ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA nr.165
Ședința publică din data de 2 februarie 2010
PREȘEDINTE: Elena Simona Lazăr
JUDECĂTORI: Elena Simona Lazăr, Simona Petruța Buzoianu
– — –
Grefier –
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor declarate de pârâta Primăria orașului P, cu sediul în P,-, județ D, împotriva sentinței civile nr.1650 din 5.10.2009 și a încheierii din data de 2.11.2009 de lămurire, întindere, înțeles și aplicare dispozitivului sus-menționatei sentinței, ambele pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, domiciliat în comuna, sat, S, nr.20, județ
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 26 ianuarie 2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta când, având nevoie de timp mai îndelungat pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 2 februarie 2010, dând următoarea decizie.
Curtea
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr-, contestatorul, în contradictoriu cu Primăria orașului P – prin primar, a solicitat anularea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă și repunerea în situația anterioară iar în subsidiar obligarea pârâtei să procedeze la măsuri active de combatere a șomajului și acordarea de compensații în condițiile prevăzute de lege și contractul colectiv de muncă aplicabil.
În motivarea cererii, contestatorul a arătat că la data de 24.04.2009 a aflat că intimata a dispus disponibilizarea sa, conform art. 65 (1) din Codul muncii și că se află în preaviz de 15 zile, că la data de 22.04.2009 i s-a comunicat că va fi disponibilizat, dar măsura dispusă nu este justificată efectiv, nu are o cauză reală și serioasă și nu a fost dispusă cu respectarea dispozițiilor art. 67 din Codul muncii.
Contestatorul a mai susținut că pentru anul 2009 nu s-a reactualizat contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și că nu i s-a întocmit fișa postului, că măsura disponibilizării s-a luat fără a se ține cont de prevederile codului muncii și a se întocmi lista salariaților disponibilizați, cel puțin 22 după cum a aflat de la salariați din cadrul atelierului în care își desfășura activitatea.
Pentru situația în care se va considera că a fost vorba de o concediere colectivă, contestatorul a susținut că și această măsură este nulă întrucât nu au fost respectate prevederile art. 76 din Codul muncii, printre care și măsurile sociale pentru recalificare și reconversie profesională.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației, susținându-se că dispoziția de încetare a contractului individual de muncă a fost luată ca urmare a Hotărârii nr. 32/2.04.2009 prin care s-a aprobat organigrama și statul de funcții pentru Serviciul Public Atelier Prestări Servicii pentru Comunitate și concedierea colectiv a 23 de angajați începând cu data de 15.05.2009, că desființarea locurilor de muncă a fost determinată de necesitatea reducerii cheltuielilor pentru că fondurile alocate și veniturile proprii nu satisfac nevoile urgente și prioritare de la nivelul localității, iar activitățile serviciului unde își desfășura activitatea contestatorul erau prestate de un personal excedentar.
S-a mai susținut că dispoziția de concediere a fost luată cu respectarea condițiilor de procedură și de formă, astfel că nu poate fi lovită de nulitate, iar referitor la compensațiile solicitate de contestator, nu au putut fi acordate întrucât nu au fost prevăzute în contractul individual și nici în cel colectiv de muncă. Cât privește măsurile de asigurări sociale și reconversie profesională, acestea se realizează conform dispozițiilor art.54 din Legea nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă.
Instanța de fond a solicitat intimatei să comunice criteriile care au stat la baza selectării contestatorului în vederea disponibilizării, situația salariaților nedisponibilizați din cadrul Serviciului Public Atelier Prestări Servicii pentru Comunitate, precum și criteriile pe baza cărora o parte din salariații disponibilizați vor fi reangajați prin facilitățile Legii nr. 76/2002.
Intimata a răspuns, în scris, cererii instanței fără a transmite documentele solicitate de instanță.
Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr.1650 din 5.10.2009, a admis contestația și a anulat dispoziția nr. 818/14.05.2009 emisă de Primarul orașului P, repunându-l pe reclamant situația anterioară concedierii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin dispoziția nr. 818/14.05.2009 emisă de Primarul orașului P s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului, începând cu data de 15.05.2009, conform art. 65 (1) din Codul muncii, avându-se în vedere Hotărârea Consiliului Local P nr. 32/2.04.2009.
Conform dispozițiilor art. 65 din Codul muncii concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, desființarea locului de muncă trebuind să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
Dispozițiile art. 74 din Codul muncii prevăd că decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu mai multe elemente, printre care și motivele care determină concedierea și durata preavizului.
Instanța de fond a constatat că dispoziția de concediere nu arată în concret motivele care au determinat concedierea, modul în care a fost reorganizată activitatea Serviciului Public Atelier Prestări Servicii pentru Comunitate și criteriile avute în vedere la disponibilizarea contestatorului, astfel că nu se poate verifica dacă disponibilizarea contestatorului a fost serioasă.
Acceptând că trimiterea din considerentele deciziei de concediere la Hotărârea nr. 32/2.04.2009 a Consiliului Local P acoperă cerințele art. 74 din Codul muncii, instanța constată că măsura concedierii a fost colectivă, începând cu data de 15.05.2009, concedierea colectivă a 23 de salariați, printre care și contestatorul, fiind recunoscută și de către intimată prin întâmpinarea depusă la dosar.
Mai arată instanța de fond că în cazul concedierii colective, dispozițiile imperative ale art. 69 din Codul muncii obligă pe angajator să inițieze, în timp util și în scopul ajungerii la o înțelegere, în condițiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții sindicatului, iar în perioada consultărilor, are obligația să furnizeze sindicatului sau reprezentanților salariaților toate informațiile relevante și să le notifice în scris numărul total și categoriile de salariați, motivele care determină concedierea preconizată, numărul și categoriile de salariați care vor fi afectați de concediere, criteriile avute în vedere, potrivit legii, și/sau contractelor colective de muncă pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, măsurile avute în vedere pentru limitarea numărului concedierilor, măsurile pentru atenuarea consecințelor concedierii și compensațiilor ce urmează a fi acordate salariaților concediați, data de la care sau perioada în care vor avea loc concedierilor, termenul înlăuntrul căruia sindicatul sau reprezentanții salariaților pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numărului salariaților concediați.
Din considerentele deciziei de concediere, chiar completate cu considerentele Hotărârii nr. 32/2.04.2009, reține tribunalul, a rezultat că nu au fost respectate dispozițiile imperative prevăzute de art. 69 din Codul muncii. Prin urmare, măsura concedierii este nelegală și netemeinică și în temeiul art. 78 din Codul muncii, instanța a admis contestația și a anulat măsura desfacerii contractului individual de muncă al contestatorului, cu repunerea acestuia în situația anterioară concedierii, repunerea în situația anterioară privind primirea la locul de muncă și plata drepturilor salariale ce i s-ar fi cuvenit de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă în muncă.
În motivarea sentinței se menționează că, chiar și în situația în care concedierea ar fi fost individuală, măsura dispusă față de contestator prin dispoziția nr. 818/14.05.2009 este nelegală și netemeinică pentru că nu a permis instanței să analizeze dacă desființarea locului de muncă al contestatorului a fost efectivă și a avut o cauză reală și serioasă. Mai mult, nici la cererea expresă a instanței intimata nu a prezentat documentele referitoare la criteriile de selectare a contestatorului în vederea disponibilizării, comparativ cu ceilalți 53 salariați rămași nedisponibilizați din totalul de 76, așa cum sunt menționați în referatul nr. 229/30.03.2009.
Simpla invocare de către intimată a unor criterii în timpul soluționării contestației nu poate conduce la concluzia că măsura luată față de contestator a fost corectă și obiectivă.
La data de 28.10.2009 contestatorul a formulat cerere de lămurire a întinderii, înțelesului și aplicării dispozitivului sentinței, în sensul ca repunerea în situația anterioară să se facă la plata drepturilor salariale cuvenite de la data concedierii – 15 mai 2009 și până la reintegrarea efectivă în muncă, precum și a celorlalte drepturi acordate salariaților în perioada respectivă (bonuri de masă, prime).
Prin încheierea din 2.11.2009, Tribunalul Dâmbovițaa admis cererea și a lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 1650/05.10.2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr-, în sensul că a dispus plata drepturilor salariale de către pârâtă de la data concedierii, 15.05.2009 și până la reintegrarea efectivă în muncă, incluzând toate drepturile salariale la care este îndreptățit potrivit contractului individual de muncă, păstrând restul dispozițiilor sentinței civile nr. 1650/05.10.2009.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin sentința sus-menționată s-a dispus anularea deciziei nr.818/14.05.2009 și repunerea contestatorului în situația anterioară concedierii.
S-a mai reținut că în considerentele sentinței arătate s-a menționat că se anulează măsura desfacerii contractului individual de muncă al contestatorului, cu repunerea acestuia în situația anterioară concedierii, repunerea în situația anterioară privind primirea la locul de muncă și plata drepturilor salariale ce i s-ar fi cuvenit de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă în muncă.
Mai arată prima instanță că dispozițiile art.281 ind.1 (1) Cod pr.civ. prevăd că în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii, ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice.
Întrucât în considerente s-a explicat înțelesul sintagmei “repunerii în situația anterioară”, fără ca aceasta să se regăsească și în dispozitiv, instanța de fond a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 281 ind.1(1) Cod pr.civilă și a admis cererea.
Împotriva sentinței civile sus-menționate, cât și a încheierii de lămurire a întinderii, înțelesului și aplicării dispozitivului acesteia, pârâta a declarat recurs.
În motivarea recursului formulat împotriva sentinței, s-a arătat că procedura consultării cu sindicatul a fost parcursă prin întâlnirile cu reprezentantul acestuia, care a fost prezent inclusiv în fața comisiilor de specialitate ale Consiliului local P, iar liderul de sindicat al serviciului public atelier prestări servicii pentru comunitate a fost consultat direct în stabilirea criteriilor care au stat la baza concedierii salariaților, dar și la stabilirea nominală a celor concediați.
S-a mai arătat că în proiectul de hotărâre din ședința lunii ianuarie privind aprobarea organigramei statului de funcții ale serviciului public atelier prestări servicii pentru comunitate, există acordul sindicatului referitor la persoanele ce urmau să fie disponibilizate, printre ele aflându-se și reclamantul, condiții în care apreciază că au fost îndeplinite dispozițiile imperative ale art.69 Codul muncii, fiind astfel, pe de o parte, neîntemeiate considerentele instanței de fond în sensul că nu s-a putut verifica dacă disponibilizarea contestatorului a fost serioasă, iar pe de altă parte eronate raportat la dificultățile economice la nivel internațional, național și implicit local. Verificarea seriozității se poate face cu actele depuse la dosar și anume Hotărârea nr.32/2.04.2009 consiliului local, expunerea de motive a primarului și referatul directorului serviciului public atelier prestări servicii pentru comunitate.
Într-un al doilea motiv de recurs s-a susținut că în cuprinsul sentinței nu se regăsește temeiul de drept în baza căruia pârâta a fost obligată să repună reclamantul în situația anterioară concedierii, fiind nesocotite disp.art.261 alin.1 Cod pr.civilă.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței și pe fond respingerea contestației.
În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii de lămurire a întinderii, înțelesului și aplicării dispozitivului sentinței s-a susținut că desființarea postului a fost efectivă și a avut o cauză serioasă, așa cum rezultă din hotărârea nr.38/9.04.2009 a consiliului local, prin care s-a aprobat bugetul serviciului public atelier prestări servicii pentru comunicate, în sumă de 1635 mii lei și care cuprinde, la capitolul “cheltuieli de personal” suma de 1155 mii lei, sumă care cuprinde cheltuielile personalului rămas.
Se mai arată că bonurile de masă ( stimulentul zilnic de hrană), primele ( stimulentul de Paști și de C) nu se mai pot acorda ca urmare a deciziei nr. S 39/21.07.2009 emisă de Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi D, potrivit căreia acestea au fost acordate necuvenit, interpretându-se necorespunzător prevederile Legii nr. 130/1996 ce a avut drept consecință acceptarea de către ordonatorul principal de credite să se înscrie în contractul colectiv de muncă fără temei legal, precum și suportarea din buget a sumelor necesare pentru plata acestora.
În consecință s-a dispus de către Primarul orașului P recuperarea sumelor pretins încasate necuvenit, reclamantul, potrivit anexei nr. 2 din dipoziția primarului, figurând cu suma de 1520 lei de recuperat.
În drept au fost invocate disp. art. 302 – 312.pr.civ.
La cererile de recurs au fost anexate înscrisuri.
Examinând sentința și încheierea recurate prin prisma motivelor de recurs, a actelor și lucrărilor dosarului, în raport de textele de lege incidente în cauză, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform dispozițiilor art. 3041.pr.civ. Curtea constată ca recursurile formulate sunt nefondate pentru considerentele pe care urmează a le expune în continuare:
Prin dispoziția nr. 818/14.05.2009 emisă de Primarul orașului P s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului, începând cu data de 15.05.2009, conform art. 65 (1) din Codul muncii, avându-se în vedere Hotărârea Consiliului Local P nr. 32/2.04.2009.
Din actele și lucrările dosarului, față de numărul salariaților disponibilizați în raport de totalul de salariați din cadrul Serviciului Public Atelier Prestări Serviciu pentru comunitate, Curtea reține că este vorba de o concediere colectivă, drept pentru care recurenta-intimată avea obligația respectării obligațiilor reglementate de art. 69-72 din Codul muncii.
Astfel, angajatorul avea obligația de a iniția, în timp util și în scopul ajungerii la o înțelegere, în condițiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, cu privire cel puțin la metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați, atenuarea consecințelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaților concediați.
În perioada în care aveau loc consultările mai sus-meționate, potrivit alin. (1), pentru a permite sindicatului sau reprezentanților salariaților să formuleze propuneri în timp util, angajatorul avea obligația să le furnizeze toate informațiile relevante și să le notifice, în scris, numărul total și categoriile de salariați, motivele care determină concedierea preconizat, numărul și categoriile de salariați care vor fi afectați de concediere, criteriile avute în vedere, potrivit legii și/sau contractelor colective de muncă, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, măsurile avute în vedere pentru limitarea numărului concedierilor, măsurile pentru atenuarea consecințelor concedierii și compensațiile ce urmează să fie acordate salariaților concediați, conform dispozițiilor legale și/sau contractului colectiv de muncă aplicabil, data de la care sau perioada în care vor avea loc concedierile, termenul înăuntrul căruia sindicatul sau, după caz, reprezentanții salariaților pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numărului salariaților concediați, obligații a căror nu a fost dovedită în cauză.
Potrivit art. 69 alin. 3 din Codul muncii obligațiile prevăzute la alin. (1) și (2) se mențin indiferent dacă decizia care determină concedierile colective este luată de către angajator sau de o întreprindere care deține controlul asupra angajatorului.
Toate acestea constituie masuri de protecție sociale la care aveau dreptul salariații disponibilizați prin concedierea colectivă din unitătea finanțată din fonduri bugetare și extrabugetare în cazul restructurării determinate de reduceri ale alocațiilor bugetare pentru cheltuieli de personal.
De asemenea, potrivit art. 70 angajatorul avea obligația să comunice o copie a notificării prevăzute la art. 69 alin. (2) inspectoratului teritorial d e muncă și agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă la aceeași dată la care a comunicat-o sindicatului sau, după caz, reprezentanților salariaților, ceea ce acesta nu a efectuat în prezenta cauză. Nu există niciun înscris la dosarul cauzei care să ateste parcurgerea acestei proceduri obligatorii, precum și notificarea acesteia acesteia Inspectoratului teritorial d e Muncă, simplul accept al unui reprezentant al sindicatului în ceea ce privește concedierea reclamantului din prezenta cauză nefiind în masură să compenseze lipsa acestei proceduri prealabile obligatorii.
Sindicatul sau, după caz, reprezentanții salariaților puteau propune angajatorului măsuri în vederea evitării concedierilor ori diminuării numărului salariaților concediați, într-un termen de 10 zile calendaristice de la data primirii notificării, iar angajatorul avea obligația de a răspunde în scris și motivat la propunerile formulate potrivit prevederilor alin. (1), în termen de 5 zile calendaristice de la primirea acestora.
În situația în care, ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanții salariaților, potrivit prevederilor art. 69 și 71, angajatorul decidea aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta avea obligația de a notifica în scris inspectoratul teritorial d e muncă și agenția teritorială de ocupare a forței de muncă, cu cel puțin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere.
Această procedură este în concordanță cu reglementările conținute în Directiva nr. 989/59/CEE referitoare la apropierea legislației statelor membre UE referitoare la concedierea colectivă.
Deși în Hotărârea Consiliului Local al orașului P nr. 32 din 2.04.2009, după ce se hotărâște desființarea unui număr de 35 de posturi din care 12 posturi vacante, se prevede ca până la 15.05.2009 primarul orașului P va desfășura procedura prevăzută de Capitolul V, secțiunea a 4-a și a 5a din Codul muncii – Legea nr. 53/2003 și anume: întocmirea proiectului de concediere colectivă, notificarea Inspectoratului teritorial d e muncă și Agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă, aceste proceduri nu au fost realizate de intimata -recurentă.
Astfel, notificarea prevăzută mai sus trebuia să cuprindă toate informațiile relevante cu privire la intenția de concediere colectivă, prevăzute la art. 69 alin. (2), precum și rezultatele consultărilor cu sindicatul sau reprezentanții salariaților, prevăzute la art. 69 alin. (1) și art. 71, în special motivele concedierilor, numărul total al salariaților, numărul salariaților afectați de concediere și data de la care sau perioada în care vor avea loc aceste concedieri.
Angajatorul avea obligația să comunice o copie a notificării prevăzute la alineatul anterior sindicatului sau reprezentanților salariaților, la aceeași dată la care a comunicat-o inspectoratului teritorial d e muncă și agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă, sindicatul sau reprezentanții salariaților putând transmite eventuale puncte de vedere inspectoratului teritorial d e muncă.
Notificarea de la fila 21 din dosarul de fond, înregistrată la data de 27.04.2009 sub nr. 383 la.M – Agenția P, nu îndeplinește condițiile mai sus-enumarate, pe de o parte pentru că nu este respectat termenul de cel puțin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere, decizia de concediere contestată în prezenta cauză fiind emisă la data de 14.05.2009, iar pe de altă parte pentru că nu prezintă conținutul reglementat de lege, mai sus detaliat.
Așa cum în mod judicios a constatat și instanța de fond, intimata-recurentă nu a prezentat nici un document din care să reiasă că anterior concedierii propriu-zise au fost determinate potrivit legii și/sau contractelor colective de muncă și aduse la cunoștința persoanelor stabilite de lege, criteriile avute în vedere pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că în mod legal și întemeiat instanța de fond a admis contestația și a anulat dispoziția nr. 818/14.05.2009 emisă de Primarul orașului P, repunându-l pe reclamant situația anterioară concedierii.
În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii de lămurire a întinderi, întelesului și aplicării dispozitivului pronuțată la data de 2.11.2009, prin care Tribunalul Dâmbovițaa admis cererea și a lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 1650/05.10.2009 pronunțată în dosarul nr-, în sensul că a dispus plata drepturilor salariale de către pârâtă de la data concedierii, 15.05.2009 și până la reintegrarea efectivă în muncă, incluzând toate drepturile salariale la care este îndreptățit potrivit contractului individual de muncă, păstrând restul dispozițiilor sentinței civile nr. 1650/05.10.2009, Curtea îl găsește nefondat.
Astfel, instanța de fond, apreciind în mod legal că în cauză sunt îndeplinite prevederile art. 2811.pr.civ, nu a făcut decât sa completeze și să lămurească întelesul sintagmei “repune părțile în situația anterioară” folosită în dispozitivul sentinței, care avea un înteles prea larg și imprecis, în spiritul prevederilor art. 78 din Codul muncii, care prevede obligația instanței de a dispune, pe lângă anularea concedierii nelegale și obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Situațiile învederate de recurenta-intimată prin prezentele motive de recurs vizează pe de o parte fondul cauzei ( motivul de recurs prin care se afirmă că prezenta concediere a avut o cauză reală și serioasă) și pe de altă parte aspecte străine de obiectul cererii de lămurire dispozitiv formulate în fața instanței de fond, care nu au făcut în mod expres obiectul incheierii respective (dreptul la prime de Paști și C, precum și stimulentul zilnic de hrană). Problema includerii sau nu în expresia ” toate drepturile salariale la care este îndreptățit potrivit contractului de muncă” a dreptul la prime de Paști și C, precum și a stimulentul zilnic de hrană nu poate fi examinată pentru prima dată direct în recursul declarat împotriva încheierii mai sus-menționate, nefăcând obiectul primei judecăți.
Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312.pr.civ. Curtea urmează să respingă cele doua recursuri ca nefondate.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta Primăria orașului P, cu sediul în P,-, județ D, împotriva sentinței civile nr.1650 din 5.10.2009 și a încheierii din data de 2.11.2009 de lămurire, întindere, înțeles și aplicare dispozitivului sus-menționatei sentinței, ambele pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, domiciliat în comuna, sat, S, nr.20, județ
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 2 februarie 2010.
Președinte JUDECĂTORI: Elena Simona Lazăr, Simona Petruța Buzoianu
— – — – — –
Grefier
Operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120/2006
/FA
4 ex.- 24.02.2010
Trib.D nr-
G –
