SENTINŢA CIVILĂ NR.37
Şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2009
Prin cererea înregistrată la această instanţă sub nr.2793/88/2008, reclamanţii …., au chemat în judecată pe pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Tulcea, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea actului emis de pârâtă, concretizat prin adresa nr.13590/12.11.2008 prin care li se refuză acordarea tichetelor de masă solicitate; să fie obligată pârâta la plata sumelor de bani reprezentând contravaloarea tichetelor de masă de care trebuia să beneficieze în temeiul prevederilor Legii nr.142/09.07.1998 privind acordarea tichetelor de masă, începând cu luna ianuarie 2004, actualizată cu indicele de inflaţie, până la data efectuării plăţii, pentru fiecare dintre persoanele nominalizate şi acordarea pe viitor a acestor tichete de masă..
În motivarea acţiunii reclamanta arată că potrivit prevederilor exprese şi imperative ale art.1 alin.1 din Legea nr.142 din 9 iulie 1998, „Salariaţii din cadrul societăţilor comerciale, regiunilor autonome şi din sectorul bugetar, precum şi a celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocaţie individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral de costuri de angajator”.
Reclamanţii învederează instanţei faptul că, atâta timp cât se înscrie în categoria de salariat în sectorul bugetar şi în acelaşi timp există salariaţi în diferite domenii din cadrul sectoarelor bugetare care beneficiază de tichete de masă (medici, diferiţi funcţionari publici, etc.), acest aspect reprezintă în realitate o din punct de vedere al exercitării dreptului la protecţia socială între salariaţii din sectorul bugetar, încălcându-se astfel dispoziţiile art.41, al.2, art.53 din Constituţie, art.5 al.3 din Codul Muncii şi art.41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care interzice orice discriminare între salariaţi din punct de vedere al protecţiei sociale din acelaşi sector de activitate, în cazul de faţă, sectorul bugetar.
Totodată, acordarea acestor tichete în funcţie de voinţa angajatorului şi anume includerea sau nu a sumelor în bugetul de stat, constituie şi o restrângere a dreptului la protecţie socială a sa, care nu se impune în condiţiile în care nu există nici o dovadă că o asemenea restrângere ar avea un caracter necesar într-o societate democratică.
Posibilitatea acordării tichetelor în funcţie de voinţa angajatorului şi anume, includerea sau nu în buget a sumelor de bani cu acest scop, este neîntemeiată şi nejustificată. Astfel, pur şi simplu este lăsat la aprecierea angajatorului aplicarea unor norme de protecţie a muncii şi a salariatului, care fie niciodată nu va aloca sumele respective în favoarea salariaţilor, fie va aloca după preferinţe, numai anumitor domenii din sectorul bugetar, creându-se astfel o situaţie discriminatorie între salariaţii din diferite domenii din cadrul sectorului bugetar.
De asemenea, potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debitele creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul care a fost lipsit, ori în speţă este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constante în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanţei conform indicelui de inflaţie.
Prin aplicarea discriminatorie a Legii nr.142/1998, s-a încălcat în mod flagrant un drept fundamental, acela al egalităţii tuturor cetăţenilor români în faţa legii, drept acordat şi garantat de României, precum şi de prevederile art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului adoptată la Strasbourg în anul 1950.
Legea nr.142/1998 a prevăzut şi pentru salariaţii din unităţile bugetare dreptul de a primi tichete de masă, însă în cazul reclamantei acest drept nu a fost acordat, creându-se astfel o gravă discriminare faţă de alte categorii de salariaţi din domeniul bugetar. Totodată, mai arată că prin legile bugetului de stat s-a restrâns dreptul instituit de Legea nr.142/1998, iar prin aplicarea acestei legi, doar la unele categorii de salariaţi din domeniul bugetar se încalcă dreptul fundamental al egalităţii tuturor cetăţenilor români în faţa legii, drept acordat de Constituţia României, precum şi de prevederile art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În baza art.41 din Constituţia României, salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii, iar măsurile de protecţie privesc securitate şi igiena muncii, regimul de lucru al femeilor şi tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repaus săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii grele precum şi în alte situaţii specifice.
În calitate de salariat, funcţionar public la o instituţie bugetară datorită alocării veniturilor de către stat prin organele sale abilitate, avea şi are în continuare dreptul să primească o alocaţie individuală de hrană lunară sub forma unor tichete de masă.
Prin înscrierea unor asemenea alocaţii i se asigură o protecţie privind securitatea muncii, constând în posibilitatea de a-i asigura zilnic hrana la locul de muncă, în condiţiile în care angajatorul se afla în imposibilitatea de a oferi condiţii în vederea asigurării hranei zilnice la locul de muncă.
Faptul că Legea nr.142/1998 prevede posibilitatea acordării tichetelor de masă fără să stabilească în sarcina angajatorului obligativitatea acordării acestora, nu înseamnă în mod automat că reclamanta nu a avut dreptul la asemenea tichete.
La acordarea acestora trebuie să se ţină în primul rând seama de caracterul şi natura lor, acestea fiind măsuri de protecţie al salariaţilor pentru asigurarea securităţii muncii şi a unor condiţii optime la locul de muncă.
Indiferent că sunt sau nu, prevăzute în bugetul anual sume cu această destinaţie, pârâţi-angajatori au obligaţia să acorde aceste tichete şi să solicite alocarea şi virarea fondurilor necesare în acest scop, respectivele tichete, reprezentând măsuri de protecţie ale reclamantei în calitate de salariat în sector bugetar.
Luând în considerare termenul de prescripţie de 3 ani reglementat de Decretul nr.167/1958, acest drept solicită să-i fie acordat începând cu luna ianuarie 2004.
În dovedire, reclamanţii au depus la dosarul cauzei în copie: adresa nr.13590/12.11.2008 şi practică judiciară.
Cu adresa nr.15458/21.12.2008 pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Tulcea a comunicat că reclamanţii ……, au calitatea de personal contractual, ceilalţi reclamanţi sunt funcţionari publici.
Prin sentinţa civilă nr.30/09 ianuarie 2009 pronunţată în dosarul nr.2793/88/2008, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii ……., s-a disjuns acţiunea formulată de ceilalţi reclamanţi şi s-a trimis cauza spre completă soluţionare completului de administrativ, unde cauza a fost înregistrată sub nr.49/88/2009.
Examinând cererea de chemare în judecată, instanţa constată următoarele:
Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.142/1998, „salariaţii din cadrul societăţilor comerciale, regiilor autonome şi din sectorul bugetar, precum şi din cadrul unităţilor cooperatiste şi al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal, prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite angajator, pot primi alocaţie individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator”, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau ale bugetelor locale şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli pentru celelalte categorii de angajatori.
Rezultă deci, că Legea nr.142/1998 nu stabileşte în mod imperativ obligaţia angajatorului de a acorda acest drept ci instituie doar o posibilitate, lăsând la latitudinea angajatorului care, în limita disponibilităţilor bugetare, să acorde sau nu această bonificaţie.
Nu se poate susţine că prin acordarea tichetelor de masă dintre categoriile de salariaţi din unităţile bugetare s-a ajuns la aplicarea discriminatorie a legii,încălcându-se principiul legalităţii tuturor cetăţenilor români în faţa legii, deoarece acest principiu impune aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii identice, ceea ce în speţă nu se verifică, fiind vorba despre instituţii diferite, având buget de venituri şi cheltuieli diferite şi aparţinând de alte ministere, chiar dacă toate sunt bugetare.
Faţă de aceste considerente, instanţa urmează a respinge acţiunea, ca nefondată.
