Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
PRECUM ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 104/CM
Ședința publică din data de 19 februarie 2008
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Maria Apostol
JUDECĂTORI: Maria Apostol, Mariana Bădulescu Jelena Zalman
– – –
Grefier – – –
S-a luat în examinare recursul civil formulat de reclamantul, domiciliat în M, șoseaua Constanței nr. 36, -. A, etaj 2,. 10, județul C, împotriva sentinței civile nr. 1371 din 24 august 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtăSC M INDUSTRIES –, cu sediul în M,-, județul C, având ca obiect conflict de muncă – contestație decizie concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul reclamant, personal și intimata pârâtă SC M Industries – prin d-na avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 306/2008, depusă la dosar.
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu dispozițiile art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Recursul este declarat în termenul legal, motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei, după care:
Apărătorul intimatei pârâte prezintă spre confruntare, în original, dosarul de cercetare disciplinară întocmit pentru recurentul reclamant și în xerocopie, declarațiile numiților și, declarații despre care arată că nu se află depuse la dosarul cauzei. Totodată, arată că înscrisurile depuse la acest termen nu i-au fost comunicate și recurentului reclamant.
Instanța, pentru ca recurentul reclamant să verifice probele existente în dosarul original de cercetare disciplinară cu cele aflate în prezentul dosar, lasă cauza la a doua strigare.
La al doilea apel nominal făcut în ședință publică se prezintă aceleași părți.
Recurentul reclamant arată că a luat cunoștință de conținutul înscrisurilor aflate în dosarul de cercetare disciplinară și, verificând actele din dosarul cauzei, a constatat că nu sunt depuse declarațiile numiților și.
Apărătorul intimatei pârâte învederează că a depus la acest termen copiile declarațiilor numiților și și semnează pentru conformitate cele două înscrisuri.
Instanța, constată că la acest termen apărătorul intimatei pârâte a depus la dosarul cauzei copiile certificate ale declarațiilor numiților și și restituie dosarul de cercetare disciplinară, în original, apărătorului intimatei pârâte.
Recurentul reclamant arată că a verificat actele depuse la dosar iar declarațiile numiților și au fost depuse de apărătorul intimatei la acest termen, în ședință publică.
Întrebate fiind, părțile arată că nu mai au acte de depus sau cereri noi de formulat, apreciind cauza în stare de judecată.
Instanța, luând act că nu mai sunt înscrisuri noi de depus sau cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Recurentul reclamant, având cuvântul, arată că a formulat plângere penală împotriva intimatei SC – M în conformitate cu dispozițiile art. 1, 2, 3, 17, 18, 145, 246, 247, 249, 263 Cod penal, art. 1, 2, 3, 4, 5, 221, 222, 223 Cod procedură penală având în vedere că există infracțiuni prevăzute în Codul penal și Constituție.
Instanța îi atrage atenția recurentului reclamant să susțină recursul în limitele criticilor invocate în scris de către acesta, orice alte susțineri sau critici neputând fi luate în considerare întrucât sunt formulate cu depășirea termenului legal de motivare a recursului, cu excepția motivelor de ordine publică.
Recurentul reclamant depune un set de înscrisuri, respectiv contractul colectiv de muncă pentru 2005 – 2007, în extenso, învederând că la dosarul cauzei nu a fost depusă decât o singură pagină din acest contract. Referitor la restul înscrisurilor prezentate la acest termen, arată că acestea nu au fost depuse la dosar de către apărătorul său pe care l-a avut angajat și solicită primirea acestora la dosar întrucât sunt înscrisuri noi.
Apărătorul intimatei pârâte solicită ca înscrisurile prezentate de recurent să-i fie restituite acestuia și arată că a luat cunoștință de conținutul acestor înscrisuri.
Instanța, pentru ca apărătorul intimatei să ia cunoștință de conținutul înscrisurilor depuse de recurent la acest termen, lasă cauza la sfârșitul ședinței.
După reluarea cauzei, apărătorul intimatei pârâte arată că a luat cunoștință de conținutul înscrisurilor depuse de recurentul reclamant și nu solicită amânarea cauzei în acest sens. Referitor la aceste înscrisuri, despre care recurentul a susținut că sunt înscrisuri noi, arată că, în afara unor plângeri adresate Curții de APEL CONSTANȚA, restul înscrisurilor reprezintă copia celor depuse la dosar. Nu apreciază ca fiind utile și pertinente cauzei, însă, lasă la aprecierea instanței.
Recurentul reclamant arată că dorește ca aceste înscrisuri să fie analizate de către instanță și să rămână la dosarul cauzei.
Instanța primește la dosar setul de înscrisuri depus de recurentul reclamant la acest termen. Totodată, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului, punând în vedere părților să formuleze susțineri orale în limita motivelor de recurs formulate în scris.
Recurentul reclamant, având cuvântul asupra recursului, învederează că nu au fost respectate dispozițiile contractului colectiv de muncă și cele ale Legii nr. 53/2003. Mai arată că au fost depistate unele nereguli în contractul colectiv de muncă. Solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, repunerea în drepturile legale având în vedere că intimata a încălcat dispoziții din contractul colectiv de muncă și din Legea nr. 53/2003.
Apărătorul intimatei pârâte, având cuvântul asupra recursului, învederează că recurentul a invocat în scris 5 motive de recurs.
– primul motiv vizează greșita soluționare a excepției nulității absolute a deciziei, invocându-se ca motiv de nulitate art. 268 Codul muncii, dar în fapt, invocând un aspect care excede acestui text de lege, respectiv că semnăturile de pe această decizie sunt indescifrabile și, deci, nu au putut fi verificate. Arată că acesta nu este un motiv de nulitate absolută și nici nu a fost invocat un astfel de motiv de nulitate în contestația formulată la instanța de fond. Solicită a se constata că în motivele de recurs recurentul reclamant a arătat că a obținut o caracterizare, depusă la fila 56 în dosar, care este semnată de către aceeași persoană care a semnat și decizia contestată;
– al doilea motiv de recurs vizează aceeași soluționare greșită a excepției nulității absolute întrucât, deși s-a menționat în decizie că acesta își recunoaște parțial fapta, acest lucru nu corespunde realității. Apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut că decizia cuprinde atât descrierea faptei cât și faptul că apărările salariatului au fost înlăturate cu mențiunea că acesta recunoaște parțial faptele iar nulitatea absolută vizează lipsa oricărei mențiuni cu privire la acest aspect. Recunoașterea parțială a faptei constă în faptul că acesta că ar fi primit foloase necuvenite dar recunoaște că l-a promovat în grilă pe, deși acesta nu-și îndeplinirea obligațiile, acest aspect rezultând din declarația dată cu ocazia cercetării disciplinare;
– a treia critică a recurentului, tot pe excepția nulității absolute, este aceea că nu i s-a acordat un timp rezonabil pentru cercetarea disciplinară. Arată că prin probele administrate în cauză a făcut dovada faptului că recurentul reclamant a fost de trei ori invitat la cercetarea disciplinară, aceste multiple demersuri fiind determinate de solicitarea recurentului, care a arătat că dorește să fie audiat la data de 13 septembrie 2006, în prezența apărătorului ales, solicitare acceptată de către unitate. Cu toate acestea, la data stabilită chiar de către recurent, acesta s-a prezentat fără avocat și a participat la cercetare fără nicio obiecție, ceea ce nu poate atrage nulitatea absolută a deciziei;
– o altă critică vizează faptul că, deși s-a invocat excepția decăderii pentru cel de-al doilea motiv pentru care a fost sancționat, acesta nu a fost pus în discuția părților. Solicită a se observa că înainte ca instanța să dea cuvântul pe fondul cauzei, aceasta a întrebat părțile dacă mai au alte cereri de formulat. Deși s-a menționat expres că nu mai sunt alte cereri și excepții, în cuvântul pe fond,
apărătorul recurentului reclamant a făcut vorbire de termenul de 6 luni, după care tot acesta face trimitere la fapta din 20 aprilie 2006. și, tot pe cuvântul pe fond, a solicitat aplicarea unei sancțiuni mai ușoare, deși nu a existat o cerere de modificare a acțiunii în acest sens. Învederează că a arătat toate aceste aspecte și, deși neprocedural, a pus concluzii și asupra respectării termenului de 6 luni, aspect consemnat în sentința recurată. Mai arată că nu se poate vorbi de două fapte ci de una singură, respectiv că recurentul a primit foloase necuvenite pentru a-l promova pe numitul;
– pe fondul cauzei, arată că se face trimitere la susținerile orale în sensul de a i se aplica o sancțiune mai ușoară, însă, în contestația formulată nu există o astfel de cerere. Arată că nu este de acord cu o astfel de soluție având în vedere că există declarații ale unor salariați din subordine în sensul că, pentru a obține o zi liberă sau o promovare, li se pretindeau diferite foloase. Astfel, față de faptele sale, apreciază că recurentul nu poate fi reîncadrat în funcția de conducere pe care a deținut-o anterior emiterii deciziei contestate.
Pentru aceste motive, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică. Totodată, solicită obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată și depune concluzii scrise.
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Curtea, cu privire la recursul civil de față;
a declarat recurs la data de 1 octombrie 2007 împotriva sentinței civile nr. 1371 din 24 august 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța, pe care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În fapt;
Reclamantul a formulat contestație împotriva dispoziției de desfacere a contractului de muncă nr. 2779 din 25 septembrie 2006 emisă de M Industries, solicitând ca prin hotărârea judecătorească pronunțată să se dispună:
– anularea acestei decizii și obligarea pârâtei la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul dacă ar fi continuat raporturile de muncă, despăgubiri ce urmează a fi acordate de la data desfacerii disciplinare a contractului de muncă și până la reintegrarea efectivă;
– repunerea părților în situația anterioară emiterii actului, în sensul reintegrării reclamantului pe postul și funcția deținută anterior;
– obligarea societății pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
În considerente, reclamantul a arătat că la data de 25 septembrie 2006, societatea pârâtă a emis decizia de desfacere disciplinară a contractului de muncă, pretinzând că salariatul a solicitat ori a primit foloase necuvenite de la salariații
aflați în subordine, precum și că a promovat în grilă pe angajatul deși anterior ar fi declarat că acesta nu își îndeplinește în mod corespunzător sarcinile de serviciu.
Reclamantul a invocat, în principal, excepția nulității absolute a actului de dispoziție, prin raportare la prevederile art. 268 alin. 2 lit. a și c Codul muncii.
S-a solicitat să se constate, totodată, că măsura este nelegală întrucât reclamantul nu se face vinovat de faptele imputate, simplele declarații ale unor angajați din subordine neputând constitui sub acest aspect o bază reală pentru o asemenea sancțiune.
Reclamantul a mai arătat că nu poate fi reținută în sarcina sa nici fapta de a fi promovat în grila de salarizare pe unul dintre angajați, întrucât nu avea atribuții în acest sens.
Pârâta a depus la termenul din 3 noiembrie 2006 întâmpinare, solicitând în prealabil suspendarea judecății prezentei cauze în raport de prevederile art. 244 pct. 2 Cod procedură civilă, arătându-se că față de reclamant a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea înrâurire în aprecierea temeiniciei prezentei contestații.
S-a solicitat, totodată, să fie respinsă excepția nulității absolute, întrucât în cauză au fost respectate dispozițiile legale referitoare la emiterea deciziei, atât sub aspectul descrierii faptei, cât și al motivelor pentru care au fost înlăturate apărările salariatului; pe fond, a fost apreciată ca nefondată contestația din perspectiva probelor care au condus la aplicarea acestei sancțiuni.
Având în vedere că prin adresa emisă la 7 noiembrie 2006, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanțaa confirmat începerea urmăririi penale a reclamantului în dosarul nr. 732/P/2006 pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 255 Cod penal, prin încheierea din 17 noiembrie 2006 a fost dispusă suspendarea judecății prezentei cauze în raport de dispozițiile art. 244 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă.
Reclamantul a formulat, în condițiile art. 245 Cod procedură civilă, cerere de repunere pe rol a cauzei, datată 14 mai 2007.
Prin încheierea interlocutorie din 1 iunie 2007, instanța a respins excepția nulității absolute a dispoziției, fiind ulterior administrate probele solicitate de părți.
Prin sentința civilă nr. 1371 din 24 august 2007 pronunțată de Tribunalul Constanțaa fost respinsă acțiunea formulată de reclamant, ca nefondată.
În temeiul dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, a fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată – onorariul apărătorului ales.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Asupra excepției privind nulitatea absolută a deciziei, soluționate la 1 iunie 2007:
Reclamantul a susținut că decizia de desfacere disciplinară a contractului de muncă nu respectă dispozițiile art. 268 alin. 2 lit. a Codul muncii, în sensul că angajatorul nu a indicat cu exactitate în cuprinsul acesteia fapta de a cărei săvârșire se face vinovat salariatul; s-a apreciat că în mod greșit a fost indicat un înscris care privește concluziile desprinse în urma cercetării disciplinare.
Astfel fiind, s-a considerat că decizia nu este motivată în fapt.
Această apărare nu a fost reținută de către instanța de fond având în vedere următoarele considerente:
Din cuprinsul dispoziției de desfacere a contractului individual de muncă, nr. 2779 din 25 septembrie 2006, rezultă că sancțiunea a fost aplicată întrucât salariatul “a solicitat/a primit foloase necuvenite de la salariații din subordine, în scopul acordării de avantaje profesionale; l-a promovat în grilă pe dl., deși declara că acesta nu-și îndeplinea atribuțiile în mod corespunzător”.
Asemenea mențiuni infirmă indubitabil susținerea conform căreia decizia a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 268 alin. 2 lit. a Codul muncii, întrucât faptele pentru care a fost aplicată sancțiunea se regăsesc în conținutul actului contestat.
Sub aspectul nerespectării dispozițiilor art. 268 alin. 2 lit. c Codul munciis -a reținut că în cuprinsul deciziei s-a consemnat că salariatul “recunoaște parțial faptele”, măsura fiind dispusă în considerarea cercetării administrative efectuate și a raportului întocmit.
Sancțiunea nulității absolute operează – în cazul prevăzut de art. 268 alin. 2 Codul muncii – în absența totală a oricărei mențiuni referitoare la apărările salariatului, ori, în speță, angajatorul a apreciat că reclamantul și-a recunoscut fie și în parte vinovăția cu privire la faptele imputate.
Față de acest considerent, instanța de fond a înlăturat apărarea referitoare la incidența cazului de nulitate invocat.
Asupra fondului cauzei s-au reținut următoarele:
Prin dispoziția nr. 2779 din 25 septembrie 2006 fost decisă de către angajatorul M Industries desfacerea disciplinară a contractului de muncă al salariatului, maistru executant în cadrul Diviziei /secția debitare, începând cu data de 26 septembrie 2006.
S-a reținut că reclamantul “a solicitat/a primit foloase necuvenite de la salariații din subordine, în scopul acordării de avantaje profesionale; l-a promovat în grilă pe dl., deși declara că acesta nu-și îndeplinea atribuțiile în mod corespunzător”, precum și faptul că acesta și-a recunoscut parțial faptele.
Angajatorul a încadrat faptele imputate în prevederile pct. 4.12, 4.17, 4.41 și 5.5 din Regulamentul de ordine interioară, art. 170 lit. a,e și art. 171 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
În cursul cercetării disciplinare prealabile efectuate la data de 13 septembrie 2006, reclamantul a contestat faptul că ar fi pretins sume de bani salariatului, arătând că acesta din urmă avea să îi restituie un împrumut.
Reclamantul a susținut, însă, că a solicitat suma de 1.500.000 lei ROL altui salariat pentru a face cadouri soției și că banii au fost restituiți în aceeași zi.
A susținut, de asemenea, că banii pe care i-a menționat pe plicul de salariu numitului reprezentau suma pe care acesta din urmă avea să i-o plătească pentru mobila vândută.
Declarațiile salariatului sunt contradictorii, întrucât, deși a susținut că angajații care au depus plângere la Poliție, urmăresc să se răzbune, acesta a arătat ulterior că în cursul lunii aprilie i-a promovat pe aceeași angajați (, și ).
În cursul cercetării disciplinare au fost luate declarații și angajaților, și .
Unele din aceste persoane au fost audiate ca martori, în cursul urmăririi penale, fiind depus la dosar și procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante din 20 aprilie 2006 întocmit de Poliția Municipiului
Prin ordonanța nr. 732/P din 20 martie 2007 Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanțas -a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului pentru săvârșirea infracțiunii de primire de foloase necuvenite prevăzută de art. 256 Cod penal și, respectiv, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 Cod penal, acestuia fiindu-i aplicată o amendă administrativă de 800 lei.
S-a dispus, totodată, neînceperea urmăririi penale față de reclamant pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită în forma prevăzută și pedepsită de art. 254 Cod penal pentru o parte din faptele denunțate de către, și, precum și pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, prevăzută de art. 246 Cod penal.
Ordonanța a reținut că învinuitul a pretins denunțătorilor și câte o cutie de vin în valoare de 700.000 – 800.000 lei ROL, întrucât a acordat calificative favorabile acestora pentru acordarea grilei de salariu, precum și faptul că acesta a mai primit de la denunțători suma de 1.000.000 lei ROL și respectiv 500.000 lei ROL, în locul produsului solicitat.
S-a avut în vedere că fapta se încadrează în dispozițiile art. 256 Cod penal, cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, însă, datorită împrejurărilor concrete în care s-a produs, în raport de valoarea bunurilor pretinse și de lipsa antecedentelor penale, aceasta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, atingerea adusă valorilor ocrotite de textul de lege încălcat fiind minimă.
Ordonanța nu a fost contestată de către învinuit în condițiile art. 275 și urm. Cod procedură penală, împrejurare față de care s-a reținut că prin actul întocmit de procuror s-a statuat în chip irevocabil asupra existenței faptelor reținute și, implicit, asupra vinovăției salariatului, chiar dacă măsura scoaterii de sub urmărire penală s-a fundamentat în principal pe gradul redus de pericol social (sub aspectul calificării faptelor ca infracțiune).
Potrivit art. 263 Codul muncii, angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancțiuni disciplinare salariaților săi, ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară.
Abaterea disciplinară este definită prin alin. 2 al textului ca fiind fapta în legătură cu și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.
disciplinară fiind acordată exclusiv angajatorului, instanța nu poate reevalua sancțiunea aplicată, ci doar poate verifica în procedura jurisdicțională legalitatea măsurii dispuse.
Ori, în cauză, prin pct. 4.17 din Regulamentul intern al se prevede că salariatul are obligația de a nu pretinde și de a nu primi de la colegii de muncă, subalterni, superiori sau persoane străine orice fel de avantaje materiale pentru exercitarea atribuțiilor sale de serviciu sau pentru favorizarea rezolvării unor servicii.
Criteriul gradului de pericol social nu mai funcționează în acest caz, iar angajatorul a fost îndreptățit ca, în raport de declarațiile unor salariați subordonați reclamantului (confirmate prin ordonanța de scoatere de sub urmărire penală), să dispună desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului, în condițiile în care prevederile pct. 4.17 din Regulamentul intern al se regăsesc între cazurile de aplicare a celei mai grave sancțiuni disciplinare – pct. 5.6.6. din Regulament.
Critica sentinței prin motivele de recurs a vizat, în esență, următoarele:
Decizia de desfacere a contractului de muncă este nulă deoarece nu respectă condițiile de fond și de formă prevăzute de Codul muncii, instanța de fond respingând excepția invocată în mod nejustificat.
A susținut că decizia nu poartă semnăturile președintelui, vicepreședintelui sau a unei persoane desemnată de către aceștia.
A arătat, totodată, că instanța a aplicat greșit legea și cu privire la nulitatea deciziei de desfacere motivat de împrejurarea că din cuprinsul acestei dispoziții au fost înlăturate apărările recurentului petent în sensul că acesta își recunoaște chiar și parțial fapta, concluziile fiind contrazise de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, care atestă că angajatul nu a recunoscut faptele pentru care urma să fie sancționat.
A învederat, totodată, că nu a avut un timp rezonabil pentru a contacta un avocat care să-i reprezinte interesele întrucât societatea angajatoare a citat petentul prin adresa nr. 679 din 4 septembrie 2006 ca, în aceeași zi, la ora 14,00, să fie prezent pentru a fi cercetat prealabil, același lucru întâmplându-se și în data de 6 septembrie 2006 iar pentru data de 13 septembrie 2006 fost invitat pe 12 septembrie 2006 la sfârșitul programului.
A criticat hotărârea și pentru că nu a fost verificată susținerea referitor la lipsa împuternicirii persoanelor semnatare să efectueze cercetarea prealabilă dar și pentru încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege întrucât, deși a invocat excepția decăderii din dreptul de a mai aplica sancțiunea cu privire la cel de-al doilea motiv pentru care a fost sancționat petentul, această excepție nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților, astfel că se impune, din această perspectivă, casarea cu trimitere spre rejudecarea fondului.
Pe fondul cauzei, hotărârea este nelegală și netemeinică întrucât angajatorul a aplicat sancțiunea cea mai severă fără a ține cont de reglementările prevăzute de art. 266 Codul muncii, în conformitate cu care aplicarea oricărei sancțiuni se face numai după ce s-au verificat împrejurările în care a fost săvârșită fapta, gradul de vinovăție a salariatului, comportarea generală în serviciu a salariatului și eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de acesta.
A solicitat ca la pronunțarea soluției să fie avut în vedere faptul că angajatul contestator și-a desfășurat activitatea neîntrerupt în unitate mai bine de 27 de ani iar cu privire la gradul de vinovăție al contestatorului, trebuie menționat faptul că din Ordonanța procurorului dată în dosarul nr. 732/P/2006 rezultă că atingerea adusă valorilor ocrotite de lege este minimă, fapta neprezentând gradul de pericol social al unei infracțiuni.
Recurentul a indicat, totodată, faptul că atât prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, cât și prin Regulamentul Intern, s-a stabilit de societatea angajatoare că pretinderea sau/și primirea de foloase în scopul acordării unor avantaje profesionale constituie o faptă deosebit de gravă și ea se sancționează cu desfacerea contractului de muncă, însă, această practică prin care prin regulamentul intern sau prin contractul colectiv de muncă se stabilește, pentru anumite abateri, sancțiunea desfacerii contractului de muncă, este discutabilă.
Recurentul a solicitat ca, după analiza întregului material probator admis a fi administrat în cauză, Curtea să constate că pretinderea/primirea unei cutii de vin nu reprezintă o faptă atât de gravă care să ducă la aplicarea sancțiunii extreme de desfacere a contractului individual de muncă, astfel că este posibilă aplicarea unei sancțiuni mult mai ușoară.
Recursul nu este fondat.
Curtea, analizând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul pentru următoarele considerente de fapt și de drept.
O primă precizare se impune și anume aceea referitoare la faptul că instanța de recurs este obligată a verifica criticile formulate prin acele motive de recurs care s-au constituit în capete de cerere în fața instanței de fond, nefiind posibilă modificarea obiectului acțiunii, în calea de atac a recursului, prin adăugarea altor pretenții decât cele inițial formulate.
Se impune, în aceste condiții, a se clarifica care a fost obiectul cererii de chemare în judecată.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulității absolute a deciziei de concediere pentru următoarele motive: nu este descrisă fapta care constituie abatere disciplinară, decizia nu este motivată în fapt, nu sunt indicate motivele de înlăturare a apărărilor formulate în timpul cercetării disciplinare, nu a fost convocat în scris pentru a fi audiat, i-a fost încălcat dreptul la apărare iar pe fondul cauzei a solicitat a se avea în vedere că nu se face vinovat de faptele care i se impută.
În aceste condiții, motivele de recurs care vizează nulitatea absolută a deciziei cu mențiunea că acesta nu îndeplinește cerința prevăzută de textul de lege cu privire la semnarea măsurii luate de către persoanele cu atribuții în acest sens, respectiv președintele, vicepreședintele sau o persoană desemnată de către aceștia conform art. 5.10 din Regulamentul de Ordine Interioară, exced petitului acțiunii.
Subliniem faptul că la termenul din 1 iunie 2007, în fața instanței de fond, reclamantul a solicitat instanței să pună în vedere pârâtei să facă precizări cu privire la persoanele care au dreptul să semneze dispoziția de desfacere a contractului de muncă, fără a arăta utilitatea acestor probe și fără a invoca excepția nulității absolute în forma în care a criticat sentința prin motivul acesta de recurs, astfel că aceasta apare ca o cerere nouă formulată direct în calea de atac a recursului.
După termenul de judecată din 1 iunie 2007, până la judecata în fond, au mai fost acordate trei termene de judecată iar reclamantul reprezentat de avocat nu a înțeles să invoce nulitatea absolută a deciziei pentru acest motiv și nici nu a mai insistat pentru depunerea precizărilor solicitate la data de 1 iunie 2007.
Cu toate acestea, arătăm că pe decizia contestată apare explicit calitatea semnatarilor iar ca dovadă că recurentul cunoaște numele acestora o reprezintă faptul că în chiar cuprinsul motivelor de recurs arată că a obținut de la societate o caracterizare semnată de aceeași persoană care a semnat decizia.
Aceleași considerente sunt avute în vedere și cu privire la aplicarea unei sancțiuni mai ușoare întrucât o asemenea modificare a acțiunii s-a propus după acordarea cuvântului pe fond iar pârâta nu a fost de acord cu modificarea acțiunii.
În lipsa unei cereri legal formulate, de înlocuire a sancțiunii cu una mai ușoară, instanța de fond nu se poate pronunța din oficiu întrucât s-ar încălca principiul disponibilității părților, principiu care guvernează procesul civil.
În referire la susținerea recurentului care vizează omisiunea instanței de fond de a se pune în discuția contradictorie excepția decăderii din dreptul de a mai aplica sancțiunea cu privire la cel de-al doilea motiv pentru care a fost sancționat petentul, arătăm că părțile au formulat concluzii în ședința de judecată din 24 august 2007, concluzii care sunt cuprinse în practicaua sentinței civile ce face obiectul prezentei analize (fila 1 verso), astfel că nu se impune casarea sentinței și reținerea cauzei spre rejudecarea fondului, așa cum a solicitat recurentul.
În referire la celelalte critici, Curtea reține următoarele:
Se susține că instanța de fond a făcut o apreciere greșită a probatoriilor administrate și a aplicat greșit legea și cu privire la nulitatea deciziei de desfacere a contractului de muncă motivat de împrejurarea că din cuprinsul acestei dispoziții au fost înlăturate apărările recurentului petent în sensul că acesta își recunoaște chiar și parțial fapta.
Critica este nefondată întrucât recunoașterea parțială a faptei este în legătură cu promovarea lui deși cunoștea faptul că i-a creat probleme în ultima lună înainte de evaluare.
Aceasta este singura faptă în legătură cu care s-a făcut recunoașterea parțială, pentru celelalte fapte măsura luată este justificată având în vedere cercetarea administrativă efectuată.
Recurentul își exprimă nemulțumirea și față de împrejurarea că nu a avut un timp rezonabil pentru a contacta un avocat care să-i reprezinte interesele pe perioada cercetării disciplinare, or, aceasta nu este un motiv de nulitate absolută a cercetării.
Cu toate acestea arătăm că dreptul la apărare nu a fost încălcat întrucât, așa cum se poate observa din înscrisurile depuse la dosarul de fond, cercetarea disciplinară nu s-a finalizat la prima convocare din 4 septembrie 2006, nici la a doua din 6 septembrie 2006 sau la a treia, pe 12 septembrie 2006 ci pe data de 13 septembrie 2006.
Mai mult, pe invitația din 6 septembrie 2006, i se comunică în mod explicit că una din faptele cercetate este modalitatea de evaluare în vederea promovării efectuate în luna aprilie 2006 iar la cererea angajatului de a se prezenta cu un avocat, s-a acordat termenul din 12 septembrie 2006.
Iată, deci, că, în cauză, nu se poate vorbi despre îngrădirea în vreun mod a dreptului la apărare, contestatorul având posibilitatea să se prezinte cu un avocat, cercetarea disciplinară fiind amânată de trei ori.
Nu se poate reține, deci, nicio culpă în sarcina angajatorului în legătură cu o eventuală încălcare a dreptului la apărare întrucât salariatul este cel care până la urmă nu s-a prezentat cu un avocat.
Pe fondul cauzei recurentul consideră soluția criticabilă apreciind că angajatorul a aplicat sancțiunea disciplinară cea mai gravă, fără însă a ține cont de reglementările prevăzute de art. 266 Codul muncii, în conformitate cu care aplicarea oricărei sancțiuni se face numai după ce s-au verificat împrejurările în care a fost săvârșită fapta, gradul de vinovăție a salariatului și eventualele sancțiuni disciplinare.
Din capul locului arătăm că din întregul material probator administrat pe parcursul cercetării disciplinare rezultă că salariatul se face vinovat de săvârșirea faptelor reținute în decizie, fapte care sunt sancționate cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
De altfel, una din faptele reținute în decizie și anume aceea de a pretinde foloase necuvenite de la angajații din subordine este dovedită și de Ordonanța dată de procurorul de caz în dosarul nr. 732/P/2006, care, la pronunțarea soluției, a reținut că “învinuitul a pretins denunțătorilor și câte o cutie de vin în valoare de 700.000 – 800.000 lei fiecare întrucât a acordat calificative favorabile acestora pentru acordarea grilei la salariu și că a primit de la aceștia în ziua de 20 aprilie 2006 suma de 1.000.000 lei și, respectiv suma de 500.000 lei în locul cutiilor de vin”.
Această ordonanță a procurorului nu a fost desființată, astfel încât faptele reținute și dovedite rămân câștigate și pentru prezentul litigiu.
Împrejurarea că fapta nu are gravitatea unei infracțiuni nu exonerează de răspundere în raportul juridic de muncă.
Recurentul își exprimă dezaprobarea și față de practica prin care, prin regulamentul intern sau prin contracte colective de muncă încheiate la nivel de unitate, în mod aprioric, unei anumite abateri disciplinare concrete și predeterminate i se asociază sancțiunea concedierii disciplinare.
Arătăm că regulamentul intern, cât și contractul colectiv de muncă, nu au fost anulate, ele există în forma în care au fost depuse în fața instanței de fond, astfel încât nu este posibilă cenzurarea unor dispoziții valabile în fața instanței de recurs.
În consecință, instanța de fond în mod corect a reținut că instanța nu va putea reevalua sancțiunea aplicată, disciplinară fiind acordată exclusiv angajatorului.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca fiind nefondat, hotărârea atacată fiind legală și temeinică, însușindu-și totodată motivarea acesteia.
În baza dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, Curtea va obliga recurentul la 700 lei cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat, conform chitanței nr. – din 19 decembrie 2007, depusă la dosar (fila 14 dosar recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, examinare recursul civil formulat de reclamantul, domiciliat în M, șoseaua Constanței nr. 36, -. A, etaj 2,. 10, județul C, împotriva sentinței civile nr. 1371 din 24 august 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtăSC M INDUSTRIES –, cu sediul în M,-, județul
Obligă la 700 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19 februarie 2008.
Președinte, JUDECĂTORI: Maria Apostol, Mariana Bădulescu Jelena Zalman
– – – –
– –
– –
Grefier,
Jud. fond -,
Red. dec. jud. -/29.02.2008
gref. –
2 ex./29.02.2008
