Măsura suspendării contractului individual de muncă pe perioada cercetării prealabile disciplinare nu dobândeşte caracter de sancţiune dacă durata sa nu depăşeşte perioada legală a cercetării.
Secţia I civilă, Decizia nr. 1703 din 3 octombrie 2012
Prin sentința civilă nr. 1047/2012, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul 6087/110/2011, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul C.R.I. în contradictoriu cu SC P. B.E.T. SRL și, în consecință, s-a anulat decizia de suspendare a contractului individual de muncă (CIM) nr. x/19.10.2011, s-a repus reclamantul în funcția deținută anterior emiterii deciziei, iar, în temeiul art. 52 alin. (2) C.muncii , a fost obligată pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit în perioada suspendării.
în motivarea acestei soluții s-au reținut următoarele:
Prin decizia nr. x/19.10.2011 s-a dispus, începând cu aceeași dată, suspendarea CIM conform art. 52 alin. (1) lit. a) C.muncii.
Potrivit convocatorului nr. y/19.10.2011, contestatorul a fost invitat pentru cercetarea prealabilă la 28.10.2011 la sediul societății în București, deși locul de muncă al acestuia se afla în Bacău, str. C.
La dosar nu s-au depus acte privind luarea la cunoștință de către contestator a convocării și procesul-verbal în care să fie consemnate rezultatele cercetării prealabile
Potrivit dispozițiilor art. 52 C.muncii , CIM poate fi suspendat din inițiativa salariatului „a) pe durata cercetării disciplinare prealabile, în condițiile legii…”.
Instanța a constatat că suspendarea contractului individual de muncă este, de fapt, o suspendare a principalelor sale efecte – prestarea muncii și plata acesteia. Ea se deosebește de încetarea contractului, care presupune dispariția efectelor acestuia.
Având un caracter temporar, măsura suspendării va dura până la încetarea cauzelor care au determinat-o. De aici rezultă, în mod implicit, obligația angajatorului de a preciza, fără echivoc, cauza care determină suspendarea, iar funcție de aceasta, de a stabili data când începe și când se termină suspendarea, dat fiind faptul că instituția suspendării este unul dintre instrumentele prin care se asigură protecția salariatului.
După cum s-a reținut, intimata a fost citată cu mențiunea depunerii actelor la dosar, însă nu a dat curs acestei obligații, deși sarcina probei îi revenea, conform art. 287 C.muncii .
împotriva sentinței, în termen, motivat și legal scutit de plata taxelor judiciare de timbru, a formulat recurs pârâta, cauza înregistrându-se pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr. 6087/110/2011.
Criticile formulate au vizat, în esență, următoarele motive de nelegalitate:
– încălcarea dispozițiilor referitoare la citare, prin necitarea sa la niciun termen la sediul social din B., cu consecința încălcării dreptului la apărare, prin necomunicarea acțiunii și imposibilitatea formulării de cereri și probe în combaterea acțiunii, cu atât mai mult cu cât sarcina probei îi revenea, și a principiului contradictorialității;
– reținerea greșită a absenței reperelor perioadei pentru care a operat suspendarea raporturilor de muncă, în condițiile în care decizia contestată prevedea clar că măsura începea la 19.10.2011 și se sfârșea odată cu finalizarea cercetării disciplinare, care a survenit la 28.10.2011;
– neobservarea temeiniciei măsurii față de gravitatea faptelor pentru care era cercetat reclamantul;
– imposibilitatea reintegrării față de desfacerea disciplinară a contractului de muncă prin decizia de concediere nr. z/31.10.2011, decizie contestată în dosarul nr. 6424/110/2011.
în raport de aceste motive a solicitat, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
Legal citat, intimatul-reclamant s-a prezentat la termene, a formulat întâmpinare (comunicată recurentei la 1.08.2012) și concluzii orale de respingere a recursului ca nefondat întrucât:
– citarea s-a efectuat legal atât timp cât de primire a semnat secretara, conform art. 90 alin. (2) C.proc.civ.;
– recurenta nu a probat data începerii suspendării și cea a finalizării cercetării, deși sarcina probei îi revenea, iar instanța îi acordase termen în acest sens;
– repunerea în funcția anterioară cu plata despăgubirilor cuvenite se justifica drept consecință firească a anulării deciziei de suspendare și a comportamentului său conștiincios anterior la locul de muncă, măsura nepericlitând desfășurarea normală a activității la locul de muncă.
S-a solicitat de către instanță recurentei să înainteze copii după actele de cercetare, însă aceasta nu a dat curs solicitării pentru termenul din 3.10.2012.
Față de depunerea de către intimatul-reclamant a dovezii existenței dosarului nr. 6424/110/2011 al Tribunalului Bacău – soluționat la 17.09.2012 – având ca obiect contestație împotriva deciziei de concediere nr. z/31.10.2011, s-a apreciat că nu se mai impune administrarea probelor solicitate recurentei la 1.08.2012.
Examinând recursul în raport de motivele invocate, de actele și lucrările dosarului, precum față și de dispozițiile art. 304,art. 3041,art. 312 C.proc.civ., Curtea a constatat următoarele:
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ. nu este incident în niciuna dintre formele invocate – nelegala citare, încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității – întrucât:
– nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C.proc.civ. este una relativă, deci trebuie invocată neregularitatea de cel ce are interes a o constata, probând că nu este rezultatul actului său și că i-a cauzat o vătămare ce nu poate fi altfel înlăturată [art. 108,art. 105 alin. (2) C.proc.civ.].
Din redactarea motivului de recurs – prin evidențierea (cu caractere aldine) a scării sediului – se deduce că singura neregularitate invocată ar fi absența indicării scării (sediului) din citațiile emise la fond pentru termenele din 11.04.2012 și 2.05.2012.
Or, această absență nu este imputabilă instanței sau reclamantului, din moment ce chiar recurenta-pârâtă, în actele comunicate celui din urmă – și care au servit demarării acțiunii (decizia de suspendare nr. x/19.10.2011 și convocatorul nr. y/19.10.2011) – nu menționează scara ca element de identificare a sediului său. Prin urmare, invocarea propriei culpe nu poate găsi protecție prin prisma art. 105 alin. (2) C.proc.civ.
Sub aspectul indicării greșite a numărului la care a fost citată recurenta (247-279 în loc de 247-249 cum era corect) – deși neinvocat expres ca motiv de nulitate, s-a apreciat că trebuie totuși analizat în contextul susținerii generale a necitării și a apărărilor intimatului reclamant – s-a constatat că nu atrage nulitatea procedurii nici în condițiile art. 100 alin. (3) cu referire la art. 105 alin. (2) teza a II-a C.proc.civ., nici ale art. 105 alin. (2) teza I C.proc.civ. întrucât:
– pentru prima situație ar fi trebuit să lipsească orice indicare a numărului ca element de identificare a domiciliului destinatarului [conform art. 100 alin. (1) pct. 4]; or, arătarea numărului nu lipsea în cele două dovezi de îndeplinire a procedurii, așa cum impune alin. (3) al art. 100 C.proc.civ.;
– pentru cea de-a doua situație ar fi trebuit să existe o vătămare a drepturilor procesuale ale părții astfel citate; or, atât timp cât procedura s-a realizat prin semnarea citației de către persoana însărcinată cu primirea corespondenței conform art. 91 C.proc.civ. – aspect necontestat de recurentă -, devine incidentă prevederea art. 90 alin. (2) C.proc.civ. conform căreia înmânarea (citației și a tuturor actelor de procedură – n.n. ) se poate face oriunde, când cel citat primește citația. De menționat că și comunicarea sentinței s-a efectuat la aceeași adresă, de primire semnând aceeași persoană, iar recursul a fost promovat în termen, fapt ce confirmă că partea nu a fost lezată în niciun mod, având cunoștință și de termenele acordate la fond.
Prin urmare, nu a existat a încălcare a vreunui drept procesual – partea fiind cea care a ales să nu-și facă apărări (nici față de acțiunea comunicată cu prima citație, semnată fără obiecțiuni, și nici prin înaintarea actelor solicitate de instanță pentru termenul din 2.05.2012) – și nici a vreunui principiu ce guvernează procedura civilă.
în consecință, s-a înlăturat solicitarea de casare cu trimitere pentru rejudecare.
S-a găsit însă întemeiată critica vizând nelegalitatea soluției de anulare a deciziei nr. x/19.10.2011, de suspendare a contractului individual de muncă nr. …/09.06.2010, sub aspectul reținut de prima instanță întrucât:
– în decizia contestată s-a menționat data de la care a început măsura de suspendare a contractului individual de muncă (respectiv 19.10.2011);
– nu s-a contestat nicicând de către reclamant că a primit convocarea din 19.10.2011 pentru data de 28.10.2011; din contră, pe lângă faptul că a anexat-o cererii de chemare în judecată din 17.11.2011 – deci o avea în posesie -, a și susținut că la 25.10.2011 a înaintat o adresă angajatorului prin care își formula apărările față de cercetarea disciplinară pe parcursul desfășurării căreia s-a luat măsura suspendării, deci cunoștea data cercetării fixată la 28.10.2011;
– din susținerile reclamantului de la fond – privitoare la finalizarea cercetării disciplinare prin emiterea deciziei de desfacere a contractului de muncă contestată în dosarul 6424/110/2011 -, coroborate cu soluția din Ecris depusă în recurs, rezultă că decizia de concediere s-a emis la 31.10.2011.
în aceste împrejurări, nu se poate concluziona că măsura suspendării dispusă conform art. 52 alin. (1) lit. a) C.muncii republicat (din inițiativa angajatorului pe durata cercetării disciplinare prealabile) nu a respectat condițiile legii, respectiv ale art. 252 C.muncii (maxim 30 zile de la luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare), de a fi limitată clar în timp (între data luării, care coincide în cauză cu data declanșării procedurii de cercetare disciplinară, 19.10.2011, și data finalizării cercetării, 31.10.2011), astfel încât să nu devină abuzivă sub forma unei veritabile alte sancțiuni.
S-a observat că singurele critici ale reclamantului privitoare la durata măsurii suspendării au fost vizavi de faptul că nu cunoștea la 17.11.2011 soluția cercetării, deși adresase pârâtei cereri în acest sens (aspect neprobat); or, dacă acest aspect ar fi fost apreciat semnificativ în soluționarea cauzei, ar fi trebuit fie să se solicite pârâtei să facă dovada finalizării cercetării, fie să se verifice dosarul nr. 6424/110/2011, solicitat a fi conexat chiar de către reclamant; însă nu a existat niciunul din cele două demersuri; în realitate, a fost sancționată pârâta pentru neîndeplinirea obligației prevăzute de art. 287 C.muncii (art. 272 la data învestirii), deși nu i s-a solicitat a proba modalitatea finalizării cercetării, ci doar a depune pentru primul termen contractul individual de muncă al reclamantului, iar pentru termenul din 2.05.2012, citația nu a mai purtat nicio mențiune.
Iar dacă s-ar fi studiat dosarul nr. 6424/110/2011 s-ar fi putut constata cu ușurință că finalizarea cercetării survenise la 31.10.2011 prin actul contestat în menționatul dosar.
în aceste împrejurări, înlăturându-se singurul argument reținut la fond pentru nelegalitatea actului de suspendare contestat, recursul a fost admis, iar sentința modificată în sensul respingerii acțiunii.
Nu s-a mai analizat susținerea imposibilității reintegrării, față de caracterul subsidiar al acestei măsuri celei de anulare a suspendării.
(Judecător Petrina Manuela Aștefănesei)
