Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
PRECUM ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 105/CM
Ședința publică din data de 19 februarie 2008
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Maria Apostol
JUDECĂTORI: Maria Apostol, Mariana Bădulescu Jelena Zalman
– – –
Grefier – – –
S-a luat în examinare recursul civil formulat de reclamantul, domiciliat în T,-, -. A,. 11, județul T, împotriva sentinței civile nr. 1669 din 21 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtăSC SRL, cu sediul în T,-, județul Tprin administrator judiciar SC, cu sediul în T,-, -. D,. 13, județul T, având ca obiect conflict de muncă – contestație decizie concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimata pârâtă SC SRL T prin d-na avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 45413 din 25.01.2008, depusă la dosar, lipsind recurentul reclamant.
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu dispozițiile art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Recursul este declarat în termenul legal, motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei, după care:
Apărătorul intimatei pârâte arată că nu are acte de depus sau cereri noi de formulat, apreciind cauza în stare de judecată.
Instanța, luând act că nu sunt înscrisuri noi de depus sau cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Apărătorul intimatei pârâte, având cuvântul, referitor la critica de recurs în referire la lipsa cercetării disciplinare, care atrage sancțiunea nulității absolute a deciziei de concediere, arată că nu poate fi primită. Învederează că prin probele administrate în cauză s-a făcut dovada că recurentul reclamant a fost convocat, la ambele adrese cunoscute de unitate, pentru efectuarea cercetării și pentru a-și preciza punctul de vedere cu privire la fapta sa, primirea convocării făcându-se personal de către recurentul reclamant la data de 14 iunie 2007. Astfel, rezultă că recurentul reclamant a avut la dispoziție 5 zile pentru a anunța motivul obiectiv pentru care nu se putea prezenta la data convocării. Mai mult, cu rea credință, recurentul reclamant a înregistrat, cu o zi înainte de emiterea deciziei, o
adresă prin care informa că nu poate veni la cercetare, însă nu la sediul, unde urma să fie realizată cercetarea, ci la sediul debitoarei, această adresă fiind primită de emitentul deciziei contestate după ce măsura concedierii fusese luată. Astfel, apreciază că instanța de fond nu a motivat contradictoriu sentința și nici nu a aplicat greșit legea atunci când a arătat că citarea reclamantului nu reprezintă un motiv obiectiv întrucât acesta avea un drept de opțiune între a se prezenta la cercetarea disciplinară sau la Tribunalul Buzău.
Referitor la a doua critică din recurs în sensul că recurentul reclamant nu a săvârșit nicio abatere disciplinară, arată că prin probele administrate în cauză, respectiv procesele-verbale de verificare a prezenței întocmite în perioada 7 – 11 iunie 2007, rezultă că recurentul reclamant a lipsit în mod nejustificat de la locul de muncă. În ce privește susținerile recurentului în sensul că nu i s-a adus la cunoștință o nouă fișă a postului și nu i s-a asigurat un birou de lucru adecvat unde să își desfășoare activități contabile, arată că recurentul reclamant avea obligația să se prezinte la muncă și să-și desfășoare activitatea în baza vechii fișe a postului iar referitor la biroul în care urma să-și desfășoare activitatea, administratorul judiciar i-a pus la dispoziție sala de protocol în care putea lucra.
Pentru aceste motive solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică. Totodată, solicită obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Reclamantul a investit Tribunalul Tulcea cu cererea având ca obiect: anularea Deciziei nr. 20/1594 din 19 iunie 2007 emisă de, prin administrator judiciar T; plata drepturilor salariale începând cu data concedierii și până la reintegrarea în funcția avută anterior concedierii; reintegrarea în funcția avută anterior concedierii și cheltuieli de judecată.
Reclamantul a invocat excepția nulității absolute, întrucât concedierea s-a făcut abuziv, cu încălcarea prevederilor art. 267 din Codul muncii, fără efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.
Precizează că atunci când a fost convocat pentru cercetarea disciplinară în data de 19 iunie 2007, ora 1100, anunțat în timp util prin adresa nr. 162 din 18 iunie 2007, ora 1430că trebuie să fie prezent în acea zi la ora 1200la instanța Tribunalul Buzău, dar administratorul judiciar nu a vrut să considere motivată obiectiv neprezentarea sa în fața persoanei împuternicite să efectueze cercetarea disciplinară.
În cazul în care ar fi constatat că a săvârșit o abatere disciplinară, administratorul judiciar era obligat de prevederile art. 264 alin. 1 din Codul muncii, să aplice gradual sancțiunea disciplinară, având în vedere și criteriile expres prevăzute de art. 266 din Codul muncii.
Se mai arată că decizia nr. 20/1594 din 19 iunie 2007 este netemeinică și nelegală întrucât nu s-au avut în vedere prevederile art. 263 din Codul muncii care definesc exact noțiunea de abatere disciplinară.
A menționat reclamantul că administratorul judiciar al Tap reluat atribuțiile de la fostul administrator judiciar al T, respectiv T la data de 5 iunie 2007, așadar, înaintea datei de 5 iunie 2007, administratorul judiciar T nu avea vreo atribuție sau vreo competență să desemneze vreo persoană care să efectueze cercetarea disciplinară a salariaților debitoarei
Precizarea din decizia de concediere, cum că a avut 11 absențe nemotivate, este contrazisă atât de faptul că a semnat într-o condică de prezență de fiecare dată când i-a fost prezentată, cât și de adresele însoțite de acte doveditoare atunci când trebuia să fie prezent în alte instituții.
Prin sentința civilă nr. 1669 din 21 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Tulceaa fost a fost respinsă excepția nulității absolute ca nefondată. A fost respinsă contestația formulată la decizia de desfacere a contractului de muncă de către contestator ca fiind nefondată.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin emiterea deciziei nr. 20/1594 din 19 iunie 2007, intimata T, prin administrator judiciar T, l-a concediat pe reclamant in temeiul art. 61 lit. a din Codul muncii, începând cu data de 19 iunie 2007.
S-a invocat excepția nulității deciziei de concediere, motivat de faptul că s-au încălcat prevederile art. 267 din Codul muncii, în sensul că măsura concedierii a fost dispusă fără efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.
Din convocarea transmisă reclamantului rezultă că acesta a fost chemat pentru efectuarea cercetării disciplinare la data de 19 iunie 2007, ora 1100la sediul administratorului judiciar.
Deși a anunțat în timp util, prin adresa înregistrată cu nr. 162 din 18 iunie 2007, ora 1430, că trebuie să fie prezent în data de 19 iunie 2007, ora 1200la Tribunalul Buzău, instanța a apreciat că această motivare nu este una obiectivă, întrucât reclamantul avea un drept de opțiune între a se prezenta la cercetarea disciplinară sau la Tribunalul Buzău. În plus, neprezentarea la cercetare, nu obligă angajatorul să amâne cercetarea.
Având în vedere că adresa de convocare a fost primită personal de către reclamant, așa cum rezultă din semnătura aplicată personal pe confirmarea de primire în data de 14 iunie 2007, rezultă că acesta avea cunoștință încă de la această dată de faptul că urma să se efectueze cercetarea disciplinară în ziua de 19 iunie 2007.
Tot prin cererea de chemare în judecată, s-a susținut că administratorul judiciar, în cazul în care ar fi considerat că a săvârșit o abatere disciplinară, era obligat, conform art. 264 alin. 1 din Codul muncii, să aplice gradual sancțiunea disciplinară, având în vedere și criteriile expres prevăzute de art. 266 din Codul muncii.
Ori, ținându-se seama că sancțiunile sunt enumerate de lege în mod gradat, de la cea mai blândă la cea mai severă, la alegerea uneia dintre ele, pentru a corespunde abaterii săvârșite, angajatorul trebuie să recurgă la criteriile generale prevăzute de art. 266 din Codul muncii.
Având în vedere că intimata a respectat la emiterea deciziei de concediere prevederile art. 266 și respectiv art. 267 din Codul muncii, instanța de fond a respins excepția nulității absolute ca nefondată.
Pe fond, s-a apreciat că decizia este legală și temeinică având în vedere că din procesele-verbale atașate la dosar rezultă că reclamantul nu se afla la locul de muncă, deși prezența s-a făcut în orele acestuia de program.
Potrivit contractului individual de muncă înregistrat sub nr. – din 28 mai 2007 la Inspectoratul Teritorial d e Muncă T, reclamantul îndeplinea la unitatea intimată funcția de și avea un program de lucru de 8 ore/zi.
Deși a afirmat că nu a primit de la noul administrator judiciar o fișă a postului și sarcini de serviciu, acesta trebuia să-și îndeplinească sarcinile de serviciu pe care le avea, potrivit contractului individual de muncă încheiat pentru funcția de contabil.
Ori, având în vedere că a lipsit nemotivat de la locul de muncă și, întrucât absența de la locul de muncă și refuzul de a-și îndeplini obligațiile ce îi reveneau sunt abateri disciplinare grave, văzând și dispozițiile art. 61 lit. a din Codul muncii, instanța a respins contestația ca nefondată.
Întrucât decizia de concediere nr. 20/1594 din 19 iunie 2007 este legală și temeinică, instanța a respins ca nefondate și capetele de cerere privind reintegrarea pe postul avut anterior concedierii și plata drepturilor salariale pe perioada de la data concedierii și până la reintegrare.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurentul reclamant, care a formulat următoarele critici:
– Sentința este lipsită de temei legal și este motivată în contradicție cu probele din dosar.
În acest sens, recurentul arată că neprezentarea sa la cercetarea disciplinară a avut o motivare obiectivă, acesta neavând de ales dacă să se prezinte sau nu, astfel că în mod eronat se reține în considerentele sentinței, existenta unui drept de opțiune.
Instanța a reținut faptul că “neprezentarea salariatului la cercetare fără un motiv obiectiv, nu obliga angajatorul să amâne cercetarea”, în condițiile în care s-a făcut dovada că prezența sa la această cercetare nu era posibilă, precum și aducerea acestei împrejurări la cunoștința angajatorului, prin adresa nr. 162 din 18 iunie 2007.
– Instanța nu a observat că angajatorul nu a respectat prevederile art. 266 Codul muncii și nici faptul că reclamantul nu a săvârșit nicio abatere disciplinară cu toate că la dosar sunt suficiente probe în acest sens.
Din înscrisuri rezultă că reclamantul s-a aflat zilnic la sediul debitoarei dar noul administrator judiciar nu s-a prezentat niciodată, nu a întocmit o fișă a postului și nu i-a asigurat reclamantului un birou adecvat pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu.
De asemenea, persoanele trimise de T, ca să verifice prezența reclamantului la serviciu, nu aveau calitatea cerută de pentru al reprezenta pe administratorul judiciar.
Instanța de fond nu a observat aceste aspecte și nici faptul că procesele verbale de verificare a prezenței nu întrunesc acele condiții expres prevăzute de lege pentru a putea fi luate în considerare.
Prin întâmpinare, intimata pârâtă, reprezentată de administratorul judiciar Tas olicitat respingerea recursului ca nefondat.
Arată intimata că recurentul a semnat personal convocarea la cercetarea disciplinară având la dispoziție 5 zile pentru a anunța că nu poate să se prezinte la data specificată în convocare.
Dând dovadă de rea credință, acesta a anunțat că va lipsi dar, la un alt sediu, nu la cel la care se făcea cercetarea, astfel că s-a ajuns la situația ca această adresă să fie primită după ce a fost emisă decizia de desfacere a contractului de muncă.
Mai arată intimata că nici cel de al doilea motiv de recurs nu este întemeiat deoarece reclamantul era obligat să-și îndeplinească sarcinile de serviciu menționate în vechea fișă a postului, nefiind nevoie de emiterea unei alte fișe a postului, iar pentru desfășurarea activității, reclamantul beneficia de un birou, respectiv de sala de protocol care îi fusese pusă la dispoziție.
De asemenea, actele întocmite de reprezentanții sunt perfect legale și, oricum, acestea nu sunt supuse analizei în prezenta cauza ci lipsa nejustificată a reclamantului de la locul său de muncă.
Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate și de materialul probator administrat, Curtea constată că recursul este întemeiat, urmând să-l admită pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 267 Codul muncii:
” (1) Sub sancțiunea nulității absolute, nicio măsură, cu excepția celei prevăzute la art. 264 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.
(2) În vederea desfășurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii.
(3) Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condițiile prevăzute la alin. (2) fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancționarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
(4) În cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa și să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele și motivațiile pe care le consideră necesare, precum și dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este”.
Din dispozițiile art. 267 alin. 3 rezulta că, în măsura în care neprezentarea salariatului la convocare este justificată de motive obiective, nu se poate dispune sancționarea lui disciplinară pentru fapta pentru care fusese
convocat, într-o astfel de situație angajatorul având obligația de a efectua o nouă convocare.
Întrucât sfera noțiunii de “motive obiective” este mai largă decât cea a noțiunii de forță majoră, ea trebuie raportată la persoana salariatului, deoarece acest motiv obiectiv ține de posibilitatea sa de a da curs unei convocări care are menirea de a-i asigura respectarea dreptului la apărare, garantat de legiuitor.
Atâta vreme cât persoana notificată dovedește ca l-a înștiințat pe angajator că la data stabilită pentru efectuarea cercetării sale disciplinare nu poate fi prezent în fata comisiei de cercetare, nu se poate susține că s-a respectat dreptul salariatului de a-și formula și susține apărările.
În speța dată, reclamantul nu putea fi prezent la data de 19 iunie 2007, ora 11 la sediul societății pârâte pentru efectuarea cercetării deoarece, la acea dată, trebuia să fie prezent la Tribunalul Buzău, unde era citat în calitate de creditor, fiind nevoit să-și susțină propria cauză.
Acesta este un motiv obiectiv ce l-a împiedicat să fie prezent la sediul societății și, în condițiile în care a anunțat societatea despre acest lucru, cercetarea disciplinară efectuată în lipsa sa este lovită de nulitate absolută, conform dispozițiilor art. 267 raportat la dispozițiile art. 63 din Codul muncii.
Nu poate fi reținută apărarea intimatei referitoare la împrejurarea că această adresă a fost trimisă la un alt sediu al societății și nu la cel unde se făcea cercetarea, atâta vreme cât textul de lege nu face distincție cu privire la sediu.
Ceea ce trebuie să facă angajatul este să anunțe angajatorului (indiferent de sediu) existența unui motiv obiectiv care-l împiedică să se prezinte la cercetare.
Mai mult decât atât, pe această adresă nu este trecut sediul instituției și intimata nu a făcut dovada sediului la care s-a înregistrat adresa. Singurul lucru cert este acela că societatea a primit această adresă dar a apreciat că prezența reclamantului la instanță nu se încadrează în categoria motivelor obiective care ar putea justifica lipsa acestuia de la cercetare.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, va fi admis recursul, cu consecința admiterii excepției nulității absolute a deciziei nr. 20 din 19 iunie 2007.
Constatând nulitatea deciziei, instanța va face aplicarea dispozițiilor art. 78 Codul muncii și va obliga parata prin administrator judiciar T la plata către reclamant a drepturilor salariale aferente perioadei 19 iunie 2007(data desfacerii contractului de muncă) – 15 august 2007 (data la care înceta de drept contractul individual de muncă al reclamantului).
În raport de dispozițiile art. 245 lit. a Codul muncii, va fi respinsă cererea reclamantului privind reintegrarea sa în funcție având în vedere că acesta a încheiat cu societatea un contract pe perioadă determinată, respectiv pentru perioada 15 mai 2007 – 15 august 2007, iar la momentul soluționării cauzei, acest termen fost depășit.
În temeiul dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă va fi respinsă și cererea privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată deoarece reclamantul nu a făcut dovada unor astfel de cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul civil formulat de reclamantul, domiciliat în T,-, -. A,. 11, județul T, împotriva sentinței civile nr. 1669 din 21 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtăSC SRL, cu sediul în T,-, județul Tprin administrator judiciar SC, cu sediul în T,-, -. D,. 13, județul
Modifică în tot hotărârea atacată în sensul că admite în parte contestația.
Constată nulitatea absolută a deciziei nr. 20 din 19 iunie 2007.
Obligă pârâta să plătească reclamantului drepturile salariale aferente perioadei 19 iunie 2007 – 15 august 2007.
Respinge capătul de cerere privind reintegrarea în postul deținut anterior precum și cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19 februarie 2008.
Președinte, JUDECĂTORI: Maria Apostol, Mariana Bădulescu Jelena Zalman
– – – –
– –
– –
Grefier,
Jud. fond -,
Red. dec. jud. -/6.03.2008
gref. –
4 ex./7.03.2008
