ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 148/R/2010
Ședința publică din 25 ianuarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Laura Dima
JUDECĂTORI: Laura Dima, Sergiu Diaconescu Daniela Griga
– –
– –
GREFIER: – –
S-a luat spre examinare recursul declarat de pârâta SC SRL împotriva sentinței civile nr. 2533 din 10 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar civil nr-, privind și pe reclamantul intimat, având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentantul pârâtei recurente SC SRL, avocat, cu împuternicire avocațială la dosar- fila 21, și reprezentanta reclamantului intimat, avocat, cu împuternicire avocațială la dosar – fila 26, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de taxă judiciară de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentanți părților arată că nu mai au alte cereri în probațiune de formulat.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul pârâtei recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de către reclamantul, susținând pe larg motivele arătate în scris prin memoriul de recurs depus la dosar, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta reclamantului intimat solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, susținând pe larg motivele arătate în scris prin întâmpinarea depusă la dosar, cu cheltuieli de judecată la fond și în recurs.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 2533 din 10 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar civil nr- s-a admis acțiunea formulată și precizată de către reclamantul în contradictoriu cu pârâta SRL C-N și, în consecință, s-a anulat Decizia nr. 121/27.03.2009 emisă de pârâtă în sarcina reclamantului.
S-a dispus reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior emiterii deciziei.
A fost obligată pârâta la plata drepturilor salariale indexate, majorate și reactualizate începând cu data de 27.03.2009 și până la reintegrare efectivă pe post.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Decizia nr. 121/27.03.2009, contestatorului i s-a desfăcut contractul individual de muncă in temeiul art. 61 lit. a din Codul Muncii. S-a reținut că acesta și-a neglijat activitatea pentru care era angajat, lipsind nejustificat în perioada septembrie 2008 – noiembrie 2008. De asemenea, nu a ținut evidența lucrărilor, a stocurilor pentru care au plecat lucrări si nu a urmărit efectuarea consumurilor și evidențierea corectă a acestora în (17-18).
Din materialul probator existent la dosarul cauzei a rezultat că motivele invocate de către intimată, atunci când i-a desfăcut contractul individual de muncă contestatorului nu sunt reale. Din foile colective de prezență pe lunile septembrie-noiembrie 2008 rezultă că acesta s-a prezentat la locul de muncă și ca atare, nu pot fi reținute alegațiile angajatorului. De asemenea, intimata nu a depus la dosarul cauzei copia fișei postului din care să rezulte atribuțiile pe care avea de îndeplinit contestatorul, fișă care trebuia semnată de acesta de primire.
La fel, intimata nu a dovedit ce fel de lucrări și stocuri nu au fost evidențiate de către contestator, și nici faptul că acesta ar fi încasat bani de la persoane fizice, bani care nu ar fi fost evidențiați în contabilitatea societății.
Din decizia emisă nu a rezultat că au fost respectate de către angajator prevederile art.268 alin.2 din Codul Muncii, care se referă la posibilitatea acordată salariatului de a formula apărări pe parcursul cercetării disciplinare si motivul înlăturării lor.
Față de cele ce preced, instanța in temeiul art. 283 si urm. Codul Muncii, instanța a admis acțiunea contestatorului si pe cale de consecință a constatat nulitatea Deciziei nr. 121/27.03.2009.
Totodată, a dispus reintegrarea acestuia în postul și funcția deținută anterior, aceea de director și a fost obligată intimata să-i plătească acestuia drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data de 27.03.2009 până la reintegrarea efectivă, în temeiul dispozițiilor art. 78 alin. Codul Muncii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC SRL, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de către și plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul dosar.
În memoriul de recurs s-a arătat că sentința atacată nu este motivată, așa cum este necesar conform prevederilor art.261 din pr.civ. După prezentarea susținerilor părților, din cerere și din întâmpinare, urmează reținerile instanței de judecată. Pe o pagină se întind doar reproduceri ale textelor de lege din Codul Muncii, paragrafe care le sunt cunoscute și pe care chiar s-au bazat la întocmirea actelor și la formularea apărării pârâtei.
Însă, motivarea în fapt a fost neglijată aproape în totalitate, existând referiri în acest în acest sens doar foarte pe scurt, în 2 paragrafe. Menționează că pârâta consideră foarte importantă motivarea în fapt, căci tocmai aici intervine rolul activ al instanței de judecată, care trebuie să plieze și să încadreze fiecare caz în parte în normele legilor existente în materie. Doar așa se poate deduce, prin raportarea exactă a actelor și faptelor din fiecare cauză aparte, cu prevederile textelor de lege enumerate.
Instanța în mod greșit a reținut că motivele invocate de către intimata – pârâtă când a desfăcut contractul individual de muncă nu au fost reale, deoarece din foile colective de prezență pe lunile septembrie – noiembrie 2008 rezultă că angajatul s-a prezentat la locul de muncă, motiv pentru care nu pot fi reținute susținerile pârâtei.
Din foile de prezență rezultă absența nemotivată a salariatului de la locul de muncă pe o perioadă de aproape 5 luni de zile, abatere foarte gravă, referitor la care instanța nu s-a pronunțat în nici un fel. A fost un mijloc de probă administrat de societatea pârâtă de care, din moment ce a fost admis, trebuia să se țină cont, iar instanța era obligată să indice în ce măsură conținutul acestei probe a contat la decizia luată.
Nu înțelege cum se poate susține că nu s-a demonstrat faptul că salariatul ar fi încasat bani de la persoane fizice, atât timp cât există la dosar înscrisuri – declarații ale unor persoane care tocmai aceasta declară, că au dat bani intimatului și nu au primit în schimb facturi, chitanțe sau alte acte justificative. Astfel, consideră că pârâta și-a dovedit susținerile, iar instanța a greșit atunci când nici măcar nu a făcut referire la aceste înscrisuri, care contrazic concluziile sale.
În mod greșit s-a reținut că nu ar fi acordat salariatului posibilitatea de a formula apărări pe parcursul cercetării disciplinare, lucru cât se poate de neadevărat. Așa cum a arătat și în dosarul de fond, salariatul a fost convocat legal la cercetare disciplinară, unde s-a și prezentat asistat de un avocat. Pe parcursul acestei proceduri i s-au adus la cunoștință învinuirile care i se aduc și i-au fost prezentate probele pe care le dețineau în acest sens, fiindu-i administrate o serie de întrebări.
Așa cum rezultă din procesul-verbal al ședinței de convocare nr.25 din 13.02.2009, salariatul nu fost forțat în nici un fel să răspundă la întrebările puse, necenzurându-i-se răspunsurile sau apărările. El răsuns fie singur, fie cu ajutorul indicațiilor avocatului său, fiind trecute în procesul verbal al ședinței toate aspectele dorite atât de reprezentanții angajatorului cât și de salariat. Cu toate acestea, nu a formulat nici un fel de apărări la acuzele aduse, mulțumindu-se doar să nege aspectele aduse la cunoștință de către reprezentanții pârâtei. În procesul-verbal se putea trece orice dorea salariatul, nefiind cenzurat în nici un fel, însă se poate constata că acesta nu a adus nici o apărare în favoarea sa și nici nu a solicitat să aducă la un alt termen apărări sau probe.
Reclamantul a săvârșit o serie de fapte în cadrul societății care nu numai că au întemeiat pe deplin sancțiunea luată, dar face și inimaginabilă o reluare a activității acestuia în cadrul societății pârâte.
S-a mai învederat că nu a fost depășit termenul de 30 de zile prevăzut de art. 268 alin. (1) din Codul Muncii pentru emiterea deciziei de sancționare, deși contestatorul încearcă să arate acest lucru. Este adevărat că întreaga activitate de strângere a informațiilor referitoare la activitatea salariatului s-a întins pe o perioadă mai mare de timp, acest lucru fiind necesar din cauza complexității faptelor cercetate, însă convingerea acesteia pe baza probelor că au fost comise anumite fapte de către salariat s-a format cu mai puțin de 30 de zile înainte de luarea deciziei de desfacere a contractului de muncă. Este posibil ca unele fapte să fi fost descoperite anterior acestui termen, însă a intenționat să finalizeze acțiunea acesteia și să afle cât mai multe fapte dintre cele comise, lucru care ar fi fost din ce în ce mai greu, sau imposibil, dacă iniția o procedură de cercetare disciplinară în baza doar a unei părți din încărcările săvârșite de salariat. Este normal să finalizeze întreaga “anchetă” internă și să ia o decizie pe baza tuturor datelor avute și pentru toate faptele săvârșite.
Din momentul în care a avut toate datele necesare din care a concluzionat că au fost comise abateri disciplinare și chiar mai mult, a respectat termenul de 30 de zile și a emis decizia de desfacere a contractului de muncă în conformitate cu prevederile legale în domeniu.
O altă faptă deosebit de gravă, care a fost descoperită și dovedită ulterior intrării în dezbaterile pe fondul cauzei, o reprezintă faptul că intimatul a dobândit calitatea de asociat în cadrul unei societăți concurente pârâtei, încă din timpul cât era salariat al societății. Acesta a dobândit calitatea de asociat în cadrul SC SRL încă din ianuarie 2009, perioadă când încă era salariatul pârâtei.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor invocate, Curtea de Apel reține următoarele:
Referitor la primul motiv de recurs invocat, se constată că instanța de fond a reținut că sunt întemeiate două motive care atrag nulitatea absolută a deciziei de concediere, respectiv că sancțiunea disciplinară dispusă de pârâtă nu este temeinică.
Întrucât incidența oricăruia dintre motivele prevăzute de art. 268 alin. (2) din Codul Muncii determină nulitatea absolută a deciziei de sancționare, iar analizarea cerințelor de nelegalitate ale deciziei primează celor referitoare la netemeinicia acesteia, în condițiile în care s-a reținut că decizia de sancționare este nulă absolut, instanța de fond putea să nu analizeze susținerile recurentei legate temeinicia deciziei de sancționare contestate.
Drept urmare, deoarece în hotărârea recurată s-a reținut motivat că fapta pentru care s-a aplicat sancțiunea disciplinară nu a fost descrisă corespunzător, respectiv că decizia nu conține motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, motive de nulitate ale deciziei prevăzute de art. 268 alin. (2) lit. a) și c) din Codul Muncii, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă nu este întemeiat.
În mod corect a reținut prima instanță că faptele pentru care s-a aplicat sancțiunea disciplinară nu au fost descrise în mod corespunzător în decizie. Astfel, cu excepția primei fapte referitoare la absențele de la serviciu, celelalte fapte nu au fost descrise decât generic, fără elemente concrete, angajatorul reținând că reclamantul nu a ținut evidența lucrărilor, stocurilor și a consumurilor, respectiv că a încasat bani în numele societății de la persoane fizice, bani pe care i-a însușit. În lipsa unei descrieri amănunțite și detaliate a faptelor, nu se poate realiza un control riguros al legalității măsurii de sancționare, iar această lipsă nu se poate suplini prin alte înscrisuri, decizia de sancționare fiind nulă absolut.
Contrar celor menționate în decizia de concediere și în memoriul de recurs, cu ocazia efectuării cercetării prealabile reclamantul a invocat mai multe apărări, respectiv că nu avea o fișă a postului, că nu a avut atribuții de a ține evidența consumurilor, că majoritatea plăților se făceau prin virament. Așa cum judicios a apreciat și prima instanță, în decizia de sancționare nu s-au precizat motivele pentru care s-au înlăturat apărările formulate de salariat, element prevăzut sub sancțiunea nulității de art. 268 alin. (2) lit. c) din Codul Muncii.
Mai mult, Curtea reține că nici termenele prevăzute de art. 268 alin. (1) din Codul Muncii nu au fost respectate. Deși în cauză nu se poate stabili cu certitudine data comiterii pretinselor fapte de către angajat, întrucât acestea nu sunt descrise în mod corespunzător, chiar și în raport de datele existente decizia a fost tardiv emisă. Astfel, din Decizia de suspendare a contractului individual de muncă al reclamantului pe perioada cercetării disciplinare (fila 88 dosar fond) rezultă că angajatorul a realizat convocarea pentru cercetarea disciplinară în 24.01.2009, iar decizia de suspendare s-a emis în 30.01.2009. În mod evident, la data convocării angajatorul avea cunoștință de faptele pentru care a aplicat ulterior sancțiunea, iar prin emiterea Deciziei în data de 27.03.2009 s-a depășit termenul de 30 de zile calendaristice prevăzut de art. de art. 268 alin. (1) din Codul Muncii. De altfel, chiar recurentul admite posibilitatea ca pentru unele fapte să fi depășit termenul menționat anterior.
Întrucât în mod legal a reținut prima instanță că decizia de concediere este nulă absolut, nu se vor mai analiza motivele de recurs referitoare la temeinicia acesteia.
De asemenea, întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 77 din Codul Muncii angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt și de drept decât cele precizate în decizia de concediere, susținerile recurentului referitoare la săvârșirea de către reclamant a altor fapte de natură disciplinară în cursul soluționării cauzei urmează să fie înlăturate de instanța de recurs.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior, a art. 3041și 312 alin. (1) Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC SRL împotriva sentinței civile nr. 2533 din 01.10.2009 a Tribunalului Cluj pronunțate în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 25 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Laura Dima, Sergiu Diaconescu Daniela Griga
– – – – – –
în concediul de odihnă,
semnează președintele instanței,
GREFIER
Red./Dact.
4 ex./08.02.2010
Jud.fond: și
