ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
S-a luat în examinare recursurile declarate de reclamantul, și respectiv de pârâta SA împotriva sentinței civile nr. 114 din 5 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr-, având ca obiect litigiu de muncă – contestație decizie de concediere.
La apelul nominal se prezintă reclamantul recurent și reprezentantul pârâtei intimate SA, avocat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost depuse și motivate în termen, s-au comunicat părților și sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru și a timbrului judiciar
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 27 mai 2008, reclamantul recurent a depus la dosar, prin registratura instanței un script – precizări.
Se constată că la dosar a fost depune actele solicitate: fișa postului pe care reclamantul recurent l-a ocupat în cadrul SA, act adițional nr.1 la contractul colectiv de muncă unic la nivelul “SA, act adițional nr. 2 la contractul colectiv de muncă unic la nivelul “SA și Contractul colectiv de muncă unic la nivelul “”SA.
Reclamantul recurent arată că a studiat actele depuse la dosar.
Reprezentanta pârâtei recurente depune la dosar două hotărâri ca și practică judiciară.
Reclamantul recurent și reprezentanta pârâtei recurente arată că nu mai sunt cereri în probațiune și solicită acordarea cuvântului asupra recursurilor.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reclamantul recurent solicită admiterea recursului pe care l-a formulat și susține oral memoriul de recurs și precizările formulate solicitând respingerea recursului formulat de pârâta recurentă. Arată că cele două nr.12 și 16 din 2007 depuse la dosar unde își desfășura activitatea, numărul de posturi rămâne același și nu se face o reducere de posturi. Decizia de concediere 168/2007 nu a fost primită în 15 februarie 2007 și avea dreptul la acordarea tuturor drepturilor bănești din 1 februarie 2007 până a fost lichidat în mod abuziv. A solicitat și daune morale pentru prejudiciul moral și material creat de angajator.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat de pârâta recurentă și înlăturarea obligației pârâtei recurente de la plata salarului întrucât reclamantul recurent nu a depus decizia de pensionare decât în fața instanței de recurs. Începând cu 01 februarie 2007 în mod greșit s-a dispus pensionarea și solicitarea drepturilor salariale ori reclamantul recurent solicită anularea deciziei 168/2007 și alte drepturi salariale, petite care au fost formulate la instanța de fond. Solicită respingerea recursului formulat de reclamantul recurent ca nefondat, întrucât ca și temei legal de încetare a raporturilor de muncă a invocat prevederile art.56 lit.d din codul muncii. Prin urmare erau disponibilizate persoanele care cumulau pensia cu salarul iar pe postul respectiv nu a fost angajată o altă persoană. Solicită obligarea reclamantului recurent la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea, reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.114 din 05.02.2008, pronunțată de Tribunalul Maramureș, s-a admis în parte contestația formulată de contestatorul, în contradictoriu cu intimata SA B M și în consecință intimata a fost obligată să plătească contestatorului indemnizația pentru concediul de odihnă aferent perioadei lucrate în anul 2007 și neefectuat, prima de vacanță pentru anul 2007 și indemnizația prevăzută de art. 98. acordată salariaților cu ocazia pensionării.
S-au respins celelalte capete de cerere.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Contestatorul a fost angajatul intimatei, în baza contractului individual de muncă înregistrat sub nr.1303/01.02.2007. Contractul individual de muncă a fost încheiat pe durată determinată de 12 luni, începând cu data de 01.02.2007. Prin decizia contestată nr.168/08.10.2007 emisă de intimată, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă a contestatorului, în temeiul art. 56 (d) codul muncii ca urmare a comunicării deciziei de pensionare.
Începând cu data de 23.10.2006, data publicării în 864 a Ordinului Ministerului Economiei și Comerțului nr. 669/02.10.2006, intimata a intrat în procedura de administrare specială și supraveghere financiară.
În acest context, Ministerul Economiei și Finanțelor a emis adresa nr. -/09.10.2007, prin care intimata a fost obligată să ia măsurile necesare privind Planul de Încetare a Activității () care viza și reducerea numărului de personal.
Din declarațiile martorilor audiați s-a reținut că la sediul intimatei a avut loc întâlnirea dintre conducerea intimatei, conducerea unităților miniere subordonate intimatei și reprezentanți ai sindicatelor, cu această ocazie de comun acord stabilindu-se numărul total de personal care trebuie disponibilizat și de asemenea numărul total pentru fiecare unitate minieră în parte.
Într-adevăr, cu acea ocazie nu s-au discutat și criteriile care vor sta la baza întocmirii listelor de disponibilizare.
Susținerea contestatorului că nu s-au respectat dispozițiile codului muncii privind concedierea colectivă, s-a apreciat că nu este întemeiată.
Intimata se află într-o situație mai specială. În cazul acesteia nu este vorba de o simplă reorganizare ci măsurile dispuse vizează însăși încetarea activității, acestea având ca finalitate disponibilizarea întregului personal.
Decizia luării acestor măsuri nu aparține intimatei ci Ministerului Economiei și Finanțelor, intimata nemaiavând posibilitatea să le negocieze cu salariații sau reprezentanții acestora iar criteriile de disponibilizare sunt prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă, astfel că nici acestea nu mai puteau face obiectul negocierii.
Din actele de la dosar, s-a reținut că procesul disponibilizărilor a început cu mult timp înainte, încă din anul 2006, chiar contestatorul fiind unul dintre cei care la data de 30.01.2007, a fost disponibilizat, încasând plăți compensatorii de 20000 lei, iar din ziua imediat următoare a fost reîncadrat pe durată determinată, deși această încadrare contravine dispozițiilor legale.
Pentru considerentele reținute, instanța a apreciat că decizia contestată a fost emisă legal, urmând a fi menținută, în această situație preavizul nefiind obligatoriu.
Ca o consecință a menținerii deciziei de concediere, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 78 codul muncii, pretențiile vizând drepturile salariale urmează a fi și ele respinse.
În privința drepturilor bănești pretinse de reclamant prin precizarea de acțiune, instanța a reținut următoarele:
În temeiul art.141 (4) codul muncii, în cazul încetării contractului individual de muncă, compensarea în bani a concediului de odihnă este permisă, în această situație aflându-se și reclamantul. Fiind îndreptățit la compensarea concediului de odihnă, prin similitudine este îndreptățit și la plata primei de vacanță, reglementată în M, care se acordă cu ocazia efectuării concediului de odihnă.
Potrivit art. 98 din, cu ocazia pensionării salariații sunt îndreptățiți la plata unei indemnizații egale cu cel puțin un salariu, indemnizație care nu a fost plătită reclamantului, în acest sens neexistând nici o dovadă reglementată de art.163 codul muncii.
Pentru celelalte sporuri solicitate de reclamant, nu s-a făcut dovada că acestea ar fi fost negociate în contractul individual de muncă și nici nu s-a probat că reclamantul a avut în atribuție activitățile care atrăgeau plata acestor sporuri.
Cu privire la sporul lunar de 50% pentru cei implicați direct în aplicarea Legii nr. 10/2001, Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 4/17.01.2007 este anterioară primei disponibilizări a contestatorului, cea din 30.01.2007, iar cu ocazia încheierii noului contract individual de muncă, la data de 01.02.2007, aceste sporuri nu au fost menținute.
În privința daunelor morale, potrivit deciziei nr. 40/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii promovat de Procurorul general, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 269 alin.(1) codul muncii în legătură cu daunele morale pretinse de salariați în litigiile de muncă, s-a reținut că acestea pot fi pretinse, în condițiile art. 998 și 999 Codul civil, numai în cadrul răspunderii civile delictuale.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs și pârâta SA.
Reclamantul, solicită admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul anulării deciziei de concediere nr.168/2007 și obligarea angajatorului la plata despăgubirilor egale cu salariile actualizate de care ar fi beneficiat reclamantul în conformitate cu CI, CCM, în valoare de 14.245 lei pentru perioada 15.10.2007 – 01.02.2008 și plata retroactivă a contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale pentru stagiul de cotizare în condiții speciale conform contractului individual de muncă nr. 1303/01.02.2007, dispunerea acordării celorlalte drepturi bănești datorate de angajator pentru anul 2007 în valoare de 28.245 lei, precum și acordarea de daune morale în valoare de 250.000 lei.
În motivarea recursului arată că i-a fost încheiat contract individual de muncă pe durata determinată de 12 luni, începând cu data de 01.02.2007, iar concedierea s-a dispus în perioada derulării lui fără respectarea prevederilor legale, drepturile bănești datorate de angajator până la data de 15 oct.2007, data dispunerii concedierii, nu au fost acordate.
Arată că în cazul deciziei de concediere nr.168/2007 desființarea postului nu este efectivă, deoarece la serviciul unde a lucrat reclamantul au rămas cele 3 posturi și după concediere lui, nici invocarea situației economice a unității nu este reală.
Arată că acordarea drepturilor bănești în valoare de 28.245 lei datorate de angajator până la data de 15.10.2007 se motivează în drept conform prevederilor din codul muncii și, codul muncii prevăzând la art.156 că salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor.
Consideră că și acordarea daunelor morale se justifică, având în vedere modul în care a fost tratat de către angajator, cu lichidarea de pe o zi pe alta, iar în conformitate cu art.269 (1) muncii angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Pârâta SA B M, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii, în sensul înlăturării obligației pârâtei de a achita intimatului, indemnizația prevăzută de art.98 din acordată salariaților cu ocazia pensionării.
În motivarea recursului arată că din probele existente la dosar nu rezultă, numărul și data deciziei prin care s-a dispus pensionarea reclamantului. Raportat la acest aspect, trebuia verificat care a fost contractul individual de muncă încheiat cu reclamantul anterior pensionării acestuia și dacă din acest contract rezultă că drepturile respective i se cuvin, cu privire la care reclamantul nu a făcut dovada că i se cuvin.
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, Curtea de Apel reține următoarele:
Cu privire la recursul formulat de pârâta SA B M, aceasta arată că din probele existente la dosar nu rezultă, numărul și data deciziei prin care s-a dispus pensionarea reclamantului.
Curtea reține că recurenta nu poate să își invoce propria sa culpă deoarece în chiar cuprinsul deciziei nr. 168/08.10.2007 la art. 1 se menționează că a fost desfăcut contractul de muncă tocmai ca urmare a comunicării decizie de pensionare. Prin urmare recurenta nu face mențiuni veridice sau la data întocmirii deciziei sau la momentul redactării recursului, dar orișicum o astfel de atitudine recurenta nu poate cere să fie protejată.
Recurenta susține că trebuia verificat care a fost contractul individual de muncă încheiat cu reclamantul anterior pensionării acestuia și dacă din acest contract rezultă că drepturile respective i se cuvin, dacă au fost respectate dispozițiile art. 98 din CCM și dacă cererea de acordare a fost formulată în termen.
Nici aceste argumente nu pot fi primite deoarece nu în contractul individual de muncă este prevăzut dreptul la această indemnizație ci în contractul colectiv de muncă iar cât privește respectarea dispozițiilor art. 98 din CCM acesta prevede o singură condiție, anume pensionarea, condiție ce a fost îndeplinită, nefiind vorba de alte condiții sau termene.
Mai susține că recurenta că cererea nu are legătură cu obiectul dosarului.
Curtea reține că nici acest aspect nu este întemeiat deoarece această cererea a vizat drepturi strâns legate de încetarea raportului de muncă deci având legătură și cu decizia atacată prin care s-a dispus tocmai încetarea raportului de muncă.
Criticile aduse sentinței nefiind întemeiate, Curtea în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1.pr.civ. urmează a respinge recursul declarat de pârâta “”.
Cu privire la recursul reclamantului acesta arată că i-a fost încheiat contract individual de muncă pe durata determinată de 12 luni, începând cu data de 01.02.2007, iar concedierea s-a dispus în perioada derulării lui fără respectarea prevederilor legale. Arată că în cazul deciziei de concediere nr.168/2007 desființarea postului nu este efectivă, deoarece la serviciul unde a lucrat reclamantul au rămas cele 3 posturi și după concediere lui, nici invocarea situației economice a unității nu este reală.
Curtea reține că pârâta a respectat dispozițiile legale la emiterea deciziei atacate, anume dispozițiile art. 56 alin. 1 lit. d din codul muncii care prevede că se desfacede dreptcontractul de muncă la data comunicării deciziei de pensionare.
Prin urmare nu a fost vorba de nici o disponibilizare, care este reglementată de cu totul alte norme, ci de o încetare de drept a contractului de muncă, chiar dacă în preambulul deciziei pârâta a menționat și considerente ce ar putea să sugereze și alte implicații, partea următoare la art. 1 este clară și chiar reclamantul putea să se lămurească prin lectura art. 56 alin. 1 lit. d din codul muncii.
Cât privește drepturile bănești datorate de angajator până la data de 15 oct.2007 în valoare de 28.245 lei datorate de angajator până la data de 15.10.2007 recurentul arată că se motivează în drept conform prevederilor din codul muncii și, codul muncii prevăzând la art.156 că salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor.
Curtea constată că aceste drepturi ce i se cuvin reclamantului au fost plătite de către angajator cu corectivul indemnizației de concediu de odihnă și al sporului de 10% pentru activitatea de control.
Recurentului nu i se cuvin plăți compensatorii deoarece, pe de o parte, nu a fost disponibilizat ci i-a încetat de drept contractul de muncă, aceste două noțiuni având semnificații deferite, intervenind în situații distincte iar pe de altă parte potrivit art. 94 alin. 3 pct. 4 din Actul adițional nr. 2 la CCM din 04.05.2006 nu beneficiază de plăți compensatorii salariații care au mai primit plăți compensatorii în cadrul, reclamantul fiind în această situație, ba mai mult reclamantul la data de 30.01.2007 a fost disponibilizat, încasând plăți compensatorii de 20000 lei, iar din ziua imediat următoare a fost reîncadrat pe durată determinată, deși această reîncadrare contravine dispozițiilor legale.
Consideră recurentul că și acordarea daunelor morale se justifică, având în vedere modul în care a fost tratat de către angajator, cu lichidarea de pe o zi pe alta, iar în conformitate cu art.269 (1) muncii angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
În privința daunelor morale, curtea reține că potrivit deciziei nr. 40/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii promovat de Procurorul general, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 269 alin.(1) codul muncii în legătură cu daunele morale pretinse de salariați în litigiile de muncă, s-a reținut că acestea pot fi pretinse, în condițiile art. 998 și 999 Codul civil, numai în cadrul răspunderii civile delictuale, iar această decizie este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. 3 teza II Cod procedură civilă.
În ce privește sporul de 10% pentru activitatea de control aferent perioadei 01.02.2008-15.10.2008 curtea reține că acesta i se cuvine reclamantului deoarece reclamantului consta chiar în aceste atribuții de control, după cum reiese din fișa postului depusă în dosarul de recurs.
Față de cele menționate anterior și în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă cât și al art. 312 alin. 3, art. 299 alin. 1 și art. 3041Cod procedură civilă, curtea urmează să admită în parte recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile 114 din 05.02.2008 a Tribunalului Maramureș pronunțată în dosar nr-, pe care o va modifica în parte în sensul că va obliga pârâta să plătească reclamantului sporul de 10% pentru activitatea de control aferent perioadei 01.02.2008-15.10.2008.
Restul dispoziției vor fi menținute ca legale și temeinice
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta “”.
Admite în parte recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile 114 din 05.02.2008 a Tribunalului Maramureș pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în parte în sensul că obligă pârâta să plătească reclamantului sporul de 10% pentru activitatea de control aferent perioadei 01.02.2008-15.10.2008.
Menține restul dispoziției.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 25 iunie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
– – – – —
de, dactilografiat de Sz.
În 3 ex. la data de 04.07.2008
Judecător fond -, – Tribunalul Maramureș
