ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU –
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 1291/
Ședința publică din 10 septembrie 2008
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol judecarea recursurilor declarate de reclamanta, domiciliată în Târgu-M,-,. 35 și de pârâta SC SRL, cu sediul în Târgu-M,-,. 2, împotriva sentinței civile nr. 615 din 8 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș, în dosarul nr-.
La apelul nominal se prezintă pentru reclamanta recurentă av., lipsă restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate si motivate în termenul prevăzut de lege, scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Se constată că s-a depus la dosar prin registratura instanței la data de 9 septembrie 2008 declarație de abținere formulată de d-nul judecător învederând instanței că se abține de la soluționarea cauzei ce formează obiectul prezentului dosar întrucât, asistentul judiciar, care a făcut parte din completul de judecată la prima instanță, este rudă afin de gradul I, invocând prevederile art. 5 alin. 3 din Legea nr. 303/2004, art. 101 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 și art. 25 din Codul d e procedură civilă.
De asemenea, se constată că prin încheierea camerei de consiliu nr.187/CR din 10 septembrie 2008, s-a admis propunerea de abținere formulată de d-nul judecător.
Reprezentanta reclamantei recurente declară că nu mai are alte cereri.
Neformulându-se cereri, instanța acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantei recurente solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul obligării pârâtei intimate la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.000 lei cu titlu de daune morale, iar cu privire la recursul pârâtei intimate solicită respingerea lui ca nefondat.
După dezbaterea cauzei s-a depus la dosar prin registratura instanței la data de 10 septembrie 2008 o cerere de renunțare la recurs din partea pârâtei SC SRL Târgu-M, precizând că litigiul între părți s-a soluționat pe cale amiabilă, atașând în aceste sens procesul verbal încheiat la data de 14 august 2008 la Biroul Executorului Judecătoresc -.
CURTEA DE APEL,
Prin sentința nr.615 din 8 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâta SRL Târgu-M și s-a dispus anularea deciziei de concediere disciplinară nr. 30 din 6 decembrie 2007, emisă de pârâtă și repunerea părților în situația anterioară, în sensul reîncadrării reclamantei în funcția deținută la societatea pârâtă precum și al radierii mențiunilor aferente deciziei anulate din carnetul de muncă al reclamantei.
Pârâta a fost obligată la plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale cuvenite lunare începând cu data reintegrării efective, în favoarea reclamantei, precum și la plata sumei de 300 lei cu titlu de daune morale și a cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei.
Prin încheierea de îndreptare din Camera de consiliu din 30 iunie 2008, instanța admis cererea de îndreptare a erorii materiale, formulate de petenta, în contradictoriu cu intimata “” SRL Târgu-M și a dispus îndreptarea erorii materiale ivită în dispozitivul sentinței civile nr. 615 din 8 aprilie 2008, în sensul că alineatul 4 din dispozitiv va avea cuprinsul “Obligă pârâta la plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale cuvenite lunar începând cu data de 1 noiembrie 2007 și până la data reintegrării efective, în favoarea reclamantei”, în loc de “obligă pârâta la plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale cuvenite lunar începând cu data reintegrării efective, în favoarea reclamantei”.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat recurs reclamanta și pârâta SRL, cu sediul în Târgu-
Reclamanta a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul obligării pârâtei la plata în favoarea reclamantei a sumei de 7.000 lei, cu titlu de daune morale.
În motivarea recursului s-a arătat că prin prezenta cale de atac se critică exclusiv aprecierea primei instanțe cu privire la cuantumul sumei stabilite ca fiind îndestulătoare pentru compensarea prejudiciului moral încercat de recurentă – 300 lei față de 7.000 lei, sumă solicitată prin cererea introductivă.
Reclamanta a precizat că în speță nu se regăsește niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, astfel încât devin incidente dispozițiile art. 304/1 Cod procedură civilă.
Reclamanta a susținut că este criticabilă aprecierea primei instanțe cu privire la cuantumul sumei destinate a compensa prejudiciul moral încercat de ea prin emiterea deciziei de concediere în cauză. Deși s-a reținut în mod corect întrunirea condițiilor de angajarea răspunderii civile delictuale, s-a dispus obligarea pârâtei la o sumă a cărei cuantum nu poate compensa consecințele negative, reale și efective suferite pe plan psihic de reclamantă.
S-a invocat faptul că în speță ne aflăm în ipoteza unui prejudiciu moral suferit de reclamantă ca urmare a suferințelor psihice cauzate acesteia prin emiterea nelegală a deciziei de concediere disciplinară.
Emiterea unei decizii nelegale de concediere, pe motive disciplinare, este prin ea însăși de natură a afecta starea psihică a angajatului, însă în speță caracterul intempestiv, imprevizibil al măsurii dispuse a accentuat intensitatea suferințelor încercate de reclamanta vătămată prin emiterea actului atacat.
Starea psihică a reclamantei a fost cu atât mai mult zdruncinată cu cât din decizia atacată lipsește orice element descriptiv a faptei imputate, fiind notat doar că salariata în cauză ar fi avut “un comportament inadecvat față de colegi, clienți și asociați”, fără nicio altă precizare, care să circumstanțieze în timp și spațiu faptele imputate. Situația disperată în care s-a văzut pusă reclamanta reiese și din conștientizarea de către aceasta a efectelor grave pe care înscrierea unei asemenea decizii în cartea de muncă le produce în mod implicit și inevitabil cu privire la configurarea în viitor a raporturilor sale de muncă cu potențialii angajatori.
De asemenea, impactul extrem de dureros asupra psihicului reclamantei a fost accentuat pe de o parte de momentul emiterii deciziei atacate, în preajma sărbătorilor de iarnă, iar pe de altă parte, de faptul că salariata în vârstă de 40 de ani, este divorțată încă din 1998 și le are în întreținere pe cele două fiice rezultate din căsătorie.
În raport de aceste considerente, s-a apreciat că suma solicitată prin cererea de chemare în judecată cu titlu de daune morale își găsește deplină justificare în starea de fapt evidențiată în probatoriul în dosarul cauzei.
Pârâta, la rândul său, a solicitat admiterea recursului declarat și în consecință modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii contestației formulate de reclamantă.
În motivarea recursului s-a arătat că sentința atacată este nelegală și netemeinică întrucât în mod greșit instanța a apreciat că decizia atacată este lovită de nulitate absolută. S-a susținut de către recurentă că decizia respectivă a fost emisă în urma respectării tuturor prevederilor legale, iar actele depuse la dosar efectuate în cursul cercetării disciplinare precum și corespondența purtată între conducerea pârâtei și reclamantă sunt concludente în acest sens.
Cu privire la mențiunile obligatorii din decizie, referitoare la abaterile săvârșite, s-a arătat că acestea sunt înserate, respectiv există atât motivarea în drept cât și motivarea în fapt.
În privința instanței competente a soluționa contestația, s-a apreciat că din eroare s-a indicat că este competent Tribunalul București și aceasta nu poate fi un motiv de nulitate absolută a deciziei de concediere.
Referitor la daunele morale acordate de instanță, s-a susținut că reclamanta nu a suferit nici un prejudiciu moral și nici nu a dovedit un astfel de prejudiciu. Pentru a fi îndreptățită la plata unor compensații bănești pentru daune morale, reclamanta trebuia să dovedească faptul că i s-a încălcat un drept subiectiv nepatrimonial, însă nu a făcut o astfel de dovadă.
În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Față de recursul declarat de pârâtă, reclamanta a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, arătând că din probele administrate în cauză reiese cu certitudine că pârâta nu a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă emiterii deciziei de concediere pe motive disciplinare. Pe de altă parte, în mod judicios instanța a constatat că decizia de concediere atacată nu cuprinde mențiuni referitoare la descrierea faptei care constituie abatere disciplinară la prevedea pretins încălcată din regulamentul intern la apărările de care putea uza salariata, precum și la instanța competentă a soluționa contestația.
Chiar dacă în mod just instanța de fond s-a oprit cu analiza la motivele de nelegalitate a deciziei, pârâta a susținut că aceasta este și netemeinică și în acest sens a reiterat susținerile din contestația adresată primei instanțe.
În ceea ce privește daunele morale, s-a precizat că această chestiune a făcut obiectul recursului declarat de reclamantă și s-a solicitat ca instanța de recurs să țină seama de argumentele invocate în cadrul acelui act procedural.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs și în raport de prevederile art. 304/1 Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului, instanța de recurs reține următoarele:
Prin decizia nr. 30 din 6 decembrie 2007, emisă de pârâta SRL, cu sediul în Târgu-M s-a dispus concedierea disciplinară a reclamantei, reținându-se cu privire la abaterile disciplinare săvârșite comportamentul neadecvat față de colegi, clienți și asociați. S-a mai reținut că faptele săvârșite de reclamantă constituie încălcări ale art. 61 lit. a din Codul muncii și că salariata a fost avertizată verbal în repetate rânduri.
Instanța de fond a reținut că decizia menționată este lovită de nulitate absolută pe motiv că anterior emiterii acesteia nu a fost efectuată cercetarea disciplinară, prevăzută de art. 267 alin. 1 din Codul muncii și, de asemenea, această decizie nu cuprinde toate mențiunile prevăzute de art. 268 alin. 2 din Codul muncii.
Susținerile recurentei pârâte din cererea de recurs în sensul că în mod greșit a apreciat instanța de fond că decizia atacată este lovită de nulitate absolută pentru motivele enunțate mai sus, se apreciază a fi nefondate.
Sub acest aspect trebuie precizat că art. 63 din Codul muncii prevede că măsura concedierii pentru săvârșirea unor abateri grave poate fi dispusă de angajator numai după îndeplinirea de către angajator a cercetării disciplinare prealabile. Totodată, art. 267 alin. 1 din Codul muncii prevede că, sub sancțiunea nulității absolute, nici o sancțiune disciplinară nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. În alineatele 2-4 ale aceluiași articol sunt prevăzute condițiile și modalitatea de realizare a cercetării disciplinare prealabile. Astfel salariatul trebuie convocat în scris, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii, în cursul cercetării prealabile, salariatul având dreptul să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa și să ofere toate probele și motivațiile pe care le consideră necesare.
În speță societatea angajatoare nu a făcut dovada că s-a conformat acestor prevederi legale, respectiv nu a făcut dovada convocării salariatei în vederea efectuării cercetării disciplinare și nici că i-ar fi dat acesteia posibilitatea să-și formuleze și să-și susțină apărările. Contrar susținerilor recurentei pârâte corespondența purtată între părți nu echivalează cu efectuarea cercetării disciplinare.
Prin urmare, în mod justificat s-a reținut că emiterea deciziei de concediere în lipsa cercetării disciplinare atrage sancțiunea nulității absolute a acesteia, conform art. 267 din Codul muncii.
În ceea ce privește mențiunile obligatorii prevăzute de art. 268 alin. 2 din Codul muncii pe care trebuie să le cuprindă decizia de sancționare, descrierea faptei – “comportament neadecvat față de colegi, clienți și asociați”, este sumară și imprecisă și în condițiile în care nu s-a indicat concret în ce a constat comportamentul reclamantei, aceasta echivalează cu o nemotivare. De asemenea, în mod nejustificat se susține că decizia de sancționare ar fi fost motivată în drept.
Astfel în decizia respectivă se arată că faptele imputate reclamantei constituie încălcări ale art. 61 lit. a din Codul muncii. Prin textul de lege invocat se prevede că angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului în cazul în care acesta a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă sau regulamentul intern, ca sancțiune disciplinară. Acest text de lege, ca de altfel și art. 268 alin. 2 lit. b din Codul muncii face trimitere la prevederile regulamentului intern sau ale contractului individual ori colectiv de muncă și nu reglementează el însuși faptele care sunt sancțiuni disciplinare și care pot constitui temei al sancționării disciplinare. Prin urmare neindicarea prevederilor legale încălcate atrage de asemenea sancțiunea nulității absolute.
Referitor la apărările reclamantei, pârâta a invocat faptul că reclamanta nu a înțeles să facă nici o apărare, menționând doar că nu este de acord cu desfacerea contractului de muncă. Această mențiune există într-adevăr în decizia de concediere, însă a fost făcută cu ocazia comunicării deciziei, respectiv la data de 14 decembrie 2007 și nu anterior emiterii acesteia.
Instanța competentă la care sancțiunea putea fi contestată a fost indicată într-adevăr greșit, însă instanța de fond nu a reținut că aceasta este singura neregularitate pentru care decizia contestată este lovită de nulitate absolută.
În aceste condiții, instanța de recurs reține că soluția instanței de fond prin care aceasta a dispus anularea deciziei de concediere, determinată de nerespectarea prevederilor art. 267 și art. 268 din Codul muncii, este legală.
În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata de daune morale, instanța de fond a reținut că reclamanta a suferit un prejudiciu moral prin emiterea deciziei de sancționare și a apreciat că se justifică obligarea pârâtei la plata sumei de 300 lei pentru repararea acestui prejudiciu.
Prin recursul declarat de reclamantă s-a criticat exclusiv aprecierea instanței de fond cu privire la cuantumul sumei stabilite pentru compensarea prejudiciului moral încercat, invocându-se faptul că acest cuantum este inechitabil în raport cu prejudiciul real cauzat reclamantei. La rândul său pârâta a susținut că reclamanta nu a dovedit nici un prejudiciu moral, astfel că în mod greșit s-a dispus obligarea sa la plata de daune morale.
Instanța de recurs apreciază că în condițiile în care decizia de concediere a fost emisă nelegal, această împrejurare a fost prin ea însăși de natură a afecta starea psihică a reclamantei, respectiv prestigiul acesteia, cauzându-i un prejudiciu moral. Totodată în contextul în care reclamanta a fost concediată pe motive disciplinare, acest fapt a fost de natură să producă efecte în viitor cu privire la încheierea unor eventuale raporturi de muncă cu alți angajatori, întrucât existența unei decizii de concediere pe aceste motive face dificilă încheierea unui alt contract de muncă.
Prin declarația martorei, s-au dovedit suferințele psihice pe care le-a încercat reclamanta în urma emiterii deciziei contestate și în raport de situația creată în mod justificat s-a apreciat că reclamanta este îndreptățită la repararea prejudiciului moral suferit.
În privința întinderii prejudiciului, în mod corect s-a apreciat că suma de 300 lei este în cuantum suficient pentru a compensa suferințele cauzate reclamantei.
Pentru considerentele arătate, instanța de recurs reține că recursurile declarate de părți sunt nefondate, sentința atacată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a prevederilor legale aplicabile în materie.
Față de cele ce preced, constatând că în speță nu există motive de modificare sau de casare a sentinței pronunțate de instanța de fond, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, recursurile declarate de părți urmează să fie respinse.
După închiderea dezbaterilor și pronunțarea deciziei de către instanța de recurs, prin registratura instanței s-a depus la dosar de către pârâtă o cerere de renunțare la judecarea recursului, însă instanța nu se mai poate pronunța asupra acesteia în condițiile în care la momentul la care a parvenit la dosar această cerere, recursurile deduse judecății erau deja soluționate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta, domiciliată în Târgu-M,-,. 35, județul M și de pârâta SC SRL, cu sediul în Târgu-M,-,. 2, județul M, împotriva sentinței civile nr. 615 din 8 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10 septembrie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
GREFIER,
Red.
Tehnored. BI/2ex
ud.fond;
-16.10.2008-
