Prin acţiunea formulată reclamantul F.S. a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva sa având ca obiect internarea in detaşament de in perioada 16 noiembrie 1952-26 octombrie 1959 şi obligarea pârâtului – Statul Roman prin la plata in favoarea sa a echivalentului in lei al sumei de 110.000 Euro, cu titlu de daune morale, cu obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata
Prin Sentinţa civilă nr. 227 din 08.03.2011 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocata de Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune vizând petitul 2 din acţiune.
S-a admis in parte acţiunea civila formulata si precizata de reclamantul F.S. şi in consecinţa s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva reclamantului F.S., având ca obiect internarea in detaşament de munca in perioada 16 noiembrie 1952 -26 octombrie 1955.
S-a respins cererea formulata si precizata de reclamantul F.S. in contradictoriu cu paratul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice privind obligarea paratului la plata daunelor morale.
A fost obligat paratul sa plătească reclamantului suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din copia fisei de evidenta comunicata prin adresa nr. JR596/21.12.2010 de Ministerul Apărării Naţionale coroborata cu declaraţiile martorilor audiaţi in cauza rezulta ca împotriva reclamantului a fost luata o măsura administrativa cu caracter politic având ca obiect trimiterea sa la detaşament de munca in perioada 16 noiembrie 1952 – 26 octombrie 1955.
Având in vedere aceste considerente de fapt, instanţa a apreciat incidente si aplicabile in speţa dispoziţiile art. 4 al 2 din Legea 221/2009 potrivit cărora, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Cu privire la cererea de acordare de despăgubiri astfel cum a fost precizată de către reclamant , instanţa a reţinut următoarele:
Prin Deciziile nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010 publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a României a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi sunt neconstituţionale.
Curtea Constituţională a reţinut că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă – există reglementări paralele, şi anume, pe de o parte Decretul lege nr. 118/1990, republicat şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar pe de altă parte Legea nr. 221/2009.
După declararea caracterului neconstituţional a dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 reclamantul şi-a precizat acţiunea pe dispoziţiile art. 998-999 Cod civil, şi pe dispoziţiile art. 5 din CEDO.
Instanţa a reţinut ca România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor cetăţeneşti prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 care a intrat în vigoare la 20 iunie 1994. Prin urmare, pentru faptele petrecute anterior acestei date, Convenţia nu produce efecte, aspect statuat în mod constant în practica CEDO, în special în cauzele pronunţate împotriva României. Atâta timp cât la momentul luării măsurii arestării şi condamnării reclamantului România nu aderase la Convenţie, acesta nu poate fi invocată în apărarea drepturilor anterior încălcate.
Cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 998-999 Cod civil, tribunalul a apreciat că potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958 acţiunile patrimoniale sunt supuse prescripţiei de 3 ani.
In ceea ce priveşte data de la care termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă, instanţa a apreciat că data începerii curgerii este data intrării in vigoarea a Decretului Lege nr. 118/1990 – 9 aprilie 1990.
Prin acesta s-a recunoscut caracterul politic al condamnărilor la care au fost supuse unele persoane în perioada de după 6 martie 1945, perioada detenţiei fiind considerată vechime în muncă, respectiv 1 an de detenţie constituie 1 an şi 6 luni vechime în muncă. Totodată, persoanelor condamnate politic li s-a acordat şi o îndemnizaţie lunară de 200 lei/pe an de detenţie , moment din care reclamantul daca ar fi apreciat ca aceste masuri nu acoperă prejudiciul produs prin condamnare, a avut posibilitatea de a solicita obligarea Statului Roman prin Ministerul Finanţelor la plata de daune morale.
Raportat la considerentele mai sus invocate, tribunalul a admis in parte acţiunea civila formulata si precizata de reclamantul F.S., a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva reclamantului F.S., având ca obiect internarea in detaşament de munca in perioada 16 noiembrie 1952 – 26 octombrie 1955; a respins cererea formulata si precizata de reclamant privind obligarea paratului la plata daunelor morale, ca prescrisă .
In temeiul dispoziţiilor art. 274 C.pr.civ a obligat paratul sa plătească reclamantului suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând onorariu avocaţial.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul F.S. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
1.Prin recursul declarat de reclamantul F.S. împotriva sentinţei civile nr. 227/2011 a Tribunalului Cluj s-a solicitat casarea în parte a sentinţei în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte petitul 2, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivare s-a arătat că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că termenul în care se putea solicita obligarea Statului Român la plata daunelor morale curge de la data intrării în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990, în mod corect acest termen curgând de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Sfera persoanelor care puteau beneficia de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 era restrânsă, fiind lărgită prin OUG nr. 214/1999, nici unul dintre aceste acte normative nepermiţând solicitarea de daune morale.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată s-a arătat că în mod greşit acestea au fost acordate numai parţial, situaţia în care s-a ajuns nefiind imputabilă reclamantului, culpa aparţinând Statului Român care a edictat un act normativ declarat ulterior neconstituţional.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 299 şi urm. C.pr.civ.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare la recursul declarat de către reclamant solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
În motivare s-a arătat că prin prisma declarării ca neconstituţional a art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 prin Deciziile nr. 1354 şi 1358/2010 ale , în mod corect s-a respins acţiunea formulată de reclamant având ca obiect acordarea de daune morale.
În mod neîntemeiat se apreciază că termenul de prescripţiei a dreptului la acţiune ar începe să curgă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, în condiţiile declarării neconstituţionalităţii textului de lege care permitea acordarea de daune morale.
S-a arătat că în mod corect au fost acordate numai parţial cheltuielile de judecată, acţiunea fiind admisă în parte.
2.Prin recursul declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice s-a solicitat modificarea sentinţei în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantului.
În motivare s-a arătat că reclamantul nu a făcut dovada formulării sau neformulării unor cereri întemeiate pe Decretul-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999.
Din copia livretului militar seria 032516 rezultă că în perioada 16.11.1952-26.10.1955 reclamantul a fost încorporat şi a desfăşurat serviciul militar la care erau obligaţi toţi cetăţenii, nefiind vorba despre o măsură administrativă cu caracter politic.
De altfel, instanţa de fond nici nu a analizat acest livret militat, luând în considerare doar celelalte probe propuse de reclamant, probe care nu pot înfrânge însă evidenţa faptului că efectuarea stagiului militar obligatoriu într-un detaşament de muncă nu poate constitui prin ea însăşi o măsură administrativă cu caracter politic.
În mod nelegal a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în condiţiile nedovedirii petitelor din acţiunea reclamantului.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, art. 3041 C.pr.civ. şi art. 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009.
Reclamantul F.S. a formulat întâmpinare la recursul formulat de către pârâtul Statul Român solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
În motivare s-a arătat că în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond că din copia fişei de evidenţă comunicată prin adresa nr. JR 596/21.12.2010 de Ministerul Apărării Naţionale coroborată cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză împotriva reclamantului a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic având ca obiect trimiterea la detaşament de muncă în perioada 16.11.1952-26.10.1955, fiind incident art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009.
Raportat la soluţia de admitere în parte a acţiunii în mod corect a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursurile declarate de reclamantul F.S. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile numărul 227 din 8.03.2011 a Tribunalului Cluj, Curtea reţine următoarele:
Având în vedere că ambele părţi au declarat recurs împotriva sentinţei pronunţate de tribunal se impune a se analiza cu precădere criticile formulate de pârât în cererea de recurs, contestându-se caracterul politic al măsurilor luate împotriva reclamantului, cererea de acordare a daunelor morale având caracter accesoriu.
Din actele depuse în probaţiune de către reclamant, respectiv livretul militar, carnetul de muncă, fişa de evidenţă comunicată de Ministerul Apărării Naţionale şi din declaraţiile martorilor audiaţi de către instanţa de fond rezultă că reclamantul a fost încorporat în perioada 16.11.1952-26.10.1955. Fişa de evidenţă anexată la dosar atestă faptul că reclamantul a fost încorporat de către Comisariatul Militar al oraşului Stalin, urmând a executa serviciul militar într-un detaşament de muncă ca şi combatant neinstruit.
Adresa nr.8210/10/2010 emisă de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii confirmă faptul că reclamantul nu figurează în arhivele securităţii, măsura luată faţă de acesta fiind întemeiată pe Decretul nr.2/1950 al Prezidiului Ministerului Apărării Naţionale.
Din toate probele administrate în cauză rezultă că împotriva reclamantului nu a fost luată o măsură administrativă de către organele fostei miliţii sau securităţi, astfel cum prevede art.3 din Legea nr.221/2009, neexistând nici o faptă săvârşită de către reclamant care să îndeplinească condiţiile prevăzute de art.1 alin.3 din Legea nr.221/2009 şi a cărei consecinţă să o reprezinte măsura dispusă împotriva reclamantului, nefiind deci îndeplinite condiţiile alin.2 al art.4 din legea specială pentru constatarea caracterului politic al măsurii încorporării.
În aceste condiţii în mod greşit a apreciat instanţa de fond că în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art.4 alin. 2 pentru a se constata caracterul politic al măsurii dispuse împotriva reclamantului, impunându-se respingerea acţiunii în întregime, soarta petitelor accesorii fiind aceeaşi cu cea a petitului principal în temeiul principiului acccesorium sequitur principale.
Având în vedere modul de soluţionare al petitului principal al cererii de chemare în judecată, rămâne fără obiect şi nu se mai impune a fi analizată critica reclamantului din recurs referitoare la modul greşit în care a fost soluţionată excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea având ca obiect acordarea de daune morale, precum şi cea privind cheltuielile de judecată.
Oricum, referitor la daunele morale se constată că în mod corect a apreciat instanţa de fond că dreptul la acţiune este prescris, ţinându-se cont de precizarea temeiului de drept a acţiunii, respectiv art. 998, 999 C.civil.
Sunt incidente în cauză prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv dreptul la acţiune a început să curgă în anul 1990, anul intrării în vigoare a Decretului –Lege nr.118/1990, act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06.03.1945 precum şi celor deportate în străinătate sau constituite în prizonieri, la acel moment nemaiexistând nici o piedică în calea promovării unei astfel de acţiuni întemeiate pe dreptul comun care să aibă ca obiect repararea pagubelor pricinuite în perioada regimului comunist.
Nu se poate pune problema unei repuneri în termenul de prescripţie prin intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, Legea nr. 221/2009 fiind o lege specială care nu poate avea efecte în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dreptul comun. O astfel de interpretare este de natură să aducă atingere principiului securităţii raporturilor juridice civile, astfel cum acesta rezultă din art.6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instituţia repunerii în termenul de prescripţie având caracter excepţional. O eventuală repunere în termenul de prescripţie trebuie să rezulte în mod expres din lege, în cauză nefiind aplicabile şi nefiind de altfel invocate condiţiile generale în materie de repunere în termenul de prescripţie reglementate de art.19 din Decretul nr.167/1958.
Pentru aceste motive, în temeiul art.312 alin.1 şi 3 C.pr.civ. Curtea va admite recursul declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile numărul 227 din 8.03.2011 a Tribunalului Cluj, pe care o modifica în sensul că se va respinge în întregime acţiunea formulată de reclamant, urmând a respinge recursul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe. (Judecător Anamaria Câmpean)
