la
care a fost concediat, fiind incidente dispoziţiile art.72, dar şi 169 – 170 Codul muncii.
În legătură cu cele invocate, analizând cuprinsul H.C.L. nr.290/06.07.2009, de înfiinţare a SPLT, instanţa apreciază că
nu suntem în situaţia unui transfer de întreprinderi, nefiind aplicabile în cauză dispoziţiile art.169-170 Codul muncii
şi ale Legii nr.67/2006.
Astfel, potrivit art.169 alin.1 Codul muncii „salariaţii beneficiază de protecţia drepturilor lor în cazul în care se
produce un transfer al întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acesteia către un alt angajator, potrivit legii”.
În sensul Legii 67/2006, privind protecţia drepturilor salariaţilor în cazul transferului întreprinderii, al unităţii sau
al unor părţi ale acestora, art.4 lit. d, prin „transfer” se înţelege „trecerea din proprietatea cedentului în proprietatea cesionarului a unei întreprinderi, unităţi sau a unor părţi ale acestora, având ca scop continuarea activităţii principale sau secundare, indiferent dacă urmăreşte sau nu obţinerea unui profit”.
În speţa de faţă nu a avut loc un transfer de întreprindere sau unitate în sensul art. 4, neexistând un contract de cesiune
sau fuziune, conform art. 1 din lege, între S.C. T. 2000 S.A. şi SPLT Piteşti, preluarea de care se face vorbire în
hotărârea Consiliului Local făcându-se prin noi angajări de personal de la vechea societate şi, în niciun caz, prin
transfer.
În sprijinul acestei susţineri vin şi disp.art.169 alin 2 şi 3 Codul muncii în raport de care drepturile şi obligaţiile
cedentului care decurg dintr-un contract sau raport de muncă existent la data transferului vor fi transferate integral
cesionarului. Transferul întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acesteia nu poate constitui motiv de concediere
individuală sau colectivă a salariaţilor de către cedent ori de către cesionar. Aceste prevederi se regăsesc şi în
legea 67/2006, art.7.
Or, reclamantul din prezenta cauză a fost concediat de la vechiul angajator în temeiul art.65 Codul muncii, concediere
necontestată de acesta.
În sensul inexistenţei unui transfer de unităţi sunt şi prevederile art.5 din legea 67/2006, care la alin.1 menţionează
că „drepturile şi obligaţiile cedentului, care decurg din contractele individuale de muncă şi din C.C.M. aplicabil,
existente la data transferului vor fi transferate integral cesionarului.” La alin.2 al art.5 se prevede expres că
„prevederile alin.1 nu se aplică în cazul în care cedentul este subiectul procedurii de reorganizare judiciară sau
faliment, potrivit legii.”
În această situaţie, apare neavenită solicitarea reclamantului ca instanţa de judecată să oblige o altă persoană juridică
să încheie un contract de muncă cu o persoană fizică, respectiv să dispună „reintegrarea” pe postul deţinut anterior,
dar la un alt angajator.
Altfel, s-ar încălca principiul negocierii prealabile angajării într-un raport de muncă prevăzut de art.17 alin.41 Codul
muncii, cât şi principiul consensualităţii şi al bunei credinţe prevăzut de art.8 Codul muncii.
Modalitatea în care s-au efectuat angajări de către Serviciul nou înfiinţat este un aspect care excede cadrului procesual
din prezenta cauză atâta timp cât HCL nr.290/06.07.2009 cu anexele 1 şi 2 nu a fost contestată.
Este adevărat că personalul preluat de la S.C. T. 2000 S.A. nu a fost evaluat în vederea noilor angajări, dar nu există
criterii de selecţie impuse de H.C.L. menţionată şi nici nu se prevede în această hotărâre că va fi preluat întreg
personalul care a desfăşurat activitate în cadrul SC T. 2000 SA.
Dimpotrivă, art.6 din H.C.L. prevede că încadrarea personalului la noul Serviciu se face prin preluare, în condiţiile
legii, de la S.C. T., cu respectarea numărului de posturi aprobat potrivit prezentei hotărâri.
Cu atât mai mult cu cât compartimentul, respectiv activitatea pe care o desfăşura reclamantul la vechea unitate,
nu se mai regăseşte în organigrama, respectiv obiectul de activitate al noului angajator.
În consecinţă, neexistând transfer de unităţi, nu există obligaţia SPLT să angajeze întreg personalul existent
la T. 2000 SA. Pentru aceleaşi considerente, nu poate fi reţinută nici apărarea reclamantului întemeiată pe dispoziţiile
art.72 Codul muncii şi nici apărarea potrivit căreia trebuie să continue activitatea la noul angajator, întrucât a fost
lider de sindicat la S.T. existent în cadrul S.C. T. 2000 S.A.
Chiar dacă reclamantul nu a avut raporturi de muncă cu pârâtul, prezentul litigiu este un conflict de drepturi, în sensul
art.1 alin.1 coroborat cu art.295 alin.2 Codul muncii, astfel că va fi înlăturată apărarea pârâtului în acest sens.
În consecinţă, pentru considerentele menţionate şi în raport de disp.art.281 Codul muncii instanţa a respins prezenta
acţiune.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, a declarat recurs reclamantul I.M., criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art.304 pct.1, pct.8 şi pct.9 Cod procedură civilă, însă criticile sale pot fi încadrate numai în dispoziţiile art.304 pct.1 şi 9 Cod procedură civilă, după cum urmează:
– prima instanţă nu a fost alcătuită, potrivit dispoziţiilor legale, prin încălcarea art.25 şi art.27 Cod procedură civilă,
în sensul că un membru al completului de judecată, respectiv magistrat Elena Anton, era incompatibilă să soluţioneze
cauza de faţă, încălcându-se dispoziţiile art.6 din CEDO; Astfel, ambii părinţi ai magistratului respectiv, şi anume
Bănescu Dorina şi Bănescu Paul, sunt foşti salariaţi ai SC T. 2000 SA şi au fost preluaţi de către intimata-pârâtă la
societatea nou înfiinţată şi, cum în speţa dedusă judecăţii se contestă tocmai această preluare de către recurentul-
reclamant, este pusă la îndoială imparţialitatea respectivului magistrat.
– pe fondul cauzei sentinţa primei instanţe este nelegală deoarece, din totalul de 980 de salariaţi ai SC T. 2000 SA,
au fost preluaţi numai un număr de 472 de salariaţi, fără ca această preluare să se facă în condiţiile prevăzute de lege
şi aşa după cum rezultă din HCL nr.290/2009, respectiv dispoziţiile art.6, care erau imperative şi care trebuiau respectate
de către intimata-pârâtă; În realitate, această preluare s-a făcut în mod subiectiv şi clientelar, fără un concurs şi fără
criterii obiective, deşi în speţa dedusă judecăţii era vorba de un caz tipic de transfer de întreprindere conform art.2
din Legea nr.67/2006.
– nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a făcut dovada că în organigrama noii societăţi se regăseşte în cadrul biroului
tehnic o altă persoană fără calificarea necesară, deşi recurentul-reclamant avea cunoştinţe de specialitate în domeniu;
În plus, s-au interpretat în mod eronat dispoziţiile art.5 din Legea nr.67/2006.
Intimata-pârâtă SC T.C.C. SA a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi
anume în ceea ce priveşte prima critică care se referă la alcătuirea legală a completului de judecată pentru motivul
prevăzut de dispoziţiile art.25 şi 27 alin.1 Cod procedură civilă, se precizează că nu este vorba de îndeplinirea textelor
de lege prevăzute şi că este adevărat că ambii părinţi ai magistratei sunt salariaţi ai intimatei-pârâte, însă, cu toate
acestea, nu poate fi pusă la îndoială imparţialitatea ei.
Pe fondul cauzei, se precizează de către intimata-pârâtă că soluţia instanţei de fond este legală, nefiind aplicabile
dispoziţiile art.169 din Codul muncii, precum şi a prevederilor Legii nr.67/2006, respectiv nu s-a produs un transfer al
întreprinderii, al unităţii sau al unei părţi a acesteia, iar HCL nr.290/6.07.2010 nu poate fi interpretată în sensul
celor susţinute de către recurentul-reclamant, deoarece art.5 alin.1 şi 2 din Legea nr.67/2006 prevăd că, drepturile şi
obligaţiile cedentului care decurg din C.I.M. şi din C.C.M. aplicabil existente la data transferului, vor fi transferate
integral cesionarului.
Prevederile alin.1 nu se aplică în cazul în care cedentul este subiectul procedurii de reorganizare judiciară sau faliment
potrivit legii, situaţie care rezultă din sentinţa nr.322/F/24.03.2009 pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş, rămasă
irevocabilă prin decizia nr.565/F/22.05.2009 pronunţată de C.A.P..
În fine, se precizează că este adevărat că în cuprinsul HCL nr.290/2010, respectiv în dispoziţiile art.6, se prevede în
mod expres că angajarea salariaţilor de la SC T. SA se face prin preluare către noua societate, însă nu era necesar un
concurs şi persoanele care au fost păstrate în muncă au fost cele cu o competenţă profesională dovedită. Se invocă, de
asemenea, decizia nr.1877/R/CM/13.12.2010 pronunţată de C.A.P., ca practică judiciară.
Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentul-
reclamant, Curtea constată că recursul este fondat pentru prima critică, pentru următoarele considerente.
Potrivit dispoziţiilor art.304 pct.1 Cod procedură civilă, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai
pentru motive de nelegalitate în situaţia în care instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.
Pe de altă parte, dispoziţiile care privesc incompatibilitatea judecătorilor sunt de ordine publică, ceea ce înseamnă
că oricare dintre părţi pot să invoce această situaţie sau instanţa, din oficiu, iar în cazul în care se constată
incompatibilitatea unuia dintre membrii completului de judecată sentinţa pronunţată este lovită de nulitate absolută.
În speţa dedusă judecăţii se invocă de către recurentul-reclamant că a luat cunoştinţă odată cu promovarea recursului
că unul din membrii completului de judecată, respectiv magistrat Elena Anton, era incompatibilă să soluţioneze acţiunea
formulată de către acesta, deoarece ambii părinţi ai magistratei sunt salariaţii intimatei-pârâte şi au fost supuşi
aceleiaşi proceduri judiciare, contestată de către recurentul-reclamant, respectiv au fost preluaţi de către SC T. 2000 SA,
către SC T. C.C. SA.
Pentru a verifica această susţinere, Curtea a luat legătura telefonic cu respectivul magistrat, sens în care a fost
încheiat şi un referat la data de 22.11.2010 de către grefierul de şedinţă, care a confirmat că părinţii acesteia,
respectiv numiţii B. D. şi B. P., au fost salariaţi la SC T. 2000 SA şi preluaţi către noua societate, respectiv SC T.C. C. SA.
În jurisprudenţa C.E.D.O., independenţa şi imparţialitatea instanţei se găsesc în strânsă legătură, situaţie faţă de care
o instanţă care nu oferă suficiente garanţii de independenţă nu va putea fi considerată nici imparţială.
Lipsa prejudecăţilor şi atitudinea nepărtinitoare sunt elemente definitorii ale imparţialităţii: „Existenţa imparţialităţii
în sensul art.6 paragraf 1 din CEDO trebuie determinată conform unui text subiectiv, pe baza convingerilor personale ale
unui anumit magistrat, într-o anumită cauză, dar şi conform unui text obiectiv, vizând să stabilească dacă un judecător
a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială legitimă în această pricină” (cazul Hauschildt vs. Danemarca).
Urmând demersul subiectiv trebuie demonstrat, pornind de la faptele cauzei, ce gândea un anumit judecător, într-o anumită
circumstanţă, dacă a acţionat sau nu în mod părtinitor.
Demersul obiectiv a fost explicat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, astfel: ceea ce trebuie asigurat este
încrederea pe care într-o societate democratică instanţele trebuie să o inspire publicului şi în primul rând oricărui
justiţiabil.
În aplicarea acestui text opinia părţii în cauză cu privire la imparţialitatea instanţei este foarte importantă, dar nu
decisivă. Esenţial este ca îndoielile privitoare la imparţialitate să poată fi justificate în mod rezonabil. Însă,
dacă există o îndoială cât de cât justificată, magistratul bănuit de această atitudine părtinitoare trebuie să se
retragă de la judecata cauzei şi în acest context CEDO a arătat că statul are obligaţia de a verifica acuzaţiile de
părtinire aduse unui magistrat.
În speţa dedusă judecăţii, raportat la faptul că ambii părinţi ai magistratului care a soluţionat acţiunea la fond au
fost salariaţi ai SC T. 2000 SA şi în prezent lucrează la societatea nou înfiinţată, respectiv la intimata-pârâtă, şi
că au fost supuşi unei proceduri de preluare pe care recurentul-reclamant o contestă sub toate aspectele ce vizează
legalitatea şi temeinicia acesteia, Curtea constată că respectivul magistrat trebuia să se abţină de la soluţionarea
cauzei pentru respectarea unui proces echitabil şi rezonabil şi, de asemenea, pentru ca instanţa să ofere garanţia de
imparţialitate prevăzută de dispoziţiile art.6 din CEDO.
Faţă de admiterea acestei critici, care conduce la nulitatea sentinţei pronunţate în sensul că instanţa nu a fost alcătuită
potrivit dispoziţiilor legale, nu se mai impune de către instanţa de recurs a analiza celelalte critici din recursul
reclamantului, care vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării.
Faţă de cele arătate mai sus, Curtea, în baza dispoziţiilor art.312 alin.1 şi 5 Cod procedură civilă, precum şi
dispoziţiilor art.291 din Codul muncii, va admite recursul şi va casa sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare la
aceeaşi instanţă.
3. Judecătorii fondului sunt datori să arate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, enunţând
starea de fapt constatată, dovezile administrate şi raţionamentul juridic care a dus la adoptarea soluţiei respective,
pentru a permite instanţei de control judiciar să exercite acest control asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii
atacate.
Art.261 pct.5 Cod procedură civilă
Art.25-27 Legea nr.33/1994
Legea nr.198/2004
Art.297 Cod procedură civilă
…principiul general consacrat de Codul de procedură civilă, prin art.261 pct.5 Cod procedură civilă, impune ca orice
hotărâre judecătorească să fie motivată, judecătorii fondului fiind datori să arate motivele de fapt şi de drept care au
format convingerea instanţei, enunţând starea de fapt constatată, dovezile administrate şi raţionamentul juridic care a
dus la adoptarea soluţiei respective.
Nemotivarea hotărârii, deşi nu este prevăzută ca o cauză de desfiinţare în Codul de procedură civilă, faţă de caracterul
imperativ al dispoziţiilor art.261 pct.5 Cod procedură civilă şi finalitatea acestui text, de a da posibilitatea
instanţei de control judiciar să exercite acest control asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, se încadrează
într-un cadru mai larg de nelegalitate, acela al nepronunţării asupra fondului cauzei, de natură a justifica desfiinţarea
cu trimitere în rejudecare pentru ca instanţa de fond să se pronunţe asupra pricinii şi, mai ales, să arate care sunt
considerentele pentru care a tranşat litigiul în modul în care a făcut-o.
…Or, procedura specială care guvernează materia exproprierii imobilelor în vederea efectuării unor construcţii de interes
naţional, judeţean şi local, deci pentru cauză de utilitate publică (Legea nr.198/2004, Legea nr.33/1994), prevede,
în mod expres, că pentru stabilirea despăgubirilor, instanţa va constitui o comisie de experţi compusă dintr-un expert
numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii.
…Primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî,
despăgubirea acordată de către instanţă neputând fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea
solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.
Procedura sus-menţionată, impunea deci, instanţei de fond, nu numai administrarea probei cu expertiză în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor, ci şi obligativitatea exprimării motivelor pentru care tribunalul s-a oprit la o anumită sumă cuvenită reclamantei, în condiţiile în care lucrarea de specialitate nu a fost efectuată de către o comisie de experţi, astfel cum prevede legea, ci fiecare dintre aceştia şi-au exprimat propriul punct de vedere prin lucrări separate, iar intimata a făcut obiecţiuni la raportul de expertiză, fundamentate de lucrarea expertului consilier.
(Decizia civilă nr. 3/A/11 ianuarie 2011)
