Contencios Administrativ- plata primei de vacanţă- funcţionari publici


SENTINŢA CIVILĂ NR.476/29 februarie 2008- Administrativ- plata primei de vacanţă- funcţionari publici

Reclamanţii Nşa. au chemat în judecată MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR – Garda Financiară – Comisariatul General şi Comisariatul Regional Constanţa, pentru a se dispune obligarea acestora la plata drepturilor băneşti reprezentând prima de vacanţă cuvenită pentru perioada 2001 – 2006, actualizată în raport de rata inflaţiei până la data plăţii efective.

In motivare, reclamanţii arată că, în perioada menţionată au avut calitatea de funcţionari publici, calitate în care aveau dreptul la o primă de vacanţă, odată cu solicitarea concediului de odihnă, conform prevederilor art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, forma în vigoare şi respectiv art. 33 alin. 2 din acelaşi act normativ, în redactarea aplicabilă în perioada 2002 – martie 2004.

Mai susţin reclamanţii că aceste prevederi au devenit neaplicabile anterior perioadei de referinţă din prezenta cauză, prin procedura suspendării instituită iniţial de prevederile art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr. 33/2001, iar începând cu anul 2002, măsura suspendării a fost menţinută de legile bugetului de stat, respectiv prin art. 12 alin. 4 din Legea nr. 743/2001, prin art. 10 alin. 3 din Legea nr. 631/2002, prin art. 9 alin. 7 din Legea nr. 507/2003, prin art. 8 alin. 7 din Legea nr.511/2004, şi prin art. 5 alin. 1 din Legea nr. 380/2005, legi ale bugetului de stat care prevăd că, aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă, precum şi a celor ale art. 32 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările ulterioare, se suspendă până la data de 31 decembrie a anului care are aplicabilitate Legea bugetului respectiv, astfel că dreptul de acorda indemnizaţia pentru concediul legal de odihnă se naşte, ţinând cont de suspendările prevăzute în legile bugetului din fiecare an, după fiecare dată de 1 ianuarie a anului următor în care s-a efectuat concediul de odihnă şi care deschide în mod obligatoriu, dreptul la acordarea indemnizaţiei, inclusiv la plata primei de vacanţă.

In continuare, se argumentează că dreptul la prima de vacanţă constituie un drept de remunerare a muncii ce face parte din conţinutul complex al dreptului fundamental la muncă şi cum acest drept a fost obţinut prin lege nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu, acele suspendări succesive contravenind dispoziţiilor art. 53 alin. 2 şi art. 15 alin. 2 şi art. 16 alin. 1 din României.

Cu alte cuvinte, potrivit acestor texte constituţionale precum şi textele invocate din legile speciale în materie, prima de vacanţă este un drept câştigat, care nu poate fi anulat, restrâns, limitat, cu atât mai mult nu poate fi suspendat în lanţ, cu încălcarea fragrantă a legii.

Or, contrar acestor dispoziţii, legislativul (prin legile nr. 743/2001, nr. 631/2002, nr. 507/2003, şi nr. 511/2004 a anulat acest drept în mod nelegal.

In dovedirea cererii, reclamanţii au depus la dosar, în copie, adeverinţa nr. 18850 din 19 decembrie 2o07.

In apărare, Garda Financiară – Comisariatul General a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială.

Examinând cauza, în raport cu probele administrate, instanţa reţine că, potrivit art.33 al.2 din Legea 188/1999, în vigoare începând cu data de 8 decembrie 1999 şi potrivit art.34 al.2 din Legea 188/1999 rep., în vigoare începând cu 25.03.2004 – are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat, dar aplicarea prevederilor acestui text de lege a fost suspendată succesiv pentru o serie de acte normative, respectiv prin art. 3 al.1 din O.U.G. 33/2001 în vigoare din 2 martie 2001 aplicarea dispoziţiilor mai sus menţionate a fost suspendată până la 1 ianuarie 2002, prin art. 12 al. 4 din Legea nr. 743/2001 în vigoare din 14 decembrie 2001, termenul de suspendare s-a prelungit până la 31 decembrie 2002, prin art. 10 al. 3 din Legea 631/2002 în vigoare din 29 noiembrie 2002, termenul de suspendare s-a prelungit până la 31 decembrie 2003, prin art. 9 al. 7 din Legea nr.507/2003, în vigoare din 5 decembrie 2003, suspendarea s-a prelungit până la 31 decembrie 2004, prin art. 8 al. 7 din Legea nr. 511/2004 în vigoare din 1 decembrie 2004, suspendarea s-a prelungit până la 31 decembrie 2005.

Cu toate acestea, deşi aplicarea textului de lege menţionat a fost suspendată nu se poate considera totuşi că dreptul la prima de concediu (vacanţă) nu mai există, ci dimpotrivă, succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune să se reţină că acest drept şi-a produs efectele, începând cu 8 decembrie 1999.

Pe de altă parte, actele normative de suspendare, neconţinând nici o referire la eventualitatea desfiinţării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia ori la prelungirea termenului de punere în aplicare, nu pot fi considerate nici ele că ar înlătura însăşi existenţa lui.

Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa până în prezent.

Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar ulterior, exerciţiul acestui drept a fost suspendat, nu se poate considera că acel drept nu a existat în toată această perioadă sau că nu mai există în prezent, deoarece s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat pe perioada anilor pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Astfel, s-ar ajunge la situaţia că un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pe perioada în care sunt prevăzute de lege.

Insă, din adeverinţa nr. 18850 din 19 decembrie 2007, rezultă că, în perioada 14 iulie 2000 – 1 ianuarie 2004, reclamanţii au avut calitatea de funcţionar public în cadrul D.G.F.P. TULCEA, în timp ce, prin adresa nr. 500247/TL/13 februarie 2008, se confirmă calitatea de funcţionar public a aceloraşi reclamanţi în cadrul Comisariatului Regional Constanţa – Garda Financiară Tulcea în intervalul 1 ianuarie 2004 – 31 decembrie 2006.

In consecinţă, cum raporturile de serviciu au fost stabilite în perioada 14 iulie 2000 – 1 ianuarie 2004, cu D.G.F.P TULCEA, rezultă că în ceea ce priveşte prima de vacanţă aferentă acestui interval pârâţii chemaţi în judecată prin cererea în discuţie nu au calitate procesuală pasivă, urmând a fi admisă excepţia invocată la termenul de judecată din 29 februarie 2008.

Relativ la excepţia de necompetenţă materială, este de subliniat că, întrucât raportul de serviciu a fost stabilit cu Comisariatul Regional Constanţa, ce nu este o instituţie sau autoritate centrală, iar Ministerul Economiei şi Finanţelor figurează în cauză în calitatea sa de ordonator principal de credite, pentru a se asigura opozabilitatea, aceasta urmează a fi respinsă ca nefondată.

Având în vedere argumentele prezentate, instanţa urmează a admise în parte cererea şi a obliga pârâţii la plata către reclamanţi a primelor de vacanţă pentru perioada în care au avut calitatea de funcţionar public iar în cadrul instituţiei pârâte pe parcursul anilor 2004, 2005, şi 2006, actualizate în raport cu indicele de inflaţie la data efectuării plăţii.

Pentru considerentele expuse anterior, capătul de cerere relativ la plata primei de vacanţă pentru anii 2001, 2002, şi 2003, va fi respins pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor.