Dosar nr- cont. decizie de concediere
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 142
Ședința publică din 9 februarie 2010
PREȘEDINTE: Ciută Eugenia
JUDECĂTOR 2: Maierean Ana
JUDECĂTOR 3: Vințilă Narcisa
Grefier – –
Pe rol judecarea recursului declarat de pârâta Societatea Comercială COM SRL – – prin administrator, cu sediul în satul -, județul S, împotriva sentinței nr. 1927 din 5 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava – secția civilă – în dosarul nr-.
La apelul nominal au răspuns , pentru pârâta-recurentă și reclamantul-intimat.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, instanța constatând recursul în stare de judecată, a acordat cuvântul la dezbateri.
Consilier juridic, pentru pârâta-recurentă, a cerut admiterea recursului așa cum a fost formulat. A arătat că reclamantul a lipsit nemotivat de la serviciu 2 luni, fișa medicală prezentată de acesta fiind din 14 mai 2008, iar contractul individual de muncă încheiat cu pârâtul a intrat în vigoare de la data de 6 mai 2008. A depus două declarații fiscale privind stabilirea comisionului pentru luna august 2008 și 2009, din care rezultă că din 102 angajați mai sunt doi.
Reclamantul-intimat a cerut respingerea recursului ca nefondat.
Declarându-se dezbaterile închise, după deliberare,
CURTEA
Asupra recursului de față, constată:
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 29 decembrie 2008 contestatorul a solicitat în contradictoriu cu intimata Com anularea deciziei nr. 774 din 28.11.2008 de desfacere a contractului de muncă.
Ulterior, contestatorul și-a completat acțiunea solicitând completarea carnetului de muncă la zi începând cu data de 25.02.2007, cu mențiunea unui salariu net de 1100 lei pentru perioada 25.02.2007-10.05.2008 și un salariu net de 1700 lei pentru perioada 10.05.2008 până în prezent, plata salariilor restante pentru perioada octombrie 2008-februarie 2009, plata indemnizației de concediu de odihnă pentru anii 2007, 2008 și 2009, plata daunelor morale în sumă de 5000 lei.
În motivarea cererii a arătat reclamantul că intimata avea cunoștință de cererile sale de concediu și că în realitate acțiunea de desfacere a contractului său de muncă face parte dintr-o disponibilizare masivă mascată și nelegală.
A mai arătat că referatul privind cercetarea disciplinară nu are număr de înregistrare și este semnat de administratorul societății, iar rezoluția de pe cererea de concediu de odihnă a fost pusă ulterior și nu i-a fost comunicată.
De asemenea, a mai arătat că, că a fost angajat de către intimată la data de 25.02.2007 cu un salariu de 1000 lei ca funcționar administrativ – serviciul aprovizionare și desfacere. La începutul anului 2008 convenit cu administratorul societății să se ocupe de predarea obiectivului – Grup Șcheia și să fie numit șef de șantier la cu un program prelungit dar și cu salariu dublu față de cel inițial convenit.
Pentru funcția de șef de șantier a arătat că s-a negociat un salariu de 1700 lei pe care l-a primit până la sfârșitul lunii august 2008 și că solicitând de la societatea intimată o adeverință de venit, a constatat că sumele și datele cuprinse în această adeverință nu corespund realității. Întrucât a cerut lămuriri conducerii societății a fost sfătuit să stea acasă până se vor partaja bunurile societății între patroni. Deși s-a deplasat de 2-3 ori pe săptămână la sediul societății și a telefonat zilnic a primit același răspuns până la data de 14.11.2008 când a fost chemat oficial la sediul firmei unde nu a găsit decât jurista, iar la data de 8.12.2008 a primit decizia nr. 774/28.11.2008 de desfacere a contractului de muncă.
Prin întâmpinare, intimata Com a solicitat respingerea contestației cu motivarea că acesta a formulat cerere de concediu de odihnă în plin sezon, respectiv 19.09.2008, motiv pentru care aceasta i-a fost respinsă de către administratorul societății.
Deși cererea de concediu nu-i fusese aprobată contestatorul nu s-a mai prezentat la serviciu începând cu data de 22.09.2008.
Cum contestatorul a lipsit nemotivat peste două luni și nu a depus cerere de demisie au fost nevoiți să-i desfacă contractul de muncă.
Cât privește convocarea pentru cercetarea disciplinară a arătat că i s-a dat contestatorului un termen de o zi pentru a se prezenta la societate și la orice oră.
Referitor la celelalte capete de cerere a arătat că pârâtul a tergiversat depunerea documentelor obligatorii pentru înregistrarea contractului individual de muncă la. și astfel se explică înregistrarea cu întârziere.
Intimata a mai susținut că, contestatorul nu face dovada că a lucrat în perioada 25.02.2007-10.05.2008 pentru societate cu un salariu de 1100 lei.
De asemenea, a arătat că nu există temei nici pentru acordarea unui salariu de 1700 lei începând cu data de 10.05.2008, întrucât în contractul individual de muncă figurează un salariu de 1000 lei.
Referitor la plata salariilor pentru lunile octombrie, noiembrie, decembrie 2008 și lunile ianuarie, februarie 2009 a arătat intimata că în această perioadă contestatorul nu a prestat muncă pentru societate.
În ceea ce privește plata indemnizației de concediu de odihnă a arătat că acesta se acordă proporțional cu perioada lucrată de angajat, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.
Referitor la daunele morale intimata a mai arătat că acestea nu se justifică întrucât i-a eliberat contestatorului adeverința nr. 372 din 7.06.2008, iar desfacerea contractului de muncă a fost determinată de angajat care a lipsit nemotivat de la serviciu.
Prin sentința civilă nr. 1927 din 5.11.2009, Tribunalul Suceavaa admis în parte contestația, a anulat decizia nr. 774 din 28.11.2008 emisă de intimată, obligat intimata să efectueze mențiuni în carnetul de muncă al contestatorului cu privire la activitatea desfășurată în calitate de angajat începând cu 25.02.2007 și până la 15.11.2009, cu indicarea salariului convenit de părți conform contractului individual de muncă nr. – din 26 mai 2008.
Prin aceeași sentință a fost obligată intimata la plata către contestator a drepturilor salariale conform contractului individual de muncă nr. – din 26 mai 2008, aferent perioadei 28.11.2008 – 5.11.2009 precum și a indemnizației de concediu de odihnă aferentă perioadei 25.02.2007 – 28.11.2008.
Cererea contestatorului vizând plata daunelor morale a fost respinsă ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că măsura concedierii luată față de contestator nu respectă dispozițiile art. 268 alin. 2 lit. b și c și nici pe cele ale art. 267 alin. 2 din Codul muncii, fapt ce atrage nulitatea acesteia conform art. 76 din Codul Muncii, consecința directă fiind conform art. 78 alin. 1 din Codul Muncii anularea ei și obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariul convenit de părți prin contractul individual de muncă nr. – din 26.05.2008, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă 28.11.2008 și până la data pronunțării hotărârii 5.11.2009.
Referitor la cerere privind efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă instanța a reținut că, între părți s-a încheiat contractul individual de muncă nr. – din data de 26 mai 2008 pe o perioadă nedeterminată și pentru un salariu de 1000 lei, menționându-se că angajatul urmează să-și înceapă activitatea cu data de 6.05.2008.
Din înscrisurile depuse la dosar, respectiv factura seria – – nr. – din 9.08.2007 întocmită de, avizele de însoțire a mărfii nr. 3069 din 5.02.2008 și 3110 din 8.02.2008 ale – și din adresa nr. 16933 din 22.11.2008 a Inspectoratului Teritorial d e Muncă S rezultă însă că între contestator și intimată au existat raporturi de muncă și în perioada 25.02.2007-6.05.2008, însă contractul individual de muncă a fost încheiat în formă scrisă abia începând cu data de 6.05.2008.
Ori, în conformitate cu prevederile art. 16 din Codul muncii, obligația de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului, iar în situația în care contractul individual de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă, părțile pot face dovada prevederilor contractuale prin orice mijloc de probă, în speță această dovadă fiind făcută cu înscrisurile mai sus menționate, iar în privința drepturilor salariale este de presupus că acestea au fost convenite cel puțin la nivelul celui menționat în contractul individual de muncă încheiat ulterior.
S-a apărat intimata susținând că s-a încheiat cu întârziere contractul individual de muncă datorită nedepunerii de către contestator la timp a documentelor necesare însă a apreciat instanța că aceste susțineri sunt lipsite de relevanță câtă vreme contestatorul a dovedit existența raporturilor de muncă între părți în perioada 25.02.2007-6.05.2008, chiar dacă acestea nu s-au concretizat într-un înscris conform art. 16 din Codul muncii.
Potrivit art. 16 alin. 3, prestată în temeiul unui contract individual de muncă îi conferă salariatului vechime în muncă.
Potrivit art. 1 din Decretul nr. 92/1976, carnetul de muncă este actul oficial prin care se dovedește vechimea în muncă, personalul însărcinat cu întocmirea și completarea carnetului de muncă având obligația să efectueze înscrisurile în termenele prevăzute de lege.
Cum, în speță s-a dovedit vechimea în muncă la societatea intimată pentru perioada 25.02.2007-6.05.2008 precum și pentru perioada 6.05.2008 la zi conform contractului individual de muncă nr. -/2008 instanța a admis și cererea petentului de efectuare a mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă.
Referitor la indemnizația de concediu de odihnă a reținut instanța că, în conformitate cu art. 139 din Codul muncii, concediul de odihnă anual este garantat tuturor salariaților, iar potrivit art. 141 alin. 4 din Codul muncii, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.
În cauză intimata nu a făcut dovada că salariatul ar fi beneficiat de concediu de odihnă pentru perioada lucrată, respectiv 25.02.2007-28.11.2008 astfel încât, dată fiind desfacerea contractului individual de muncă fără a se solicita de către contestator reintegrarea, se impune compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat. Desigur, zilele de concediu de odihnă cuvenite contestatorului sunt proporționale cu activitatea prestată de acesta în perioada menționată conform art. 140 alin. 2 din Codul muncii.
A mai solicitat contestatorul plata salariilor restante pentru lunile octombrie, noiembrie, decembrie 2008 și ianuarie, februarie 2009, precum și suma de 2000 lei conform înțelegerii cu intimata.
Cu privire la acest capăt de cerere a reținut instanța că nu s-a făcut dovada modificării contractului individual de muncă prin majorarea salariului la 1700 lei și nici a existenței unei înțelegeri între părți pentru plata sumei de 2000 lei.
De asemenea, în condițiile în care intimata a susținut că începând cu data 1.10.2008 contestatorul nu s-a prezentat la serviciu, acesta nu a făcut nici dovada prestării vreunei munci pentru contestator în perioada 1.10.2008-28.11.2008 astfel încât aceasta să-i datoreze salariul conform art. 154 din Codul muncii. Începând cu data de 28.11.2008 s-au acordat contestatorului despăgubiri constând în drepturile salariale de care ar fi beneficiat dacă nu s-ar fi procedat la desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
A mai reținut instanța că nu s-a făcut nici dovada de către contestator a prejudiciului moral suferit ca urmare a refuzului eliberării adeverinței de salariat și a desfacerii contractului individual de muncă astfel încât s-a respins acest capăt de cerere ca nefondat.
Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta COM SRL -.
În motivarea recursului a arătat referitor la decizia de concediere nr. 774 din 28 noiembrie 2008 că a făcut dovada că intimatul a lipsit nemotivat de la serviciu o perioadă mai mare de două luni, în condițiile în care prin decizia nr. 114 din 10 mai 2008 a fost numit șef de șantier la punctul de lucru, unde societatea s-a obligat să edifice o școală și o grădiniță, iar decizia de numire în funcție nu a fost retrasă.
Mai arată că, deși intimatul a depus cerere pentru concediu de odihnă aceasta nu a fost aprobată, astfel că lipsa sa de la serviciu întrunește criteriile pentru a fi considerată abatere disciplinară.
Consideră recurentul că decizia privind concedierea contestatorului îndeplinește toate cerințele prevăzute de lege și că în cuprinsul său se regăsesc toate elementele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 268 alin. 2 din Codul Muncii, inclusiv cele referitoare la descrierea faptei, precum și pe cele privitoare la precizarea prevederilor din Statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat.
Consideră recurenta că prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei a făcut dovada că a efectuat față de contestator cercetarea disciplinară prealabilă, intimatul fiind convocat la sediul societății în termen de o zi de la primirea adresei de conciliere (fila 16 dosar fond), rezultatul acesteia fiind consemnat în procesul-verbal încheiat în acest sens ( 17 dosar fond) la data de 21.11.2008.
Faptul că i s-a dat intimatului posibilitatea să se apere este recunoscut și de acesta prin sesizarea depusă la ITM S, înregistrată sub nr. 16932 din 9.12.2008.
Cum intimatul nu s-a apărat în nici un fel, nici recurenta nu a avut ce să înlăture și nici să motiveze de ce a procedat de această manieră.
Față de această situație susține recurenta că în mod greșit a fost obligată la plata salariului pentru perioada 28.11.2008 – 05.11.2009 către contestatorul intimat, deși acesta a lipsit nemotivat și nici nu a prestat vreo activitate în favoarea societății
De asemenea, referitor la capetele de cerere formulate ulterior de către intimat, a arătat faptul că acesta a tergiversat depunerea documentelor obligatorii pentru înregistrarea la ITM S, respectiv fișa medicală, dispoziția de repartizare de la AJOFM S și carnetul de muncă (reclamantul declarând ulterior că l-a pierdut).
A mai arătat că la 19 februarie 2008 reclamantul a obținut repartiția de la AJOFM S, la 1 martie 2008 a depus declarația pe proprie răspundere că a pierdut carnetul de muncă, la 14 mai 2008 a obținut fișa medicală iar contractul individual de muncă încheiat cu pârâtul a intrat în vigoare la data de 6 mai 2008.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, probatoriului administrat și dispozițiilor legale incidente în cauză, Curtea constată că este nefondat.
Așa cum a reținut și instanța de fond, nu se poate susține că anterior concedierii contestatorului intimat s- efectuat o cercetare disciplinară prealabilă efectivă, cu respectarea întocmai a dispozițiilor art. 267 din Codul Muncii.
Convocarea în scris a salariatului prin adresa nr. 737/11.11.2008 nu conține elementele prevăzute de art. 267 alin. 2 din Codul Muncii, iar procesul verbal încheiat la 21.11.2008 cu ocazia întrevederii consemnează doar faptul că i s-a solicitat contestatorului intimat semnarea fișei de lichidare și depunerea demisiei și nicidecum că i s-ar fi adresat întrebări în vederea stabilirii faptelor și urmărilor acestora, împrejurările în care au fost săvârșite precum și orice date concludente pe baza cărora să se poată stabili existența sau inexistența vinovăției așa cum prevăd dispozițiile art. 75 alin. 4 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național.
Contrar celor susținute de recurent, decizia contestată nu constituie toate elementele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 268 alin. 2 din Codul Muncii.
Faptul că recurentul a înserat în cuprinsul deciziei de concediere dispozițiile art. 264 lit. f și pe cele ale art. 61 lit. a din Codul Muncii nu înseamnă că a îndeplinit cerințele art. 268 alin. 2 lit. b din Codul Muncii care prevăd expres că în decizie se cuprind în mod obligatoriu precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat.
În speță, art. 61 lit. a și art. 264 lit. f din Codul Muncii stabilesc în mod generic atributul angajatorului de a aplica sancțiuni disciplinare, precum și sancțiunile pe care acesta le poate aplica, printre care și desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
Nulitatea prevăzută de art. 268 alin. 2 din Codul Muncii are caracterul unei nulități exprese, fiind prevăzută anume de lege.
În cazul nulității exprese, legea instituie o prezumție juris tantum de vătămare astfel încât, beneficiarul prezumției nu trebuie să dovedească faptul vătămării ci doar neobservarea formelor legale.
Caracterul normei legale este imperativ iar încălcarea atrage sancțiunea nulității absolute.
Sub acest aspect, decizia de sancționare este lovită de nulitate absolută iar soluția primei instanțe este corectă contrar susținerilor recurentei.
Atât timp cât sancțiunea anulării concedierii s-a dispus ca urmare a neîndeplinirii condițiilor de formă cerute de lege, nu se mai impune a se analiza temeinicia sancțiunii aplicate.
Cât privește obligarea recurentei la plata drepturilor salariale cuvenite contestatorului pentru perioada 28.11.2008 – 5.11.2009, Curtea apreciază că această obligație a fost dispusă de instanța de fond ca urmare a repunerii părților în situația anterioară concedierii în virtutea dispozițiilor art. 78 alin. 1 din Codul muncii care stabilesc că în situația în care concedierea a fost efectuată în mod nelegal sau netemeinic, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat angajatul.
Intimatul a făcut dovada cu înscrisurile depuse la instanța de fond că a prestat muncă în favoarea recurentei în perioada 25.02.2007 și până la 5.11.2009, ca efect al anulării concedierii dispuse prin decizia nr. 774/28.11.2008 astfel că, mențiunile corespunzătoare trebuie să se regăsească și în carnetul de muncă.
Sub acest aspect este lipsit de relevanță faptul că intimatul a prezentat actele necesare încheierii contractului de muncă în formă scrisă cu întârziere, în acest sens fiind și dispozițiile art. 27 alin. 3 din Legea 53/2003 care arată că în situația în care salariatul prezintă certificatul medical după momentul încheierii contractului de muncă, iar din cuprinsul certificatului rezultă că cel în cauză este de muncă, contractul astfel încheiat rămâne valabil.
Față de considerentele mai sus expuse, Curtea apreciază că nu este dat în cauză niciunul dintre motivele de recurs, astfel că în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul d e procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Societatea Comercială COM SRL – – prin administrator, împotriva sentinței nr. 1927 din 5 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava – secția civilă – în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 9 februarie 2010.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Jud. fond
Tehnored.
Ex. 2/24.02.2010
