ROMANIA
CURTEA DE APEL TG-
SECȚIA CIVILĂ DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.1788/
Ședința publică din 26 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamanta, domiciliată în Târgu-M,-. 2 și de pârâta România SRL, cu sediul în comuna,-, județul I, împotriva sentinței civile nr. 939 din 10 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
In lipsa părților.
dezbaterilor și susținerile în fond ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 24 noiembrie 2009, care face parte integrantă din prezenta decizie pronunțarea fiind amânată pentru data de 26 noiembrie 2009.
CURTEA DE APEL
Prin sentința civilă nr. 939/10 iulie 2009, Tribunalul Mureșa admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta România și, drept consecință:
– a anulat în parte decizia nr. 810/27.03.2009, emisă de pârâtă, numai sub aspectul individualizării sancțiunii disciplinare, în sensul înlocuirii sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, cu sancțiunea reducerii salariului de bază pe o perioadă de 3 luni cu 10%;
– a dispus reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior, aceea de asistent manager la Magazinul Târgu-M;
– a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a tuturor drepturilor salariale de care aceasta a fost lipsită începând cu data desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă și până la data pronunțării hotărârii;
– a respins celelalte pretenții ale reclamantei;
– a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În adoptarea acestei soluții, prima instanță a reținut că decizia nr. 810/27.03.2009 a fost emisă nelegal, prin încălcarea dispozițiilor obligatorii ale art. 258 lit. f) din Codul muncii, raportat la art. 2 lit. e) din Cap. X al Regulamentului intern, coroborat cu prevederile Instrucțiunii de lucru specifică -DS-02-99, încălcări care atrag nulitatea deciziei, deoarece:
– nu a existat nicio dispoziție de întocmire a unui dosar de începere a cercetării disciplinare, așa cum prevede art.3 din cap. 4.2 din Instrucțiuni.
– contrar prevederilor art.3 lit. b din cap. 4.2 din Instrucțiuni, pârâta a omis să solicite declarația pe propria răspundere a salariatului (cod F–DS-02-99-02), etapă procedurală obligatorie.
– au fost încălcate și prevederile art.2 lit. a pct. 1. din cap. 4.4. din Instrucțiuni, deoarece comisia de cercetare nu a fost regulamentar compusă, întrucât din aceasta a făcut parte managerul de zonă, care nu avea această competență.
– au fost nesocotite și dispozițiile art.2 lit. i din capitolul 4.4. din Instrucțiuni, deoarece, deși reclamanta a depus o cerere expresă, pârâta nu i-a asigurat dreptul de a fi asistat de un reprezentant al salariaților.
– au fost încălcate și prevederile art. 75 alin. 7 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, deoarece decizia de sancționare se întemeiază pe declarația nr. 508/19.02.2009 a martorului (fila 74) care nu a fost pusă niciodată la dispoziția reclamantei, încălcându-se astfel dreptul acesteia la apărare și dreptul de a cunoaște toate actele și faptele cercetării.
– decizia de sancționare a fost emisă și cu încălcarea prevederilor art. 266 din Codul muncii, deoarece nu s-a ținut seama de faptul că reclamanta a avut un comportament general în serviciu ireproșabil (nu a mai fost sancționată), iar incidentul a fost izolat, în perioada în care magazinul era închis, totul desfășurându-se în prezența unui singur angajat, iar disputa nu a fost una profesională, ci pe probleme strict personale.
Pentru motivele expuse și având în vedere principiul stabilirii și aplicării graduale a sancțiunilor, în funcție de gravitatea abaterii disciplinare, tribunalul a schimbat individualizarea sancțiunii disciplinare, în sensul că a înlocuit sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, cu sancțiunea reducerii salariului de bază pe o perioadă de 3 luni cu 10%, a dispus reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior, aceea de asistent manager la Magazinul Târgu-M, a obligat pârâta, conform art. 78 din Codul muncii, la plata drepturilor salariale de care reclamanta a fost lipsită începând cu data desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă și până la data pronunțării hotărârii, a respins restul pretențiilor și, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părți.
Reclamanta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9, teza a II-a Cod procedură civilă, în sensul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea legii, solicitând modificarea acesteia în parte, cu consecința admiterii integrale a acțiunii, respectiv:
– anularea în tot a deciziei nr. 810/27.03.2009;
– obligarea pârâtei la plata tuturor drepturilor salariale cuvenite reclamantei,începând cu data de 09.03.2009 – când a început să-și producă efectele Decizia de suspendare a contractului individual de muncă nr. 507/19.02.2009 – și până la data reintegrării efective a reclamantei pe postul ocupat anterior deciziei de concediere;
– obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 30.000 lei pentru prejudiciul moral suferit ca efect al desfacerii contractului individual de muncă.
Prin intermediul memoriului de recurs, reclamanta a susținut că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 76 din Codul muncii, în contextul în care, deși a reținut în mod expres că pârâta a încălcat o serie de reglementări obligatorii cuprinse în actul juridic normativ intern ( Regulamentul intern și Instrucțiunea de lucru – DS – 02 – 99 ) sancționate cu nulitatea deciziei, a dispus anularea acesteia doar în parte, prin înlocuirea sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă al reclamantei cu sancțiunea reducerii salariului de bază pe trei luni cu 10%. În opinia reclamantei, atâta timp cât, în mod corect, prima instanță a stabilit că procedura cercetării disciplinare este nulă absolut, nu mai există nici un temei juridic pentru a se putea trece la analiza gravității măsurii sancționatorii aplicate.
Un alt viciu al hotărârii recurate, invocat de către reclamantă, se referă la neacordarea în favoarea acesteia a daunelor morale solicitate pentru prejudiciul moral suferit, în condițiile în care, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse de recurentă la dosarul de fond ( scrisoarea medicală emisă de medicul specialist neurolog și certificatul de concediu medical ), precum și din declarația martorului, ca efect al tracasărilor la care a fost supusă recurenta prin modul în care s-a desfășurat cercetarea disciplinară prealabilă, aceasta a fost profund afectată din punct de vedere fizic și psihic.
La rândul său, și pârâta a invocat motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, solicitând casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei pe fond și respingerea contestației formulate de reclamantă împotriva deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, pentru următoarele considerente:
1. Instanța de fond a reținut în mod eronat că nu a existat o dispoziție de întocmire a dosarului de cercetare disciplinară, încălcându-se astfel dispozițiile interne privitoare la cercetarea disciplinară ( art. 3 din Cap. 4.2 din Instrucțiuni ), în contextul în care procedura internă nu prevede o astfel de obligație, cercetarea disciplinară declanșându-se în momentul constatării săvârșirii unor fapte ce pot constitui abateri disciplinare.
2. Dispozițiile art. 3 lit. d) – iar nu lit. b), cum din eroare a reținut prima instanță – instituie doar posibilitatea, iar nu obligația de a include în dosarul de cercetare disciplinară declarația pe propria răspundere salariatului, F – – DS -02 – 99 – 02.
3. Contrar celor reținute de prima instanță, comisia de cercetare disciplinară a fost corect constituită, deoarece reclamanta făcea parte din conducerea magazinului, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. a), pct. 2 din Cap. 4.4 din Instrucțiuni, iar nu dispozițiile art. 2 lit. a) pct. 1 din același capitol.
4. Este greșită reținerea încălcării dreptului reclamantei de a fi asistată de un reprezentant al salariaților în timpul cercetării disciplinare, deoarece dispozițiile art. 267 alin. 4 din Codul muncii și ale art. 75 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 – 2010 prevăd asistarea de către un reprezentant al sindicatului din care face parte salariatul cercetat disciplinar; or, la nivelul unității – pârâte nu este constituit sindicat.
5. Nu corespunde realității susținerea conform căreia s-a refuzat punerea la dispoziția reclamantei a declarației martorei, încălcându-se, astfel dreptul la apărare și dreptul de a cunoaște toate actele cercetării disciplinare, sub acest aspect instanța de fond neanalizând răspunsurile date de reclamantă la întrebările 1 și 2 din chestionarul luat în data de 25.03.2009, când a recunoscut că a luat cunoștință de respectiva declarație în 19 februarie 2009, respectiv 17 și 25 martie 2009; prin urmare, s-a reținut în mod greșit încălcarea dispozițiilor art. 75 alin.7 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 -2010.
6. Este eronată, de asemenea, și aprecierea că decizia de sancționare a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 266 din Codul muncii, deoarece nu s-a ținut seama de faptul că reclamanta a avut un comportament bun la locul de muncă, sub acest aspect pârâta considerând că nesancționarea anterioară a reclamantei pentru alte abateri nu împiedică cu nimic aplicarea celei mai drastice sancțiuni în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare grave, precum cea din speță.
Examinând recursurile deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Prin Decizia nr. 810/27 martie 2009, pârâta a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantei, reținând în sarcina acesteia săvârșirea abaterii prevăzute de pct. 2, subpct 4 lit. a) din Cap. X al Regulamentului intern, conform căruia este considerată abatere disciplinară gravă “afectarea moralității sau integrității persoanei prin utilizarea unui limbaj obscen sau amenințător sau prin rănirea sau lovirea în mod deliberat a clienților, a angajaților România ori a altor persoane în toate locațiile România și în orice moment când acționează ca angajați ai companiei”. În concret, i s-a imputat reclamantei faptul că în data de 18 februarie 2009 avut un comportament inadecvat, care s-a manifestat prin ton ridicat, expresii și gesturi nepoliticoase și jigniri, față de un alt coleg din magazin, în speță față de dl. (având funcția de șef raion în cadrul aceluiași magazin).
Potrivit dispozițiilor art. 258 lit. f) din Codul muncii, prevederile regulamentului intern în materie disciplinară sunt obligatorii, fiind norme imperative care trebuie respectate și de către angajator, iar conform prevederilor art. 2 lit. e) din Cap. X al Regulamentului intern propriu unității pârâte, ” aplicarea unei sancțiuni disciplinare de către România va respecta etapele descrise în instrucțiunea internă de lucru specifică – – DS – 02 – 99 – “Sancționarea disciplinară și demiterea unui salariat “.
Or, potrivit dispozițiilor art. 3 din.4.1 al Instrucțiunii de lucru menționate,“sub sancțiunea nulității absolute,nicio sancțiune nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea cerințelor prezentei instrucțiuni de lucru”. Prin urmare, nerespectarea chiar și a unei singure cerințe dintre cele enumerate și descrise în cuprinsul Cap. 4 – “Desfășurarea acțiunii disciplinare” – din Instrucțiunea -DS – 02 – 99, atrage nulitatea absolută a sancțiunii astfel aplicate.
Curtea, verificând respectarea de către pârâtă a reglementărilor interne obligatorii, cuprinse în Instrucțiunea de lucru menționată, constată că pe parcursul derulării cercetării disciplinare a reclamantei au fost încălcate prevederile art. 2 lit. i) din. 4.4. și ale art. 3 lit. d) din. 4.2.
Astfel, potrivit reglementării primeia din cele două norme obligatorii enunțate, în cursul cercetării disciplinare prealabile, salariatul are dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al angajaților. Or, deși reclamanta a formulat o cerere expresă în acest sens, solicitând ca la convocarea din 25 martie 2009 să fie prezent dl., semnatar al Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2007 – 2010, în calitate de reprezentant al salariaților ( filele 15, 129 dosar fond ), pârâta i-a refuzat acest drept, atrăgând, astfel sancțiunea nulității absolute a cercetării disciplinare a reclamantei, defectuos urmate. Nu poate fi primită susținerea pârâtei-recurente, în sensul că o atare apreciere contravine dispozițiilor art. 267 alin.4 din Codul muncii și ale art. 75 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 – 2010, care prevăd asistarea de către un reprezentant al sindicatului – organizație care nu este constituită la nivelul societății pârâte – deoarece, astfel cum s-a arătat anterior, nerespectarea oricăreia dintre cerințele Instrucțiunii – DS – 02 – 99 este sancționată cu nulitatea absolută ( art. 3 subcap. 4.1.), pârâta adaptând dispozițiile legale invocate la propriul său specific, prin înlocuirea cerinței asistării de către un reprezentant al sindicatului cu aceea a asistării de către un reprezentant al angajaților.
De asemenea, potrivit reglementării cuprinse în art. 3 lit. d) din. 4.2, dosarul de începere a cercetării disciplinare trebuie să cuprindă în mod obligatoriu declarația pe proprie răspundere a salariatului cercetat disciplinar ( cod F – – DS – 02 – 99 – 02 ), iar atunci când acesta nu dorește să dea o astfel de declarație, se va menționa în referatul F – – DS – 02 – 99 – 01 că angajatul nu are nimic de declarat cu privire la abaterea constatată. Or, din verificarea conținutului referatului menționat, rezultă cu evidență faptul că pârâta nu a respectat cerința impusă de art. 3 lit. d) – teza finală, din. 4.2 din Instrucțiuni, rezumându-se la a susține că reclamanta nu ar fi dorit să dea o declarație pe propria răspundere, însă fără a dovedi acest refuz prin inserarea mențiunii corespunzătoare.
În contextul celor două cauze de nulitate absolută, semnalate în legătură cu derularea procedurii de cercetare disciplinară a reclamantei, Curtea constată că soluția ce se impunea a fi dată în cauză de către prima instanță era aceea a constatării nulității absolute a deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, deoarece potrivit dispozițiilor art. 76 din Codul muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută. De altfel, în chiar cuprinsul considerentelor sentinței s-a reținut că pârâta a încălcat o serie de reglementări obligatorii cuprinse în Instrucțiunea de lucru – DS – 02 – 99, sancționate cu nulitatea deciziei.
Prin urmare, în opinia Curții, este nelegală invocarea și aplicarea principiului stabilirii graduale a sancțiunilor disciplinare, conform prevederilor art. 266 din Codul muncii, în sensul înlocuirii sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă al reclamantei cu sancțiunea reducerii salariului de bază pe o perioadă de 3 luni, cu 10%, o atare soluție contravenind prevederilor art. 76 din Codul muncii, conform cărora, “concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, este lovită de nulitate absolută”. Prin urmare, constatarea nulității cercetării disciplinare nu mai permite examinarea gravității abaterii disciplinare imputate salariatului și nici schimbarea individualizării sancțiunii aplicate acestuia de către angajator cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege.
În ceea ce privește celelalte motive de nulitate, reținute în cauză de către prima instanță, Curtea constată că acestea nu se confirmă, însă, față de nulitățile anterior semnalate și examinate, solicitarea pârâtei – recurente, în sensul respingerii contestației formulate de reclamantă sunt nefondate, sancțiunea nulității operând chiar și în situația identificării încălcării unei singure norme imperative.
Este corectă, astfel, critica pârâtei, cu referire la inexistența unei prevederi interne care să impună emiterea unei dispoziții pentru întocmirea unui dosar de începere a cercetării disciplinare, art. 3, subcap.4.2 din Instrucțiunea de lucru specifică reglementând doar conținutul obligatoriu al dosarului de cercetare disciplinară.
Cât despre, compunerea comisiei de cercetare disciplinară, Curtea constată că pârâta a respectat prevederile art. 2 lit. a) pct. 2 din. 4.4, deoarece reclamanta făcea parte din conducerea magazinului, îndeplinind funcția de “Asistent manager”, prin urmare, în mod corect a fost cooptat în respectiva comisie managerul de zonă, nefiind incidente dispozițiile art. 2 lit. a) pct. 1 din. 4.4. reținute de către prima instanță.
De asemenea, Curtea nu împărtășește nici opinia conform căreia pârâta a încălcat prevederile art. 75 alin.7 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 – 2010, în sensul că decizia de sancționare se întemeiază pe declarația martorei, care nu a fost pusă niciodată la dispoziția reclamantei, încălcându-se, astfel, dreptul acesteia la apărare și dreptul de a cunoaște toate actele și faptele cercetării. Astfel, se observă că o atare susținere este infirmată chiar de către reclamantă, prin răspunsurile date la întrebarea nr. 2 din chestionarul întocmit cu prilejul audierii sale în data de 25 martie 2009, arătând că a citit în întregime declarația martorei în 17 martie și, respectiv, 25 martie 2009.
Verificând, totodată, modul de soluționare al cererii reclamantei pentru obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 lei, cu titlu de daune pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a desfacerii contractului individual de muncă, instanța de recurs constată că soluția se impune a fi menținută, deoarece, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, incidentul care a determinat sancționarea disciplinară a reclamantei a fost declanșat și s-a derulat și cu concursul acesteia, alături de cealaltă persoană implicată în conflict. Prin urmare, reclamantei îi aparține o anumită doză de culpabilitate, în comportament, care atrage, în opinia Curții, netemeinicia cererii privind acordarea de daune morale.
În fine, soluția nu este de natură a contrazice reținerea anterioară a celor două cauze de nulitate absolută, identificate și examinate, în cuprinsul considerentelor prezentei decizii, deoarece, astfel cum s-a arătat, acestea au vizat procedura cercetării disciplinare, efectuate de către pârâtă cu încălcarea unor reglementări interne obligatorii, stabilite cu caracter imperativ și sub sancțiunea nulității, neavând efecte cu privire la existența în sine a faptei, ci doar sub aspectul imposibilității legale de a mai atrage aplicarea vreunei sancțiuni disciplinare, constituind, prin urmare, o cauză de impunitate.
Pentru considerentele expuse, Curtea reține că hotărârea primei instanțe a fost parțial dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 76 din Codul muncii, raportat la dispozițiile art. 2 lit. e) din Cap. X al Regulamentului intern al societății pârâte, precum și la dispozițiile art. 3 -. 4.1, ale art. 3 lit. d) -. 4.2 și ale art. 2 lit. i) -. 4.4 din Instrucțiunea de lucru – DS – 02 – 99.
Prin urmare, în baza prevederilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge recursul pârâtei și va admite recursul reclamantei, modificând în parte hotărârea atacată, în sensul constatării nulității absolute a deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, precum și al obligării pârâtei la plata drepturilor salariale începând cu data de 9 martie 2009 – când a început să-și producă efectele Decizia nr. 507/19.02.2009, de suspendare a contractului individual de muncă – până la data reintegrării efective a reclamantei, sub acest ultim aspect făcându-se aplicarea prevederilor art. 52 alin. 2 și ale art. 78 din Codul muncii.
Vor fi menținute ca legale celelalte dispoziții ale hotărârii recurate, corelativ cu obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, potrivit dispozițiilor art. 274 Cod procedură civil. ( onorariu avocațial – fila 29 dosar recurs ).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta ROMÂNIA, cu sediul în comuna,-, județul I, împotriva sentinței civile nr. 939/10 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
Admite recursul declarat de reclamanta, cu domiciliul în Târgu-M,-,. 2, județul M, împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte hotărârea atacată.
Constată nulitatea absolută a deciziei nr. 810/27.03.2009, emisă de pârâtă.
Obligă pârâta la plata drepturilor salariale începând cu 9.03.2009 până la data reintegrării efective a reclamantei.
Menține celelalte dispoziții din hotărârea atacată.
Obligă pârâta la plata sumei de 1.500 lei în favoarea reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată azi, 26 noiembrie 2009, în ședință publică.
Președinte Judecător Judecător
Grefier
Red.
Tehnored.
4 exp./11.01.2010
Jud.fond.;
Asist. jud.;
