ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 1752/
Ședința publică din 25 2009
Completul compus din:
– Președinte
– Judecător
– Judecător
Grefier –
Pe rol judecarea recursurilor declarate de reclamantul, cu domiciliul în Tg. M,-,.1 și pârâta SC România SRL, cu sediul în,-, jud. I, împotriva sentinței civile nr. 852 din 16 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr- (format vechi 1951/2009).
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru reclamantul recurent lipsă, avocat și reprezentantul pârâtei recurente avocat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate și motivate în termenul legal prevăzut de lege și sunt scutite de la plata taxei de timbru, după care;
Neformulându-se cereri, instanța acordă cuvântul în susținerea recursurilor.
Reprezentantul reclamantului recurent susține recursul așa cum este motivat în scris, solicită admiterea lui, în sensul constatării nulității absolute a Deciziei nr.732/19.03.2009, obligarea pârâtei la plata tuturor drepturilor salariale de care a fost lipsit până la data reintegrării efective în postul ocupat anterior de șef raion electricitate la magazinul Tg.M, și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale pe perioada suspendării contractului individual de muncă, datorită cercetării disciplinare, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Cu privire la recursul părții adverse solicită respingerea lui ca nefondat conform motivelor cuprinse în întâmpinarea depusă la dosar susținând că aspectele la care se face referire în recurs au fost corect apreciate și motivate de instanța de fond.
Reprezentantul pârâtei recurente susține recursul, solicită admiterea lui, casarea hotărârii atacate și rejudecarea pe fond a cauzei, a se dispune respingerea contestației formulate de reclamantul, împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, invocând prevederile art.304 pct. 9 Cod procedură civilă, art.2 pct.1 din cap.4.4, art.3 din cap. 4.2 din Instrucțiunile privind sancționarea disciplinară și demiterea unui angajat, dispozițiile art.267 alin.(4) Codul muncii și dispozițiile art.75 lin.(2) din Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007 -2010. Subliniază faptul că art.268 alin.(2) din Codul muncii prevede expres mențiunile ce trebuie să fie incluse în orice decizie de sancționare și aceste prevederi au fost respectate. Față de recursul reclamantului, cere respingerea lui ca nefondat, menținerea Deciziei nr.732/19.03.2009 prin care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă al reclamantului.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 852 din 16 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș, Secția civilă. s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta România SRL și s-a dispus anularea în parte a deciziei nr. 732 din 19 martie 2009, emisă de pârâtă, numai sub aspectul individualizării sancțiunii disciplinare, în sensul înlocuirii sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, cu sancțiunea reducerii salariului de bază pe o perioadă de 3 luni cu 10%; s-a dispus, de asemenea reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior, aceea de șef raion la Magazinul Târgu-M; pârâta a fost obligată la plata în favoarea reclamantului a tuturor drepturilor salariale de care acesta a fost lipsit, începând cu data desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă și până la data pronunțării prezentei hotărâri; celelalte pretenții ale reclamantului au fost respinse; pârâta a fost obligată și la cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs reclamantul și pârâta România SRL, cu sediul în comuna, județul
Reclamantul a solicitat modificarea sentinței atacate, în sensul constatării nulității absolute a deciziei nr. 732 din 19 martie 2009, obligarea pârâtei la plata tuturor drepturilor salariale de care a fost lipsit până la data reintegrării efective în postul ocupat anterior de șef raion electrice la magazinul Târgu-M și obligarea pârâtei inclusiv la plata drepturilor salariale pe perioada suspendării contractului individual de muncă, datorită cercetării disciplinare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului s-a arătat că prin sentința atacată instanța de fond a dispus anularea doar în parte a deciziei nr. 732 din 19 martie 2009, emise de România SRL înlocuind sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului de muncă cu cea a reducerii salariului de bază pe o perioadă de 3 luni cu 10%.
Reclamantul a susținut că mod întemeiat instanța de fond a reținut că decizia contestată a fost emisă nelegal prin încălcarea dispozițiilor obligatorii ale art. 258 lit. f din Codul muncii, raportat la art. 2 lit. e din Cap. Xa R egulamentului intern coroborat cu prevederile instrucțiunii de lucru – DS – 02-99, relatând pe larg și punctual încălcarea acestor norme de către pârâta România SRL.
În acest context s-a apreciat că soluția dată cu aplicarea corectă a legii ar fi fost constatarea nulității absolute a deciziei nr. 732/2009 având în vedere și prevederile art. 76 din Codul muncii conform cărora concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, este lovită de nulitate absolută.
S-a mai invocat faptul că nerespectarea procedurii prevăzute de lege a existat și pe durata suspendării contractului individual de muncă datorită declanșării cercetării disciplinare împotriva reclamantului, acesta considerând că prejudiciul suferit prin lipsire sa de drepturile salariale în această perioadă trebuie reparat dacă întreaga procedură este lovită de nulitate.
Reclamantul a mai arătat că în condițiile în care s-a constatat nulitatea absolută a concedierii, instanța de fond reținând încălcările procedurale, nu ar fi trebuit să analizeze în fond ceea ce s-a întâmplat între reclamant și numita, între cauzele de nulitate absolută și cele care atrag anularea deciziei de concediere având prioritate primele și în consecință, instanța nu ar fi trebuit să dispună înlocuirea sancțiunii cu reducerea salariului.
Referitor la drepturile salariale s-a arătat că instanța trebuia să dispună acordarea drepturilor salariale până la reintegrarea efectivă.
În drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Pârâta România SRL a solicitat casarea sentinței atacate și în urma rejudecării pe fond a cauzei, să se dispună respingerea contestației formulate de contestatorul împotriva deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă.
În motivarea recursului s-a arătat că în mod eronat instanța de fond a admis contestația formulată de reclamant bazându-se pe așa-zise încălcări ale Instrucțiunilor privitoare la sancționarea disciplinară și demiterea unui angajat, oferindu-i o forță juridică mai mare decât în realitate, întrucât numai nesocotirea unei dispoziții legale imperative prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, pot avea ca urmare anularea unei decizii de sancționare și nesocotirea unor norme interne.
Pârâta a mai susținut că instanța de fond în mod eronat a reținut că nu a existat o dispoziție de întocmire a dosarului de cercetare disciplinară, încălcându-se astfel dispozițiile interne privitoare la cercetarea disciplinară, deoarece procedura internă nu prevede o astfel de obligație, cercetarea disciplinară declanșându-se în momentul constatării săvârșirii unor fapte ce pot constitui abateri disciplinare.
Referitor la declarația pe propria răspundere a salariatului s-a arătat că potrivit prevederilor din Instrucțiuni se instituie posibilitatea și nu obligația de a se însera în cuprinsul dosarului de cercetare disciplinară o asemenea declarație.
În ceea ce privește reținerea instanței, potrivit căreia comisia de cercetare disciplinară nu a fost corect constituită, în sensul că din această comisie a făcut parte și managerul de zonă, s-a precizat că managerul de zonă avea obligația de a face parte din comisia de cercetare, dispozițiile art. 2 lit. a pct. a 1 din Cap. IV pct. 4 din Instrucțiuni fiind întocmai respectate la momentul constituirii comisiei de cercetare disciplinară.
Referitor la dreptul reclamantului de a fi asistat de un reprezentant al salariaților în cursul cercetării disciplinare, s-a făcut precizarea că nu există nicio normă legală sau convențională care să instituie o astfel de regulă sub sancțiunea nulității absolute a cercetării disciplinare. Prevederile conform cărora salariatul cercetat trebuie să fie asistat de un reprezentant al sindicatului din care face parte, nu-și pot găsi aplicarea în cazul reclamantului, deoarece la nivelul recurentei pârâte nu există un sindicat constituit al cărui membru să fi fost reclamantul.
S-a mai arătat că potrivit normelor legale, decizia de sancționare nu trebuie să cuprindă mențiuni referitoare la aprobarea ei de către administratorul societății și atâta timp cât decizia de sancționare contestată este semnată de persoana cu atribuții în domeniul resurselor umane, iar această semnătură nu este contestată, nu se pune problema unei eventual viciu.
În privința reținerii instanței de fond, potrivit căreia decizia de sancționare se bazează pe declarațiile martorei, s-a precizat că aceasta este eronată, deoarece decizia de sancționare s-a bazat exclusiv pe declarațiile date de salariatul cercetat disciplinar și în care recunoștea faptele imputate.
S-a mai relevat faptul că împrejurarea că reclamantul nu a mai fost sancționat anterior pentru săvârșirea unor abateri disciplinare, nu împiedică cu nimic aplicarea celei mai drastice sancțiuni pentru săvârșirea unor abateri disciplinare grave, această interdicție nefiind prevăzută de vreun text de lege.
Referitor la fondul cauzei, s-a susținut că măsura dispusă prin decizia de sancționare contestată este temeinică și legală, sancțiunea disciplinară fiind stabilită în raport cu gravitatea abaterii disciplinare avându-se în vedere împrejurările în care fapta a fost săvârșită, gradul de vinovăție al salariatului, consecințele abaterii disciplinare, precum și comportarea generală în serviciu a salariatului.
În drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 și art. 3041Cod procedură civilă.
Atât reclamantul cât și pârâta au formulat întâmpinări față de recursul declarat de partea adversă, solicitând respingerea ca nefondate a căilor de atac deduse judecății.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs și în raport de prevederile art. 3041Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului, curtea reține următoarele:
Prin decizia nr. 732 din 19 martie 2009, emisă de pârâta România SRL, cu sediul în comuna, județul I, s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului, având funcția de șef raion în cadrul punctului de lucru Magazin Târgu-M. Sancțiunea disciplinară s-a dispus în temeiul art. 264 alin. 1 lit. f coroborat cu art. 61 lit. a din Codul muncii, reținându-se în sarcina reclamantului săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de pct. 2 subpct.4 lit. a din Cap.X al Regulamentului intern, conform căruia este considerată abatere gravă afectarea moralității sau integrității persoanei prin utilizarea unui limbaj obscen sau amenințător sau prin rănirea sau lovirea în mod deliberat a clienților, a angajaților România SRL ori a altor persoane în toate locațiile România SRL și în orice moment când acționează ca angajați ai companiei.
În concret s-a reținut că în data de 18 februarie 2009 reclamantul a avut un comportament inadecvat care s-a manifestat prin ton ridicat, expresii și gesturi nepoliticoase și jigniri față de un superior ierarhic direct, în speță față de numita, care deține funcția de asistent manager în cadrul aceluiași magazin.
Instanța de fond a reținut că decizia sus-menționată este lovită de nulitate absolută, întrucât au fost încălcate o serie de prevederi cuprinse în Instrucțiunea de lucru – DS – 02 – 99 – “Sancționarea disciplinară și demiterea unui angajat “.
Astfel s-a reținut că nu a existat o dispoziție de întocmire a unui dosar de începere a cercetării disciplinare, iar pârâta a omis să solicite declarația pe proprie răspundere a salariatului, aceasta constituind o etapă procedurală obligatorie. De asemenea, s-a reținut că nu a fost regulamentar compusă comisia de cercetare, având în vedere că din aceasta a făcut parte managerul de zonă, care nu avea această competență, iar reclamantului nu i-a fost asigurat dreptul de a fi asistat de un reprezentant al salariaților. Totodată, s-a constatat că decizia de sancționare nu a fost aprobată prin semnarea de administratorul societății, ci de un înlocuitor al cărui mandat valabil nu a fost inclus în conținutul preambulului deciziei.
Instanța de fond a mai reținut că au fost încălcate și prevederile art. 75 alin. 7 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, deoarece decizia de sancționare se întemeiază pe declarația martorei, care nu a fost pusă la dispoziția reclamantului. Pe de altă parte, s-au încălcat și prevederile art. 266 din Codul muncii, având în vedere că nu s-a ținut seama de faptul că reclamantul a avut un comportament în serviciu ireproșabil, iar incidentul a fost izolat. În acest context, instanța de fond a apreciat că gravitatea faptei este o împrejurare de fapt aflată la suverana apreciere a instanței de judecată care poate cenzura dozarea sancțiunii în funcție de împrejurările concrete, motiv pentru care a dispus înlocuirea sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă cu sancțiunea reducerii salariului de bază pe o perioadă de 3 luni cu 10%.
Conform prevederilor art. 258 lit. f din Codul muncii regulamentul intern cuprinde printre altele dispoziții referitoare la abaterile disciplinare și sancțiunile aplicabile, prevederile regulamentului fiind obligatorii atât pentru angajat, cât și pentru angajator. Potrivit prevederilor art. 2 lit. e din Capitolul X al Regulamentului intern al pârâtei aplicarea unei sancțiuni disciplinare de către România SRL va respecta etapele descrise în instrucțiunea internă de lucru specifică – – DS – 02 – 99 – “Sancționarea disciplinară și demiterea unui salariat “.
Prin art. 3 din 4.1 al Instrucțiunii de lucru sus-menționate se prevede că sub sancțiunea nulității absolute, nicio sancțiune disciplinară nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea cerințelor instrucțiunii în discuție. Ca atare, nerespectarea oricăreia din cerințele prevăzute în capitolul 4 care reglementează desfășurarea acțiunii disciplinare atrage nulitatea absolută a sancțiunii aplicate.
În condițiile în care regulamentul intern cuprinde norme imperative, obligatorii atât pentru angajat, cât și pentru angajator, iar regulamentul intern al pârâtei, în materia aplicării sancțiunilor disciplinare, face trimitere la Instrucțiunea de lucru -DS-02-99, în mod nejustificat susține pârâta că nerespectarea dispozițiilor cuprinse în această instrucțiune, nu poate conduce la constatarea nulității unei decizii de sancționare, ci doar la sancționarea persoanelor care nu respectă dispozițiile din instrucțiune.
Pârâta a invocat faptul că instanța de fond a reținut în mod eronat că nu au fost respectate o serie de prevederi cuprinse în Instrucțiunea de lucru -DS-02-99 pe parcursul derulării cercetării disciplinare.
Procedând la verificarea respectării dispozițiilor din instrucțiunea sus-menționată, instanța de recurs reține că potrivit art. 3 lit. d din subcapitolul 4.2 dosarul de începere a cercetării disciplinare trebuie să cuprindăobligatoriudeclarația pe propria răspundere a salariatului cercetat disciplinar, iar atunci când nu dorește să dea o astfel de declarație, se va menționa în referatul F–DS-02-99-02 că angajatul nu are nimic de declarat cu privire la abaterea constatată. Din actele dosarului rezultă că această cerință nu a fost respectată, întrucât în dosarul de cercetare disciplinară nu există o astfel de declarație, iar în referatul nr. 698 din 18 februarie 2009, încheiat cu ocazia cercetării disciplinare a reclamantului, nu există nici o mențiune în sensul că reclamantul nu dorește să dea declarație pe proprie răspundere.
Din moment ce art. 3 lit. d din subcapitolul 4.2 prevede că declarația sus-menționată este obligatorie, susținerile pârâtei în sensul că prin aceste prevederi se instituie doar posibilitatea inserării unei astfel de declarații în dosarul de cercetare disciplinară, sunt nefondate.
De asemenea, potrivit art. 2 lit. pct. a1 din subcapitolul 4.4 din Instrucțiunea de lucru în cazul reclamantului comisia de cercetare disciplinară trebuia să fie formată din directorul de magazin, un alt membru al conducerii magazinului și inspectorul de resurse umane responsabil pentru magazin. În speță, comisia de cercetare a fost constituită din managerul de zonă, directorul de magazin și specialistul de resurse umane, deși managerul de zonă avea o astfel de competență doar în cazul în care erau cercetați membrii conducerii magazinului(art. 2 lit.a pct. a 2 din Instrucțiunea de lucru). Pârâta nu a făcut nici o dovadă a susținerilor sale conform cărora managerul de zonă face parte din conducerea magazinelor aflate în zona sa de atribuții.
Prin art. 2 lit. i din subcapitolul 4.4 din Instrucțiunea de lucru se prevede că în cursul cercetării disciplinare salariatul are dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al angajaților. Reclamantul a formulat o cerere expresă în acest sens, înregistrată la pârâtă sub nr. 709 din 2 martie 2009, însă comisia de cercetare disciplinară nu a dat curs acestei cereri, încălcând astfel dreptul la apărare al reclamantului și implicit una din cerințele Instrucțiunii de lucru, a cărei nerespectare este sancționată cu nulitate absolută. Faptul că la nivelul pârâtei nu există sindicat constituit, nu înseamnă că prevederea din Instrucțiunea de lucru contravine dispozițiilor art. 267 alin. 4 din Codul muncii și art. 75 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, conform cărora salariatul cercetat disciplinar dreptul să fie asistat de un reprezentant al sindicatului din care face parte, din moment ce tocmai pentru considerentul că la nivelul SRL nu există sindicat, această cerință a fost înlocuită cu aceea a asistării de către un reprezentant al angajaților.
Un alt motiv de nulitate absolută îl constituie, astfel cum a reținut și instanța de fond, încălcarea de către pârâtă a prevederilor art. 75 alin. 7 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, conform cărora salariatul are dreptul să cunoască toate actele și faptele cercetării. Astfel decizia de sancționare se întemeiază și pe declarația martorei, înregistrată sub nr. 508 din 19 februarie 2009, care deține funcția de lucrător comercial în cadrul magazinului, însă această declarație nu a fost pusă la dispoziția reclamantului.
Susținerile pârâtei în sensul că decizia de sancționare s-a bazat exclusiv pe declarațiile date de reclamant, sunt nefondate în contextul în care în decizia de sancționare s-a menționat expres că s-a luat în considerare și declarația martorei.
Având în vedere nerespectarea de către pârâtă, pe parcursul cercetării disciplinare a reclamantului, a prevederilor sus-menționate cuprinse în Instrucțiunea de lucru -DS-02-99 și în Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, sancțiunea care intervine este aceea a nulității absolute. În aceste condiții, în mod greșit instanța de fond a dispus anularea deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă al reclamantului și a înlocuit sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului de muncă cu cea a reducerii salariului de bază pe o perioadă de 3 luni cu 10%, deoarece din moment ce decizia de sancționare este lovită de nulitate absolută nu se mai poate face aplicarea principiului stabilirii graduale a sancțiunilor disciplinare prevăzut de art. 266 din Codul muncii și art. 3 din subcapitolul 4.4 din Instrucțiunea de lucru -DS-02-99.
Instanța de fond a mai reținut ca motiv de nulitate absolută și inexistența unei dispoziții de întocmire a unui dosar de începere a cercetării disciplinare, însă nu există o astfel de cerință în Instrucțiunea de lucru, art. 3 din subcapitolul 4.2 prevăzând doar documentele pe care trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu dosarul de cercetare disciplinară.
De asemenea, faptul că decizia de sancționare nu a fost semnată de administratorul societății, ci de persoana cu atribuții în domeniul resurselor umane, nu constituie motiv de nulitate absolută, în contextul în care prin procura înregistrată sub nr. 2531 din 6 ianuarie 2004, angajatorul SC România SRL, prin administratorul său, a împuternicit pe directorul de resurse umane să reprezinte firma în relațiile cu salariații și să semneze toate documentele ce privesc relațiile de muncă.
Trebuie precizat însă că deși aceste motive de nulitate reținute de instanța de fond nu se confirmă, sancțiunea nulității absolute intervine pentru celelalte motive care au fost examinate mai sus, această sancțiune operând de altfel chiar dacă a fost încălcată o singură cerință prevăzută de normele incidente în cauză.
În consecință, constatând că decizia de desfacere disciplinară a contractului de muncă al reclamantului este lovită de nulitate absolută, instanța de recurs apreciază că nu se impune analizarea celorlalte motive de recurs invocate de pârâtă referitoare la fondul cauzei, respectiv la gravitatea sancțiunii aplicate și la vinovăția salariatului.
Pentru considerentele arătate, curtea reține că sentința atacată a fost dată parțial cu aplicarea greșită a legii, având în vedere că tribunalul a dispus anularea deciziei de sancționare, deși a constatat existența unor motive de nulitate absolută, această sancțiune fiind atrasă de nerespectarea de către pârâtă a prevederilor art. 3 lit. d, din subcapitolul 4.2, respectiv art. 2 lit. a pct. 1 și art. 2 lit. i din subcapitolul 4.4 din Instrucțiunea de lucru -DS-02-99 raportat la art. 2 lit. e din Capitolul X al Regulamentului intern al pârâtei, precum și a prevederilor art. 75 alin. 7 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010. Conform art. 76 din Codul muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută și prin urmare sentința pronunțată de instanța de fond se impune a fi modificată în parte în sensul de a se constata, în urma admiterii acțiunii reclamantului, nulitatea absolută a deciziei contestate, măsura anulării acestei dispoziții fiind nelegală, prin prisma prevederilor legale la care s-a făcut referire mai sus.
În ceea ce privește plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului ca urmare a desființării deciziei de sancționare, trebuie precizat că acestea i se cuvin reclamantului începând din data de 23 februarie 2009, când a început să-și producă efectele decizia nr. 506 din 19 februarie 2009 emisă de pârâtă prin care s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului, sub acest aspect fiind incidente prevederile art. 52 alin. 2 și ale art. 78 din Codul muncii.
Față de cele ce preced, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, instanța de recurs va admite recursul declarat de reclamant și va modifica în parte sentința atacată în sensul că va constata nulitatea absolută a deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă al reclamantului nr. 732 din 19 martie 2009 și va obliga pârâta la plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului începând cu data de 23 februarie 2009 până la reintegrarea efectivă. Totodată în temeiul acelorași prevederi legale, recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.
Cu aplicarea art. 274 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul, domiciliat în Târgu-M,-,.1, județul M și pârâta SC România SRL, cu sediul în,-, jud. I, împotriva sentinței civile nr. 852 din 16 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș, Secția civilă în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința atacată în sensul că obligă pârâta SC România SRL cu sediul în,-, județul I la plata drepturilor salariale în favoarea reclamantului, începând cu data suspendării contractului individual de muncă
(23 februarie 2009) și până la reintegrarea efectivă.
Constată nulitatea absolută a deciziei nr. 732 din 19 martie 2009 emisă de pârâtă.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC România SRL împotriva aceleiași sentințe civile.
Obligă pârâta să-i plătească reclamantului suma de 800 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică din 25 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Nemenționat
GREFIER
Red.
Tehnored:/4.ex.
Jud. fond:-
-22.01.2010-
