Contestație decizie de concediere. Decizia 1841/2008. Curtea de Apel Cluj


ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CLUJ

Secția Civilă, de Muncă și Asigurări Sociale

pentru Minori și Familie

Dosar nr-

DECIZIA CIVILĂ Nr. 1841/R/2008

Ședința publică din data de 2 octombrie 2008

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: Adrian Repede

JUDECĂTOR 2: Gabriella Purja vicepreședinte instanță

JUDECĂTOR 3: Marta Carmen

GREFIER:

S-au luat în examinare, în vederea pronunțării, recursurile declarate de reclamanta – și de pârâta împotriva sentinței civile nr. 936 din 28 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind și pe pârâta intimată CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII C, având ca obiect litigiu de muncă – contestație decizie concediere.

dezbaterilor și concluziile formulate de părți au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 30 septembrie 2008, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.

CURTEA

Asupra recursurilor declarate:

Prin sentința civilă nr.936/28 mai 2008, Tribunalul Cluja admis în parte acțiunea formulată de reclamanta -, împotriva pârâtei SC SRL și în consecință, s-a dispus anularea deciziei de concediere nr.32/12 dec.2007 ca nelegală și netemeinică.

Pârâta a fost obligată să achite reclamantei suma de 8609 lei reprezentând contravaloarea orelor suplimentare lucrate în perioada 1 nov. 2005 – 10 dec. 2007, 807 lei reprezentând contravaloarea tichetelor de masă pe perioadele decembrie 2006 – ianuarie 2007 și aprilie – octombrie 2007.

Pârâta a fost obligată să restituie garanția reținută, în cuantum de 698,67 lei, actualizată cu rata inflației.

A mai fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 21 lei cheltuieli ocazionate cu achiziționarea de rechizite și materiale igienico-sanitare.

S-a respins cererea reclamantei privind emiterea unei noi decizii de desfacere a contractului individual de muncă, în temeiul art.65 muncii și cel privind daunele morale.

Pentru a pronunța această hotărâre s-au reținut următoarele:

Reclamanta a fost angajata societății pârâte, în funcția de vânzător – gestionar, în baza contractului individual de muncă nr.147/9 nov. 2005, începând cu data de 10 nov. 2005.

Prin Decizia nr.321/12 dec.2007 pârâta a desfăcut contractul individual de muncă al reclamantei, în temeiul art.61 lit.a din muncii, pentru abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii și absențe nemotivate.

S-a reținut că, societatea intimată nu a efectuat o cercetare prealabilă corectă, nefiind verificate apărările formulate de angajată.

Pe de altă parte s-a constatat că, decizia de sancționare nu întrunește cerințele art.268 alin.2 lit.a din muncii, nefiind indicate faptele care constituie abatere disciplinară, formularea vagă – încălcarea repetată de la regulile de disciplină a muncii și abateri disciplinare – nefiind suficient concretizate.

S-a anulat în consecință decizia de desfacere a contractului de muncă.

Cu privire la orele suplimentare, instanța a reținut, în temeiul probelor testimoniale – că reclamanta lucra 16 ore pe zi și că în perioadele în care a lucrat singură, nu a beneficiat nici de timp liber corespunzător.

În temeiul calculelor întocmite de reclamantă și în lipsa vreunei evidențe la nivelul unității, instanța a obligat societatea pârâtă la plata orelor suplimentare, în cuantumul solicitat de reclamantă, necontestat de pârâtă.

Cu privire la tichetele de masă, s-a reținut obligația pârâtei de a le acorda în temeiul Legii 142/1998.

Pârâta a fost obligată și la restituirea garanției către reclamantă, în cuantum de 698 lei fiind recunoscută reținerea acestei sume. Susținerile formulate în legătură cu compensarea sumei, cu prejudiciul cauzat societății de către salariat au fost înlăturate, întrucât recuperarea prejudiciului cauzat societății de salariat este reglementat de Codul muncii, potrivit unei proceduri speciale.

În temeiul actelor depuse la dosar (bonuri fiscale) instanța a reținut că reclamanta a achiziționat pentru societatea pârâtă rechizite și materiale igienico-sanitare, în valoare totală de 21 lei.

Cu privire la capătul de acțiune pentru obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de concediere în temeiul art.65 muncii, s-a reținut că modalitatea de încetare a raporturilor de muncă prevăzut de textul legal de mai sus este la dispoziția angajatorului, care apreciază asupra condițiilor concrete, obligarea la emiterea actului ar fi mixtiune a instanței, pe care legea nu o permite.

S-a reținut și faptul că despăgubirile bănești pentru daunele morale solicitate nu se justifică, cererea formulată în acest sens fiind respinsă.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta și societatea pârâtă, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

În motivele aflate la 2-3 reclamanta a solicitat modificarea sentinței cu privire la cheltuielile de judecată, în sensul obligării pârâtei la plata lor integrală (595 lei reprezentând onorariul de avocat), așa cum s-a dovedit în fața primei instanțe.

În motivele aflate la 8-13, pârâta SC SRL C-N a arătat, în esență, că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală în parte și în consecință a solicitat modificarea ei în sensul respingerii în întregime a acțiunii.

S-a arătat că, reclamanta și-a încălcat în mod repetat obligațiile de serviciu și din rapoartele de gestiune a rezultat că în perioada ianuarie – aprilie 2007 aceasta a sustras în mod sistematic diverse sume de bani din casieria societății ceea ce constituie infracțiunea de delapidare, sens în care vor fi sesizate organele de cercetare penală.

În ceea ce privește decizia de concediere s-a arătat că, aceasta îndeplinește toate cerințele înscrise în normele legale în vigoare, prima instanță reținând greșit nulitatea deciziei.

S-a arătat că, greșit prima instanță a obligat societatea pârâtă la plata contravalorii tichetelor de masă (840 lei) întrucât nici contractul individual de muncă și nici prevederile legale în vigoare nu prevăd obligativitatea plății acestor tichete.

Cu privire la plata orelor suplimentare s-a arătat că, societatea comercială și-a îndeplinit toate obligațiile pecuniare și reclamanta a semnat statele de plată fără obiecțiuni, astfel că, formularea cererii pentru plata orelor suplimentare după 3 ani apare a fi fără temei.

Pe de altă parte, timpul de muncă a fost ales de reclamantă, în sensul că după 14-16 ore de lucru pe zi, urmau 48 de ore libere, compensându-se în acest mod orele suplimentare.

Întrucât nici celelalte drepturi stabilite în favoarea reclamantei nu se cuvin, s-a solicitat respingerea în întregime a acțiunii.

Recursurile vor fi admise pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile art.274 proc.civ. partea căzută în pretenții este obligată să plătească cheltuieli de judecată.

Întrucât prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă în parte, instanța era datoare a face aplicarea art.274 și urm. din Codul d e procedură civilă, recursul reclamantei, în principiu, fiind admisibil.

Cu privire la recursul societății pârâte se constată că acesta de asemenea, este admisibil, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce privește legalitatea Deciziei nr.32/12 decembrie 2007 pentru desfacerea contractului de muncă al reclamantei se constată că prima instanță corect a reținut încălcarea dispozițiilor imperative cuprinse în art.268 muncii, în sensul că, decizia nu cuprinde descrierea faptelor reținute în sarcina angajatei și care au determinat aplicarea măsurii (fiind menționate “abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii și absențe nemotivate”). Or, o asemenea mențiune succintă a motivelor, alături de lipsa celorlalte mențiuni, necesare conform art.268 muncii au îndreptățit prima instanță în reținerea nelegalității actului sancționator.

Decizia fiind nulă, temeinicia ei nu a fost verificată de prima instanță și nu poate constitui obiect al verificării nici a temeiniciei sentinței, sub acest aspect, motivul de recurs vizând constatarea nulității deciziei nefiind fondat.

În ceea ce privește însă, obligarea pârâtei la plata sumelor de bani reprezentând ore suplimentare, contravaloarea tichetelor de masă și restituirea garanției urmează a se admite recursul și a casa hotărârea, trimițând cauza aceleiași instanțe.

Astfel,în ceea ce privește orele suplimentare:

Prin acțiunea formulată la 7 ian. 2008 reclamanta a solicitat plata orelor suplimentare în cuantum de 389 lei – pentru 2005, 4417 lei pentru anul 2006 și respectiv de 3803 lei pentru anul 2007, deci în sumă totală de 8609 lei.

Prima instanță a admis acest capăt de acțiune și a obligat societatea comercială pârâtă la 8609 lei, în temeiul “calculelor matematice” întocmite de reclamantă, făcând trimitere în acest sens la tabelele existente la 18-19 din volumul I al dosarului. Or, acele tabeleîntocmite de reclamantănu sunt justificate prin alte probe, sub acest aspect actul denumit ” colectivă de prezență”, aflat la 24-25 (vol.I) neputând fi luat în considerare, la rândul său fiind întocmit tot de către reclamantă.

Instanța a pronunțat hotărârea în temeiul acelor acte, deși era datoare a administra și alte probe pentru aflarea adevărului, conform art.129 alin.5 proc.civ.

Astfel, din actul nr.15374/26 oct.2007 al ITM C, aflat la 32 rezultă că societatea pârâtă a fost obligată să prezinte o situație privind nr. de ore efectuate de salariați în program normal de lucru și suplimentar și dovada plății acestora conform normelor în vigoare.

Instanța era datoare a insista în a stabili nr. de ore suplimentare prestate, cu exactitate, cu atât mai mult cu cât din dosar rezultă inadvertențe între diferitele acte.

Spre exemplu, deși la 39 se află foaia de prezență pe luna noiembrie 2007 din care rezultă efectuarea a 8 și 6 ore de muncă pe zi (timp legal de muncă) totuși în actul centralizator aflat la 18 sunt calculate ore suplimentare. Apoi, la fila 50 (verso) reclamanta a adresat o scrisoare conducerii unității în care și-a exprimat nemulțumirea pentru că a primit în luna septembrie 2007 salariu mai mic cu 55 lei (645 – 590), respectiv de 124 lei (conform unui alt calcul) iar în centralizatorul aflat la 18 apare o diferență de 353 lei pentru orele suplimentare din luna respectivă.

Cu privire la contravaloarea tichetelor de masă:

Din considerentele hotărârii recurate rezultă că prima instanță a obligat societatea pârâtă la plata contravalorii tichetelor de masă, reținând obligația legală a angajatorului, în temeiul Legii 142/1998.

În conformitate cu dispozițiile acestui act normativ, salariații din cadrul societăților comerciale (etc)pot primio alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, în limitele bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate.

Din cele ce preced rezultă că legea nu prevede un drept al angajatului la tichete de masă ci o posibilitate de a beneficia de alocație individuală de hrană, în măsura în care bugetul de venituri și cheltuieli al angajatorului permite.

În consecință, instanța era datoare a verifica dacă în intervalul în care reclamanta a avut relații de muncă cu societatea pârâtă, aceasta din urmă a prevăzut în bugetul său sumele necesare alocării tichetelor de masă și dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții impuse de lege (nr. de zile lucrate etc.) pentru acordarea tichetelor de masă.

Cu privire la obligarea pârâtei la restituirea garanției.

Angajarea gestionarilor, constituirea garanțiilor și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor unităților economice sunt reglementate prin Legea 22/1969, aflată încă în vigoare.

Conform art. 10 din această lege, gestionarul are obligația de a constitui o garanție în numerar.

În temeiul acestui text legal reclamanta a constituit, prin reținere lunară o garanție în sumă de 698 lei.

Prima instanță a obligat societatea pârâtă să restituie suma indexată cu indicele de inflație.

Această obligare necondiționată de restituire nu este legală.

Astfel, conform art.15 din susamintita lege garanția în numerar se depune la CEC,care acordă dobândă.

Conform art.16 din Legea 22/1969,garanția și dobândapot fi ridicate de către gestionar la încetarea contractului său de muncă, în situația în care nu a cauzat o pagubă sau când paguba a fost acoperită în întregime. În aliniatul 4 al aceluiași articol se prevede dreptul angajatorului de a se despăgubi din garanția constituită.

În raport de aceste dispoziții speciale, ce derogă de la normele generale cuprinse în Codul muncii, obligarea pârâtei la restituirea sumei ce s-a constituitca garanție în numerar și a dobânzii aferentese putea dispunenumai în măsura în care suma nu a servit la acoperirea unor pagube cauzate de gestionar unității.

Or, în întâmpinarea depusă la dosar de către societatea pârâtă se susține că reclamanta este în evidența ei cu o lipsă în gestiune de 920,9 lei ce nu a fost recuperată (214).

În această situație, instanța era datoare a verifica această apărare, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a negat lipsa în gestiune în cuantumul de mai sus, dar a contestat legalitatea procedurii de inventariere (221).

În raport de considerentele ce preced, se constată că sentința recurată, privită prin prisma dispozițiilor art.304 pct.7 proc.civ. este neîntemeiată.

Având în vedere faptul că pentru soluționarea corectă a cauzei se impune completarea probațiunii, ce nu se poate administra în recurs, având în vedere dispozițiile art.305 proc.civ., se va admite și recursul pârâtei și în baza art.312 alin.2 și 3 se va casa hotărârea, cu trimitere la aceeași instanță pentru a rejudeca în partea privitoare la plata orelor suplimentare, a tichetelor de masă și restituirea garanției constituite în temeiul Legii 22/1969, restul dispozițiilor sentinței urmând a fi menținut.

În urma rejudecării instanța se va pronunța și asupra cheltuielilor de judecată în fond, recurs și rejudecare, în condițiile art.274 și urm. din Codul d e procedură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de reclamanta și de pârâta SC ” ” SRL împotriva sentinței civile nr. 936 din 28.05.2008 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o casează parțial cu privire la petitele privind: plata orelor suplimentare, a plății contravalorii tichetelor de masă și a obligației de restituire a garanției constituite în baza Legii nr. 22/1969 și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe cu privire la aceste cereri și cu privire la cheltuielile de judecată.

Menține dispozițiile sentinței cu privire la nulitatea deciziei de desfacere a contractului de muncă și de obligare a societății la plata contravalorii rechizitelor și materialelor igienico-sanitare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică din 2 octombrie 2008.

PREȘEDINTE JUDECĂTORI

– – – – – –

GREFIER

Red.GP

Dact./3ex.

18.11.2008