Dosar nr-
Dosar nr-
ROMÂNIA
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 196/CM
Ședința publică din data de 15 aprilie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Maria Apostol
JUDECĂTORI: Maria Apostol, Mariana Bădulescu Jelena Zalman
– –
Grefier – – –
S-au luat în examinare recursurile civile declarate de recurentul reclamant intimat, domiciliat în,-, județul C și de recurenta pârâtă intimată “”, cu sediul în Port, 54, județul C, împotriva sentinței civile nr. 1437/25.11.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, având ca obiect contestație decizie de concediere.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 7.04.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea în cauză la data de 9.04.2009, 13.04.2009 și 15.04.2009, când a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA
Cu privire la recursurile civile de față, Curtea constată:
Reclamantul a chemat în judecată în calitate de pârâtă, “”, solicitând anularea deciziei nr. 313/6.05.2008, prin care s-a dispus desfacerea contractului său de muncă și reintegrarea în funcția avută anterior precum și plata drepturilor salariale de care nu a beneficiat, după momentul desfacerii contractului și până la reintegrarea sa în funcție, reactualizate și majorate cu rata inflației.
În cazul respingerii primului capăt de cerere, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani:
– 9.430 lei, reprezentând diferența plată salarii compensatorii neacordate, în conformitate cu prevederile art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul “”, înregistrat la. C sub numărul 19510/27.09.2006;
– 500 lei reprezentând Prima de C/2007;
– 230 lei, reprezentând “Prima de Paște 2008”, ce nu i-a fost acordată;
– 2.133,75 lei reprezentând drepturi salariale brute neacordate pentru lunile februarie, martie, aprilie 2008;
– o despăgubire reprezentând reactualizarea cu rata inflației a drepturilor salariale neacordate în lunile februarie, martie, aprilie 2008, de la data scadenței acestora și până la momentul achitării;
– contravaloarea tichetelor de masă ce nu i-au fost acordate în lunile februarie, martie, aprilie 2008;
– 992 lei, reprezentând cel de-al 13-lea salariu pentru anul 2007, ce nu i-a fost plătit;
– 3.562 lei, reprezentând primă de celeritate (dispatch money) pentru perioada 1.01.2007-31.06.2007, ce nu i-a fost plătită;
– plata cheltuielilor de judecată.
A precizat că la data de 6.05.2008 i-a fost comunicată decizia nr. 317, prin care i s-a adus la cunoștință că după expirarea perioadei de preaviz de 20 de zile lucrătoare, contractul individual de muncă încetează ca urmare a procedurii de concediere colectivă ce s-a desfășurat în “”
A arătat că începând cu luna februarie 2008, cea mai mare parte a angajaților societății, care erau și membri ai Sindicatului Lucrătorilor, au fost trimiși acasă și plătiți cu o indemnizație reprezentând 75% din salariu, la care s-a adăugat sporul de vechime.
erau acceptați în continuare la muncă cu condiția să se retragă din sindicat iar celor ce acceptau, le solicitau să semneze un act adițional la contractul individual de muncă prin care erau modificate mai multe clauze, între care și încadrarea în muncă.
Mai arata reclamantul, că indiferent de funcția avută anterior în sectorul exploatare, cei care acceptau, erau încadrați ca “mecanizatori”, aceasta reprezentand o nouă funcție ce nu mai existase anterior în organigrama societății.
În ce privește personalul, au fost redenumite compartimentele funcționale ale societății, creându-se aparența că au fost înființate noi servicii și departamente și au fost înființate funcții noi care au preluat practic atribuțiile ce reveneau vechilor angajați, vizați de concediere.
– S-a invocat nulitatea absolută a procedurii de concediere colectivă, pentru următoarele considerente:
Concedierea colectivă a avut loc anterior consultării organizației sindicale, cu încălcarea prevederilor art. 711Codul muncii.
Astfel cum rezultă din notificarea datată 3.03.2008 și transmisă Sindicatului Lucrătorilor, prin Decizia Consiliului de Administrație din data de 26.02.2008 se hotărâse deja reorganizarea prin renunțarea la 187 de salariați, iar consultările ulterioare au avut un caracter formal, ele nevizând locurile de muncă ce urmau a fi restructurate.
Reclamantul consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 30 din Legea nr. 54/2003, cât și cele din contractele colective de muncă (art. 87 CCM național; art. 95 CCM transporturi; art. 140 CCM unitate) care impun obligația pentru patron de a invita la ședințele Consiliului de Administrație pe reprezentanții sindicali, atunci când sunt luate în discuție probleme ce au caracter social și economic.
Nerespectarea termenului de informare a organizației sindicale cu 30 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național.
Articolul 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național dispune că angajatorul are obligația de a iniția consultări cu sindicatul în situația în care intenționează să efectueze concedieri colective, în “timp util”.
Prin sintagma “timp util”, în cazul societăților cu peste 250 de salariați, cum este cazul “”, se înțelege un termen de 30 de zile înainte de notificarea prevăzută de art. 711Codul muncii.
În ceea ce privește notificarea prin care a fost adusă la cunoștința organizației sindicale intenția de concediere, aceasta a fost transmisă în data de 3.03.2008 iar notificare către C și Agenția de Muncă în data de 4.04.2008.
Reclamantul a arătat că, din perspectiva termenului de 30 de zile impus de art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național stabilit între momentul anunțării intenției de concediere colectivă și notificarea transmisă instituțiilor statului conform art. 711Codul muncii, precum și a termenului ulterior, tot de 30 de zile, impus de art. 711alin. 1 Codul muncii, între momentul transmiterii notificării către și și data la care sunt emise deciziile de concediere, concedierea a fost dispusă fără a fi respectate aceste termene imperative.
Emiterea deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea de anunțare a intenției de concediere colectivă, conform dispozițiilor art. 69 din contractul colectiv la nivel național, coroborat cu dispozițiile art. 711Codul muncii.
Prin notificarea nr. 2357/3.03.2008, astfel cum aceasta a fost modificată prin -ul nr. 2580/7.03.2008, s-a stabilit că: “Începerea concedierilor va avea loc în minim 60 de zile calendaristice și maxim 70 de zile calendaristice de la primirea de către Sindicat a prezentei notificări”. Însă, decizia de concediere a fost emisă în data de 6.05.2008, adică în termen de 60 de zile de la data emiterii acestui.
Data emiterii -ului nu este însă similară cu data primirii acestuia de către reprezentantul sindicatului, care este 10.03.2008.
Mai mult, la 6.05.2008, când a fost emisă decizia de concediere, termenul minim de 60 de zile nu era împlinit, acesta epuizându-se la 9.05.2008.
Nerespectarea termenului de informare a organizației sindicale, cu 45 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi.
S-a susținut că procedura concedierii colective nu a respectat nici termenul de informare a organizației sindicale reprezentative, reglementat în contractul colectiv la nivel de ramură, care nu mai este de 30, ci de 45 de zile.
Astfel, conform art. 79 din CCM la nivel național, angajatorul are obligația de a iniția consultări cu sindicatul în scopul ajungerii la o înțelegere, cu cel puțin 30 de zile înainte de comunicarea notificării prevăzute la art. 711Codul muncii.
Întrucât ” ” este o societate încadrat în Transporturi, îi sunt aplicabile și prevederile contractului colectiv de muncă la nivelul acestei ramuri, iar prin art. 81 al CCM pe ramură (spre deosebire de art. 79 din contractul la nivel național) se stabilește un termen de 45 de zile anterior comunicării notificării prealabile privind concedierea colectivă. Ori, în speță, acest termen nu a fost respectat.
Nu au fost respectate dispozițiile contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere.
Încadrarea ca mecanizatori, a celor care au fost de acord cu modificarea contractului individual de muncă, în condițiile impuse de conducerea societății, este o măsură ilegală, luată cu eludarea prevederilor art. 81 din contractul colectiv la nivel național, dar și ale art. 83 din CCM Transporturi și pe criterii strict subiective.
Având în vedere motivele prezentate, reclamantul apreciază că măsura concedierii este lovită de nulitate absolută.
– Cu privire la capătul 2 de cerere, subsidiar, privitor la plata salariilor compensatorii, reclamantul a menționat că la finalul negocierilor colective din luna august 2006, la nivelul “” a fost încheiat contractul colectiv de muncă înregistrat la. C sub numărul 19510/27.09.2006.
Articolul 7 alin. 1 din contract a stabilit că acesta este valabil până la data de 31.08.2007, dar în același timp, alin. 3 prevedea că: “dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv un an calendaristic”.
În luna august 2007, deci anterior împlinirii unui an de la încheierea acestui contract, reprezentanții conducerii societății și-au exprimat intenția de denunțare a contractului colectiv și în acest sens au înștiințat Sindicatul Lucrătorilor; această adresă, înregistrată sub numărul 4403, fost înaintată către în data de 3.07.2007. Astfel, nu a fost respectat termenul de 30 de zile stabilit de art. 7 alin. 3 din contract, denunțarea nerealizându-se în condițiile de validitate contractuale convenite, motiv pentru care își produce efectele dispoziția ce stabilește că în lipsa unei denunțări valide, contractul colectiv se prelungește cu încă un an.
Reclamantul a menționat că acest contract a fost înregistrat la. C în data de 27.09.2006, motiv pentru care administrația a considerat că acest contract a intrat in vigoare la data menționată.
Dar această interpretare, nu este corectă, întrucât deși art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 stabilește că un contract colectiv se aplică de la data înregistrării, acest aspect nu are nicio consecință asupra perioadei pentru care s-a încheiat contractul și care rămâne cea stabilită de părți.
Ulterior, în “” a fost declanșat conflictul de interese, fiind desfășurată o grevă generală, însă nu s-a mai încheiat un contract colectiv de muncă. Evenimentele ulterioare nu sunt de natură să valideze denunțarea unilaterală a contractului colectiv deoarece nu s-a realizat în condițiile stabilite în contract, cu 30 de zile anterior expirării acestuia, deci înaintea datei de 1.07.2007.
Reclamantul a concluzionat că din acest punct de vedere contractul este în vigoare până la data de 31.08.2008.
În această situație, art. 132 din contractul colectiv la nivel de unitate stabilește o plată compensatorie, în funcție de vechimea în muncă.
– Pentru pretențiile vizând plata sumei de 500 lei “prima de C / 2007”, 230 lei “prima de Paști/ 2008” și 992 lei – cel de-al 13-lea salariu, au fost formulate următoarele considerente:
În contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul “”, înregistrat la. C sub numărul 19510/27.09.2006, art. 96 stabilit că prima de C pentru fiecare angajat este de 500 lei, sumă ce nu a fost primită pe anul 2007. Același text a prevăzut că prima de Paști este în cuantum de 230 lei, drept care nu a mai fost achitat pentru anul 2008.
Articolul 43 alin. 2 lit. “a” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi prevede totodată pentru toți salariații încadrați în această ramură de activitate (în care sunt incluși și salariații “” ) dreptul de a primi al 13-lea salariu; acesta este stabilit ca fiind egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent. Reclamantul a menționat, în privința termenului în care acest drept este acordat, că aceeași clauză stabilește că plata se face în primul semestru al anului următor – în cazul de față, în primul semestru din anul 2008.
S-a susținut că deși organizația sindicală a solicitat conducerii societății plata acestui drept salarial, solicitarea a rămas fără răspuns.
– S-a mai solicitat, de asemenea, plata sumei de 3.562 lei reprezentând dispatch pentru perioada 1.01.2007-31.06.2007.
Cu privire la acest capăt de cerere, reclamantul a menționat, că în cursul anului 2007 Sindicatul Lucrătorilor C, în numele unora dintre membrii de sindicat, a chemat în judecată “” pentru a fi obligată să respecte prevederile art. 42 alin. 1 lit. “d” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, modificat prin Actul adițional din data de 18.12.2006, înregistrat la. sub nr. 2837/27.12.2006, care stabilesc că primele de operare cu celeritate (dispatch money) vor fi folosite pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit direct la încasarea acestora.
Prin sentința civilă nr. 518/25.04.2008, Tribunalul Constanțas -a pronunțat în dosarul nr-, în sensul admiterii în parte a acțiunii, cu consecința obligării societății să achite salariaților premii corespunzătoare primei de dispatch achitate pe perioada 1.01.2007-iunie 2007, conform art. 42 alin. 1 lit. “d” din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, modificat. S-a avut în vedere faptul prin Raportul semestrial de activitate al “” pentru perioada 1.01.2007-30.06.2007 s-a făcut dovada că s-au încasat cu titlu de dispatch importante sume de bani.
Luând în considerare veniturile societății în perioada arătată, care au crescut față de perioada similară din anul precedent cu 19,73%, respectiv cu 2.459.673 lei și numărul total de salariați – 420 – se poate calcula o primă brută de 3.562 lei pentru fiecare angajat și care nu a fost achitată.
Prin sentința civilă nr. 1437/25.11.2008, Tribunalul Constanța a respins excepția prematurității și a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta “”
A respins contestația formulată împotriva deciziei de concediere și cererile de reintegrare în funcție și de plată a drepturilor salariale începând cu data concedierii și până la data reintegrării în funcție.
A obligat pârâta către reclamant la plata următoarelor drepturi: 9.430 lei cu titlu de plăți compensatorii pentru concediere, 500 lei cu titlu de primă pentru C, 230 lei cu titlu de primă pentru Paști.
A obligat pârâta să achite către reclamant suma de 3.562 lei cu titlu de primă corespunzătoare primei de celeritate pentru perioada 1.01-31.06.2007.
A respins, ca nefondată, cererea de acordare al celui de-al 13-lea salariu.
A obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut următoarele aspecte:
Reclamantul a ocupat funcția de docher conform contractului individual de muncă nr. -/12.11.1997 care a fost desfăcut prin decizia nr. 313/6.05.2008, motivată în drept pe dispozițiile art. 65 și 66 din Codul muncii.
Această decizie de concediere a fost emisă ca urmare a Deciziei Consiliului de administrație din data de 26.02.2008 prin care s-a decis reorganizarea societății prin desființarea unor posturi și a deciziei din data de 4.04.2008 a Consiliul de administrație prin care s-a stabilit aplicarea măsurii concedierii colective.
În cazul fiecărei categorii de lucrători, s-a indicat în mod expres motivul pentru care se consideră necesară desființarea postului.
Potrivit art. 65 alin. (1) din Codul muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Cauza concedierii este desființarea locului de muncă, ce reprezintă un eveniment distinct care are loc, anterior concedierii.
Articolul 73 din Codul muncii prevede dreptul la un preaviz, iar un salariat nu poate păstra această calitate dacă s-a desființat locul său de muncă, decizia desființării locului de muncă fiind luată cu cel puțin 15 zile înainte de desființarea propriu-zisă. Chiar prevederile art. 69 din Codul muncii referitoare la inițierea consultărilor, presupun că există o hotărâre de desființare a unor locuri de muncă care determină intenția efectuării unor concedieri colective.
În raport de aceste aspecte, Tribunalul a conchis că, decizia consiliului de administrație a societății 26.02.2008 nu poate fi considerată o decizie de concediere colectivă ci numai o decizie de reorganizare a activității prin desființarea unor locuri de muncă ce a constituit ulterior cauza concedierilor colective.
Faptul că art. 69 (1) din Codul muncii impune în cazul în care angajatorul intenționează să efectueze concedieri colective, obligația acestuia de a iniția, în timp util și în scopul ajungerii la o înțelegere, consultări cu sindicatul nu înseamnă că angajatorul nu poate lua anterior acestui moment o decizie de reorganizare a activității. Așadar, angajatorul poate lua unilateral măsura de reorganizare a societății, fără că aceasta să producă efecte imediate, inclusiv prin desființarea unor posturi, în baza prerogativei sale de stabilire a organizării și funcționării unității prevăzute de art. 40 (1) lit. “a” din Codul muncii.
Ca urmare, pentru a aproba o astfel de măsură de reorganizare nu era necesară consultarea organizației sindicale, această consultare fiind ulterioară luării măsurii de reorganizare preconizată, măsură care face obiectul consultărilor.
De aceea, acest motiv de nulitate a deciziei de concediere a fost înlăturat.
Ulterior luării hotărârii de reorganizare a activității prin desființarea unor locuri de muncă, cu adresa nr. 2357/3.03.2008, pârâta a comunicat Sindicatului Lucrătorilor intenția de a lua măsura unei concedieri colective, determinate de intenția de reorganizare a activității prin desființarea unor locuri de muncă precum și informațiile relevante cu privire la această măsură respectiv motivele măsurii preconizate, numărul salariaților care urmau a fi afectați, faptul că nu se pot aplica criterii pentru individualizarea angajaților care vor fi concediați și cauzele acestei situații, măsurile preconizate pentru limitarea numărului concedierilor și pentru atenuarea consecințelor concedierii, data la care se preconizează a avea loc concedierea colectivă – minim 45 de zile și maxim 55 de zile de la primirea notificării de către sindicat, precum și termenul pentru formularea propunerilor de către organizația sindicală.
Această notificare a fost primită sub semnătură, ștampilată de sindicat la data de 3.03.2007 și înregistrată la. C sub nr. 3372/3.03.2008.
Prin adresa înregistrată sub nr. 2580/7.03.2008, pârâta a comunicat Sindicatului Lucrătorilor un “” la notificarea nr. 2357 din 3.03.2008 prin care se modifica perioada de realizare a concedierii colective respectiv minim 60 de zile și maxim 70 de zile de la primirea notificării. Acest “addendum” a fost comunicat organizației sindicale la data de 10.03.2008 iar la. a fost înregistrat sub nr. 3769/10.03.2008 și la. C sub nr. 1466/10.03.2008.
Cum organizația sindicală a avut cunoștință de intenția efectuării concedierii colective și de toate informațiile relevante încă din data de 3.03.2008 iar addendumul ulterior nu cuprinde decât o modificare a termenului de realizare a concedierii, acesta din urmă nu poate fi considerat a fi o notificare a măsurii concedierii colective, notificarea valabil efectuată fiind făcută încă din data de 3.03.2008.
Ca urmare, motivele de nulitate a căror invocare se întemeiază pe calcularea termenelor începând cu data de 10.03.2008 au fost de asemenea înlăturate.
Prin adresa înregistrată la societatea pârâtă sub nr. 3301/21.03.2008 Sindicatului Lucrătorilor a comunicat propunerile pentru măsuri de natură a evita sau diminua efectele concedierii colective. În același document s-a comunicat societății pârâte opinia organizației sindicale cu privire la legalitatea și temeinicia măsurii concedierii colective.
În data de 24.03.2008 Consiliul de administrație al societății pârâte a decis că măsurile propuse de organizația sindicală nu sunt de natură să elimine cauzele care au determinat hotărârea de reorganizare a activității.
Prin hotărârea din 4.04.2008 a consiliului de administrație a societății pârâte s-a decis aplicarea măsurii concedierii colective pentru motivele expuse în decizia din 26.02.2008 decizie care a fost înregistrată la. C sub nr. 5296/4.04.2008 și la. sub nr. 2159/4.04.2008, fiind o măsură de concediere colectivă în sensul art. 68 din Codul muncii.
Tribunalul Constanțaa constatat astfel, că pârâta a respectat procedura de consultare și informare prevăzută de art. 69-71 (1) din Codul muncii.
Instanța a înlăturat susținerea reclamantului referitoare la termenul de 45 de zile care trebuia respectat, fiind cel prevăzut de contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii transporturi, apreciind că acest termen nu este un termen care să constituie o condiție de validitate a deciziei de concediere individuală.
Această concluzie este susținută și de împrejurarea că acest termen de 30 de zile poate fi redus sau prelungit de inspectoratul teritorial d e muncă, cu avizul agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă, astfel cum prevede art. 71 alin. 5 respectiv art. 71 alin. 2 din Codul muncii.
Ori, dacă acest termen ar fi un termen dilatoriu a cărei nerespectare ar atrage nulitatea deciziei de sancționare nu i s-ar fi conferit de către legiuitor o asemenea flexibilitate la dispoziția unui organ administrativ.
Pe de altă parte, art. 76 din Codul muncii prevede: “concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută”.
Așadar, legea sancționează cu nulitatea doar concedierea realizată cu nerespectarea dispozițiilor legale stabilite pentru luarea acestei măsuri.
Prin contracte colective, partenerii dialogului social pot stabili condiții și termene mai favorabile pentru angajați dar legea nu sancționează cu nulitatea decât încălcarea condițiilor minime de protecție a angajaților.
Ca urmare, chiar dacă s-ar considera că nerespectarea termenului care trebuie să treacă de la notificarea concedierii colective la luarea măsurii concedierii ar atrage nulitatea deciziei de concediere, în nici un caz nu s-ar putea considera că pentru aplicarea sancțiunii nulității trebuie avut în vedere alt termen decât cel prevăzut de art. 71 (1) din Codul muncii.
În ceea ce privește respectarea criteriilor de concediere s-a constatat că decizia de restructurare a vizat întregi categorii de locuri de muncă astfel încât, așa cum s-a indicat și în notificarea intenției de aplicare a măsurii concedierii colective nu puteau fi avute în vedere criteriile stabilite prin art. 81 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010. Cu ocazia concedierii colective, nu au mai existat alte locuri de muncă de același tip cu cele desființate în cadrul acelorași structuri ale societății.
Față de considerentele expuse anterior s- reținut că decizia de concediere nr. 313/6.05.2008 nu este lovită de nulitate, în raport cu prevederile art. 78 din Codul muncii, fiind respinse ca nefondate și cererile privind reintegrarea în funcția ocupată anterior concedierii și cererea de acordare a drepturilor salariale de care nu a beneficiat reclamantul, după momentul desfacerii contractului de muncă și până la reintegrarea în funcție solicitată, reactualizate si majorate cu rata inflației.
Cu privire la drepturile salariale pretinse, instanța a constatat că în cauză este aplicabil Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăți, care a fost înregistrat la Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie Constanța sub nr. 19510/27.09.2006.
Perioada pentru care s-a încheiat acest contract colectiv de muncă, este aceea stabilită de părți respectiv până la data de 31.08.2007, astfel cum este stipulat în mod expres în art. 7 pct. 1.
Pe de altă parte, art. 7 pct. 3 din același contract, stabilește că dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic.
Pârâta susține că a denunțat acest contract în data de 3.08.2007. Astfel, cu adresa nr. 4403/3.08.2007, primită de Sindicatul Lucrătorilor în aceeași zi, pârâta a invitat organizația sindicală la negocieri pentru încheierea unui nou contract colectiv de muncă, indicând în mod expres că această adresă “reprezintă și manifestarea de voință a patronului în sensul denunțării actualului contract colectiv, în sensul precizat de art. 7 alin. (3) din convenția încheiată la nivelul unității de către partenerii sociali”.
Pentru a opera denunțarea contractului colectiv era necesar ca denunțarea acestuia să aibă loc cu cel puțin 30 de zile înainte de împlinirea datei până la care părțile au convenit că este aplicabil, adică cel mai târziu la data de 1.08.2007. Cum declarația de denunțare a contractului colectiv de muncă a intervenit la 3.08.2007, rezultă că aceasta nu s-a făcut în termenul convenit de părți, astfel ca s-a produs efectul prelungirii aplicabilității acestuia.
Contractul colectiv de muncă și-a prelungit efectele iar încetarea efectelor lui nu mai putea avea loc, conform voinței părților, decât prin încheierea unui nou contract colectiv de muncă sau prin împlinirea unui termen de 12 luni, o denunțare ulterioară a acestui contract, din partea oricărei părți, neputând produce efecte.
Cum între părți nu a intervenit un nou contract colectiv de muncă până la data de 6.05.2008 iar denunțarea contractului colectiv de muncă de către pârâtă nu a avut efecte, rezultă că la data concedierii era aplicabil contractul colectiv de muncă înregistrat în data de 27.09.2006, cu toate consecințele ce decurg din această împrejurare.
Potrivit art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate în cazul desfacerii contractului individual de muncă ca urmare a reducerii personalului prin desființarea de posturi, ca urmare a reorganizării, în cazul reducerii parțiale a activității și în cazul modernizării activității sau achiziționării unor noi tehnologii de lucru, salariații beneficiază de o plată compensatorie de 6 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime de cel mult 5 ani, 8 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime între 5 și 10 ani și 10 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime peste 10 ani.
Articolul 80 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010 stabilește ca la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații să primească, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, și o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate.
Acest nivel este un nivel minim. Cum reclamantul a primit doar echivalentul a 6 salarii de bază brute, cum susțin ambele părți, în măsura în care între această sumă și suma la care avea dreptul conform art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății pârâte, reclamantul are dreptul la plata acestei diferențe de către pârâtă.
De asemenea, in contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății pârâte, la art. 96 se prevede acordarea unor prime după cum urmează: 500 lei pentru sărbătoarea Cului, 230 lei pentru sărbătoarea și 100 lei pentru sărbătoarea din 15 august. Nici în acest caz, contrar art. 287 din Codul muncii, pârâta nu a contestat cuantumul acestor prime și nici nu a probat că le-ar fi plătit.
Față de considerentele expuse cu privire la aplicabilitatea contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul societății, în condițiile în care nu s-a dovedit plata acestor sume și anterior datei concedierii se celebraseră deja sărbătorile de C și Paști, a fost obligată pârâta și la plata sumelor de 500 lei cu titlu de primă pentru C și 230 lei cu titlu de primă pentru Paști.
Pentru anul 2007 drepturile salariaților au fost stabilite în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007.
În cuprinsul acestuia nu se specifică plata celui de-al 13-lea salariu și nu s-a invocat, nici probat, că un asemenea drept ar fi fost stabilit în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății.
Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010 nu poate să prevadă retroactiv drepturi salariale. Ca urmare cererea pentru acordarea acestui drept a fost respinsă.
În ce privește prima de celeritate (dispatch money) pentru perioada 1.01.2007-31.06.2007, instanța a constatat:
Prin sentința civilă nr. 518/25.04.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, pârâta a fost obligată la cererea unui număr mare de salariați, reprezentați de Sindicatul Lucrătorilor, să achite salariaților premii corespunzătoare primei de dispatch pentru perioada 1.01.2007-iunie 2007, conform art. 42 alin. 1 lit. “d” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi modificat.
Potrivit art. 42 alin. 1 lit. “d” din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional înregistrat sub nr. 2837 din 27.12.2006 și publicat în Monitorul Oficial, Partea V, nr. 4 din 26.01.2007, “în domeniul transportului naval, primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unitățile de operare portuare care au efectuat operațiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit direct la încasarea acesteia”.
Din modul de formulare a dispozitivului sentinței indicate anterior, rezultă că în acea cauză nu a fost vorba de o acțiune în pretenții, prin care să se urmărească stabilirea obligației de plată a acestei prime în concret pentru fiecare salariat, ci a fost vorba de impunerea unei obligații de a face respectiv de a respecta prevederile contractului colectiv la nivel de ramură în sensul art. 283 alin. 1 lit. “e” din Codul muncii având ca temei prevederile art. 11 alin. 1 lit. “c” din Legea nr. 130/1996.
Hotărârea judecătorească respectivă are caracter executoriu iar reclamantul a formulat o cerere în pretenții în care solicită obligarea în concret a pârâtei la plata sumei de 3.562 lei.
Pârâta a invocat cu privire la această cerere excepția prematurității susținând că suma reprezentând prima de celeritate nu s-a stabilit, urmând a fi stabilită într-o comisie paritară. S-a respins această excepție întrucât lipsa oricăror negocieri asupra cuantumului sumelor și modalității de acordare nu poate nega dreptul salariaților, stabilit prin contractul colectiv de muncă, de a beneficia de aceste prime.
Mai mult, refuzul sau tergiversarea punerii în a unei hotărâri judecătorești care obliga pârâta să respecte obligația stabilită prin art. 42 alin. 1 lit. “d” din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat, constituie o negare în substanța sa a dreptului de acces la o instanță.
Pentru determinarea acestei valori s-a avut în vedere numărul total de angajați, ca și cum ar fi contribuit cu toții la obținerea sumelor provenite din primele plătite de armatori pentru operarea navelor cu celeritate iar pârâta nu a dovedit că reclamantul nu ar fi avut posibilitatea în mod obiectiv și față de atribuțiile sale de serviciu să contribuie direct la încasarea acestei prime. Contrar art. 287 din Codul muncii, pârâta nu a probat că valoarea acestei prime ar fi mai mică iar în cazul în care ar fi dovedit că un număr mai mic de angajați a contribuit la obținerea primelor atunci suma rezultată pentru fiecare angajat ar fi fost potrivit regulilor matematice mai mare decât cea pretinsă.
Ca urmare pârâta a fost obligată să achite suma de 3.562 lei cu titlu de primă corespunzătoare primei de celeritate pentru perioada 1.01.-31.06.2007.
Cu privire la cheltuielile de judecată, instanța a făcut aplicarea art. 274 (1) Cod procedură civilă și art. 276 Cod procedură civilă. În cauză a fost admisă acțiunea numai în parte, iar unele dintre capetele de cerere au fost disjunse, astfel că, din totalul de 250 de lei reprezentând onorariu avocat, cheltuieli de judecată, a căror efectuare reclamantul a probat-o prin chitanța eliberată de avocat – Baroul Constanța, a fost obligată pârâta numai la plata sumei de 100 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În opinia separată, asistenții judiciari au apreciat că acțiunea reclamantului este în totalitate, nefondată.
Motivarea acestei opinii s-a axat pe capetele de cerere admise de instanță, respectiv cele referitoare la pretențiile privind obligarea angajatorului la achitarea drepturilor bănești decurgând din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi.
Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății pârâte pe anul 2006-2007 și înregistrat la. C sub nr. 19510/27.09.2006 prevede în art. 7 alin. 1 că acesta este valabil până la data de 31.08.2007. În același timp prin alin. 3 se dispune că: “dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv un an calendaristic”.
Intenția părților, astfel cum rezultă din această prevedere a fost ca valabilitatea contractului colectiv de muncă să se întindă doar până la data de 31.08.2008 și ca o excepție, în cazul în care nu se încep negocierile sau nu se denunță unilateral cu 30 de zile înainte, valabilitatea acestui contract să fie prelungită.
Prin adresa nr. 4403/3.08.2007 pârâta invită Sindicatul Lucrătorilor, în data de 27 august 2007, ora 11, la sediul societății, pentru deschiderea negocierii în vederea încheierii unui nou contract colectiv de muncă la nivelul unității. Sindicatul a dat curs invitației patronatului privind demararea procedurii de negociere, în cadrul căreia părțile nu au ajuns la un consens asupra revendicărilor formulate de sindicat.
Drept urmare Sindicatul Lucrătorilor a formulat cererea de conciliere prealabilă înaintată Direcției de Muncă și Protecție Socială C, înregistrată în cadrul acestei instituții sub nr. 23741/4.10.2007, în care se menționează că obiectul conflictului de interese declanșat de sindicat a fost “încheierea unui nou contract colectiv de muncă”, care să conțină revendicările formulate de sindicat și neacceptate de angajator în totalitate – fila 154.
Prin procesul-verbal nr. 24524/11.10.2007 încheiat la sediul Direcției de Muncă și Protecție Socială C în ședința de conciliere a conflictului de interese, se arată care sunt revendicările ce nu au fost soluționate precum și faptul că “ambele părți și-au manifestat deschiderea pentru continuarea negocierilor”. Ceea ce a condus la ivirea conflictului de interese, a fost neacceptarea de către unitate a revendicărilor formulate de salariați, situație de fapt căreia i se circumscriu ca temei juridic prevederile art. 12 lit. “b” din Legea nr. 168/1999.
În această împrejurare eficiență juridică dispozițiile art. 13 alin. 1 din Legea nr. 168/1999 care prevăd în mod imperativ imposibilitatea declanșării conflictelor de interese pe perioada valabilității unui CCM.
Raportând aceste norme legale la situația de fapt expusă, s-a apreciat că o eventuală prelungire a contractului colectiv de muncă ar fi nelegală deoarece astfel cum este prevăzut în art. 13 alin. 2 raportat la art. 12 lit. “e” din Legea nr. 168/1999, pe perioada existenței conflictului de interese, valabilitatea contractului colectiv de muncă asupra căruia se negociază, nu se poate întinde în niciun caz, peste termenul limită.
În concluzie, susținerile reclamantului referitoare la faptul că nedenunțarea CCM- ului de către patronat cu 30 de zile înainte de ajungerea la termen, ar avea drept consecință prelungirea acestuia pentru un interval de timp de încă 12 luni, sunt nefondate, câtă vreme a intervenit un conflict de interese, ceea ce face ca presupusa prelungire să fie practic nelegală, ca urmare a interdicției prevăzută de legiuitor în acest sens. Contractul colectiv de muncă a încetat să-și mai producă efectele de la data de 31.08.2007, acest termen de valabilitate fiind prevăzut prin acordul liber de voință al părților semnatare, astfel cum este stabilit în art. 7 alin. 1 din CCM.
În urma negocierilor purtate, părțile nu au ajuns la un consens asupra revendicărilor formulate de sindicat, astfel că, în data de 26.10.2007 în cadrul societății pârâte s-a declanșat “greva generală pe termen nelimitat, până la soluționarea tuturor revendicărilor”.
Potrivit adresei nr. 0242/11.01.2008, la data de 14.01.2008 a fost reluată activitatea tuturor angajaților societății, “urmând ca începând cu data de 1.01.2008 relațiile de muncă în “” să se desfășoare conform prevederilor contractelor colective încheiate la nivel superior”.
Această adresă are valoarea unei recunoașteri din partea sindicatului, a faptului că încetarea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2006-2007 a intervenit la data de 31.08.2007. Totodată, exprimă voința salariaților, reprezentați prin sindicat, ca începând cu data de 1.01.2008 să beneficieze de drepturile prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior ceea ce înseamnă că sindicatul nu și-a manifestat acordul de voință cu privire la prelungirea contractului colectiv de muncă pentru încă un an.
Susținerile pârâtei potrivit cu care perioada de valabilitate a CCM se calculează de la data înregistrării acestuia, respectiv 27.09.2006, au fost considerate ca nefondate considerându-se că valabilitatea acestui contract a încetat ca urmare a ajungerii la termenul stabilit de comun acord de către patronat și sindicat.
Pentru aceste considerente, autorii opiniei separate au apreciat că sunt neîntemeiate pretențiile reclamantului în ce privește obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești întemeiate pe contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2006-2007.
În ceea ce privește prima de celeritate (dispatch money) pentru perioada 1.01.2007-31.06.2007, s-a constatat că din modul de formulare a dispozitivului sentinței civile nr. 518/25.04.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, rezultă că în acea cauză nu a fost vorba de o acțiune în pretenții, prin care să se urmărească stabilirea obligației de plată a acestei prime în concret pentru fiecare salariat, ci a fost vorba de impunerea unei obligații de a face, respectiv de a respecta prevederile contractului colectiv la nivel de ramură în sensul art. 283 alin. 1 lit. “E” din Codul muncii, având ca temei prevederile art. 11 alin. 1 lit. “C” din Legea nr. 130/1996.
Hotărârea judecătorească respectivă are caracter executoriu și prin urmare reclamantul are posibilitatea valorificării acestor drepturi pe cale procedurilor de executare.
. mpotriva acestei sentințe a declarat recurs recurentul reclamant care a criticat-o în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 od procedură civilă.
– În ce privește cererea având ca obiect nulitatea deciziei de concediere, recurentul apreciază că instanța de fond nu a avut în vedere argumentele prezentate și nu a ținut cont de faptul ca aceasta decizie este rezultatul încălcării mai multor dispoziții legale.
Au fost încălcate dispozițiile art. 69 și 711din Codul muncii deoarece măsura concedierii colective a fost luată în data de 26.02.2008 în timp ce prima notificare cu privire la intenția de concediere colectivă s-a transmis sindicatului la data de 3.03.2008, după ce decizia de concediere colectivă în cadrul Consiliului de Administrație al societății, fusese luată.
Prin urmare, motivul de nulitate prevăzut de art. 76 Codul Muncii este întemeiat corect pe nerespectarea art. 711și anume adoptarea deciziei de concediere colectivă fără consultarea prealabilă a sindicatului.
S-au încălcat și dispozițiile art. 79 din CCM la nivel național care dispune că angajatorul are obligația de a iniția consultări cu sindicatul “în timp util” dacă are intenția să efectueze concedieri colective, iar în speță, pârâta nu și-a respectat obligația din moment ce nu a respectat termenul de 30 de zile înainte de notificarea prevăzută de art. 711.
Astfel, notificarea nr. 2357/3.03.2008 a intenției de concediere s-a primit de către sindicat la data de 10.03.2008 iar angajatorul a anunțat hotărârea sa de aplicare a măsurii concedierii colective la data de 4.04.2008, anterior împlinirii termenului de 30 de zile stabilit imperativ de art. 79, care se împlinea la 11.03.2008.
De asemenea, instanța de fond nu a avut în vedere că deciziile de concediere au fost emise anterior termenului de 60 de zile stabilit prin notificarea intenției de concediere colectivă.
Este greșită motivarea instanței și cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 81 din CCM/ramură transporturi, aceste dispoziții fiind de fapt o punere în aplicare a principiului consacrat de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, cu trimitere la art. 79 din CCM național.
Prin urmare, dacă s-ar fi raportat la data la care a fost comunicată notificarea inițială, instanța ar fi observat că până la notificarea impusă de art. 711nu au trecut decât 30 de zile și nicidecum 45 de zile cum impune art. 81 din CCM/ramură transporturi.
S-a afirmat și demonstrat că pârâta nu a respectat dispozițiile din CCM cu referire la criteriile de stabilire a ordinii de priorități la concediere, făcând înainte o selecție subiectivă a persoanelor pe care dorea să le păstreze iar la momentul la care s-a luat măsura concedierii colective, s-a hotărât desființarea tuturor posturilor de docheri, făcând imposibilă aplicarea criteriilor de selecție.
Astfel, pârâta a făcut angajări masive, încălcând prevederile art. 72 din Codul Muncii care interzice noi angajări pe locurile celor concediați.
În raport de toate probele administrate, recurentul apreciază că este dovedită nelegalitatea măsurii de concediere și că instanța de fond în mod greșit a respins cererea prin care solicita să se constate nulitatea deciziei.
– Cererea subsidiară viza plata unor drepturi așa cum erau prevăzute în CCM la nivel de unitate, și hotărârea instanței de fond este legală sub acest aspect.
Se invocă însă nelegalitatea hotărârii prin prisma respingerii capătului de cerere care privește plata celui de-al 13-lea salariu deoarece din prevederile CCM/ramură rezultă că salariații trebuie să beneficieze în cei 2 ani de valabilitate a contractului, de 2 ori de al 13-lea salariu și nu o dată așa cum motivează instanța de fond.
Recursul declarat de reclamant este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:
– Recurentul reclamant consideră că decizia prin care s-a dispus desfacerea contractului său de muncă este lovită de nulitate deoarece nu s-au respectat termenele prevăzute de lege în cazul concedierii colective și nici criteriile de stabilire a ordinii de priorități la concediere.
Potrivit art. 76 Codul muncii, poate fi sancționată cu nulitatea absolută ” concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege”, prin urmare, în mod corect instanța de fond s-a raportat la dispozițiile cuprinse în lege, respectiv art. 68-72 din Codul muncii și nicidecum la alte dispoziții, cum sunt cele cuprinse în CCM deoarece un astfel de contract reprezintă “legea părților”, rezultatul negocierilor care, trebuie să respecte legea, dar nu reprezintă legea însăși, cea la care instanța se raportează în analiza unor excepții privind nulitatea absolută.
Articolul 69 Codul muncii stabilește că, “În cazul în care angajatorul intenționează să efectueze concedieri colective, acesta are obligația de a iniția, în timp util și în scopul ajungerii la o înțelegere, în condițiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, cu privire cel puțin la:
a) metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați;
b) atenuarea consecințelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaților concediați”.
Articolul 71 alin. 1 și 2 din Codul muncii prevede:
“Sindicatul sau, după caz, reprezentanții salariaților pot propune angajatorului măsuri în vederea evitării concedierilor ori diminuării numărului salariaților concediați, într-un termen de 10 zile calendaristice de la data primirii notificării”.
Angajatorul are obligația de a răspunde în scris și motivat la propunerile formulate potrivit prevederilor alin. (1), în termen de 5 zile calendaristice de la primirea acestora.
Verificând termenele impuse de legiuitor, instanța constată:
Prin notificarea înregistrată sub nr. 2358/3.03.2008, pârâtaa inițiatconsultări cu sindicatul și în aceeași dată a fost înregistrată și la. și conform art. 70 din lege, iar sindicatul a primit sub semnătură acest înscris.
Prin această notificare se aduceau la cunoștința sindicatului motivele care determinau concedierea colectivă, numărul și categoriile de salariați care vor fi afectați de concediere, criteriile avute în vedere potrivit legii și CCM pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, perioada în care vor avea loc concedierile colective (între 45-55 zile de la primirea notificării), compensațiile calculate conform CCM/, ce vor fi acordate salariaților concediați precum și termenul de 10 zile calculat de la data notificării, pentru formularea de propuneri de către sindicat, în vederea limitării numărului salariaților concediați.
Ulterior, prin ul la această notificare, se modifică unele date din notificarea inițială, astfel că, se stabilește un termen mai mare pentru începerea concedierilor, respectiv de minim 60 zile și maxim 70 de zile, iar termenul înlăuntrul căruia sindicatul putea face propuneri se mărește până la data de 24.03.2008.
Prin urmare, acest termen a fost respectat și nu pot fi acceptate susținerile reclamantului în sensul că nu s-a ținut seama de termen urmare a prelungirii sale prin ul nr. 2580/7.03.2008 deoarece art. 69 Codul muncii se referă la timpul util pentru a se ajunge la o înțelegere, astfel că el trebuie raportat la momentul la care angajatorul și-a manifestat intenția de concediere.
Decizia de desfacere a contractului de muncă a fost emisă la data de 6.05.2008, astfel că unitatea a respectat și termenul de 60 de zile astfel cum acesta a fost stabilit prin la notificarea nr. 2357/ 3.03.2008, neputând curge un nou termen de 60 de zile de la data primirii acestui addendum, ci de la data primei notificări, deoarece acela este momentul la care sindicatul a luat cunoștință de intenția angajatorului de a proceda la concedieri colective.
Potrivit art. 711Codul muncii, “În situația în care, ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanții salariaților, potrivit prevederilor art. 69 și 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligația de a notifica în scris inspectoratul teritorial d e muncă și agenția teritorială de ocupare a forței de muncă, cu cel puțin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere”.
În urma consultărilor dintre patronat și sindicat nu s-au găsit soluții pentru a evita sau limita numărul concedierilor astfel că, s-a luat măsura concedierilor colective, iar despre această măsură a fost înștiințată atât cât și prin notificarea din data de 4.04.2008, respectându-se și de această dată, termenul de 30 de zile prevăzut de textul legal arătat mai sus.
Concluzionând asupra criticilor recurentului referitoare la nerespectarea termenelor legale privind măsura concedierii colective, Curtea consideră că acestea sunt nefondate, deoarece așa cum s-a arătat, au fost respectate termenele prevăzute de art. 69-71 Codul muncii.
Cu privire la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, instanța de fond a reținut în mod temeinic împrejurarea care rezultă din înscrisurile depuse la dosar și anume că, au fost desființate toate posturile de aceeași natură cu cele ocupate de salariații afectați de concedierea colectivă astfel că nu putea fi vorba de aplicarea unor criterii de selecție.
De altfel, cu ocazia negocierilor dintre sindicat și patronat nu s-au stabilit anumite criterii de selecție, astfel că nu se poate reține vreun motiv de nulitate al deciziei de concediere din perspectiva art. 76 Codul muncii.
În raport de toate aceste considerente, Curtea apreciază că în mod corect Tribunalul Constanțaa menținut ca legală și temeinică decizia de desfacere a contractului de muncă nr. 313/6.05.2008.
– Cât privește plata celui de-al 13-lea salariu/2007, trebuie de asemenea observat că în CCM/ramură încheiat pentru perioada 2008-2010, cu aplicabilitate din data de 24.02.2008, se prevede un astfel de drept, dar cum acest contract își produce efectele începând cu februarie 2008, reclamantul nu poate beneficia retroactiv de plata acestui drept, prin urmare, al 13-lea salariu, care este aferent anului încheiat, în speță 2007, nu putea fi prevăzut în CCM/2008, astfel că recurentul a interpretat greșit argumentele instanței de fond.
II. A declarat recurs și recurenta pârâtă “” C, care a formulat critici întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 Cod procedură civilă.
– Instanța a interpretat în mod greșit problema legată de valabilitatea contractului colectiv de muncă pentru anul 2006-2007 încheiat la nivelul “”, contract înregistrat la Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie în data de 27.09.2006, ignorându-se dispozițiile art. 25 (1) și (3) și de asemenea art. 23 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, republicată.
Potrivit acestor texte de lege, contractele colective de muncă se aplică de la data înregistrării (în speță 27.09.2006), părțile având doar posibilitatea de a conveni că data aplicării să fie ulterioară și se încheie pe o perioadă determinată, care însă nu poate fi mai mică de 12 luni.
Prin urmare, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate putea să-și producă efectele în mod legal până la data de 27.09.2007, astfel ca denunțarea formulată de societate la 3.08.2007 se încadrează în termenul de 30 de zile.
Conform dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 168/1999, pe durata valabilității unui contract colectiv de muncă salariații nu pot declanșa conflicte de interese cu excepțiile strict prevăzute de lege care nu sunt incidente în speță.
În cauză însă, la data de 4.10.2007, Sindicatul Lucrătorilor a înregistrat cererea de conciliere prealabilă, invocând existența unui conflict de interese și având ca principal obiectiv tocmai încheierea unui nou contract colectiv de muncă la nivel de unitate, conflict de interese care s-a finalizat cu greva generală a cărei legalitate a fost confirmată de Tribunalul Constanța și Curtea de Apel Constanța în dosarul nr-.
Prin sentința civilă pronunțată în acest dosar s-a reținut irevocabil faptul că nu s-au mai aplicat prevederile art. 7 pct. 3 din contractul colectiv de muncă 2006-2007, conform cu care valabilitatea acestui contract se prelungește până la încheierea unui nou contract, în absența unei denunțări unilaterale.
În cuprinsul aceleași sentințe civile s-a reținut și temeiul declanșării conflictului de interese și anume: “situația menționată se înscrie în contextul dat de art. 12 lit. “b” din Legea nr. 168/1999″.
Conflictul de interese s-a declanșat în urma demarării negocierilor pentru încheierea unui nou contract colectiv de muncă și nu pentru negocierea anuală a unor drepturi din acest contract, acest aspect reieșind și din cererea de conciliere prealabilă din 4.10.2007.
– Tribunalul și-a depășit atribuțiile judecătorești, subrogându-se rolului partenerilor sociali în ceea ce privește acordarea primei de dispatch într-un anumit cuantum.
Prin actul adițional la contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007 încheiat la 18.12.2006 și înregistrat la. sub nr. 2837/27.12.2006 a fost completat art. 42, în sensul că la lit. “d” s-a stabilit prin voința partenerilor sociali modalitatea și condițiile de acordare a primei de operare cu celeritate.
Prin urmare, modalitatea în care aceasta prima urmează să fie repartizată reprezintă o chestiune ce urmează a fi stabilită de comisia paritară. De asemenea, nu s-a avut în vedere faptul că suma totală reținută cu titlu de dispatch nu este netă, ci brută, din ea urmând a fi scăzute în prealabil toate cheltuielile societății care au fost efectuate pentru realizarea primei de dispatch.
După stabilirea valorii nete a dispatch-ului încasat pentru operațiunile derulate în perioada 1.01.2007-31.06.2007 urmează a se stabili care sunt salariații care au contribuit direct la obținerea acestuia și care este ponderea în care respectivul dispatch se datorează acestora.
Recursul declarat de pârâtă este întemeiat, urmând să fie admis pentru următoarele considerente:
În ce privește Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății pârâte pe anul 2006-2007 și înregistrat la. C sub nr. 19510 din 27.09.2006 se prevede în art. 7 alin. 1 că acestaeste valabil până la data de 31.08.2007.
Prin alin. 3 se dispune că: “dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv cu un an calendaristic”.
Articolul 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 stabilește că regula este cea a aplicării contractelor colective de muncă de la data înregistrării (în speță, 27.09.2006), părțile având doar posibilitatea de a conveni ca data aplicării să fie ulterioară (deci, nu anterioară) celei de înregistrare.
În cauză, aplicarea art. 23 coroborat cu art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996, atestă că CCM la nivel de societate putea să-și producă în mod legal efectele până la 27.09.2007.
Cu toate că art. 13 din Legea nr. 168/1999 dispune în sensul că pe durata valabilității unui contract colectiv de muncă salariații nu pot declanșa conflicte de interese, cu excepțiile strict prevăzute de lege, la 4.10.2007, Sindicatul Lucrătorilor a formulat o cerere de conciliere prealabilă, cerere înregistrată la. C sub nr. 23741/4.10.2007, în care se arată în mod explicit obiectul conflictului de interese declanșat de sindicat și anume “încheierea unui nou contract colectiv de muncă”.
Din analiza textelor de lege invocate și a materialului probator administrat, rezultă că la nivel de unitate, contractul colectiv de muncă și-a produs efectele până la 27.09.2007, dată după care, era aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel superior, respectiv la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a V-a, nr. 6 din 17.04.2006.
Instanța de fond trebuia să analizeze pretențiile reclamantului, referitoare la plăți compensatorii, primă de C 2007, primă Paști 2007 în raport de contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi și nu al contractului colectiv de muncă la nivel de unitate care își încetase valabilitatea la termenul și în condițiile mai sus arătate.
Este de asemenea întemeiată, critica ce vizează modalitatea de soluționare a capătului de cerere având ca obiect acordarea primei de dispatch.
În conformitate cu dispozițiile art. 42 alin. 1 lit. “d” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 2837/27.12.2006: “în domeniul transportului naval primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unitățile de operare portuare care au efectuat operațiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit direct la încasarea acesteia.
Condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondurile de stimulare sau de premiere, precum și perioada la care se acordă cota parte cuvenită salariaților, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și, după caz, instituție”.
Prin urmare, prima de operare cu celeritate urma să fie folosită pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit la încasarea lor.
Contribuția directă a salariaților la realizarea dispatch-ului poate fi reținută atunci când acestea participă la diminuarea timpului de operare față de cel contractual, în funcție de atribuțiile pe care le au în procesul tehnologic utilizat pentru operațiunile de încărcare-descărcare.
În raport de susținerile părților, Curtea apreciază că în cauză era utilă efectuarea unei expertize tehnice contabile prin care expertul să stabilească care sunt salariații care au contribuit în mod direct la încasarea primei de operare cu celeritate (dispatch money) și care este cuantumul sumei încasată de pârâtă cu titlu de dispatch pentru perioada 1.01.2007-iunie 2007.
Potrivit art. 201 Cod procedură civilă, expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanța sau părțile pot recurge atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare cunoștințe de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.
Părțile s-au înțeles prin contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi să acorde prime de celeritate doar salariaților care au contribuit direct la încasarea ei, iar pârâta susține că datorită perfecționărilor tehnologice, contribuția factorului uman a scăzut, astfel că instanța nu poate stabili care estecontribuția reclamantului la obținerea primei de operare cu celeritate, situație care impunea efectuarea unei expertize tehnice pentru lămurirea acestor aspecte.
Față de aspectele reținute mai sus, potrivit art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul declarat de “” C și va casa în parte sentința recurată cu privire la obligarea pârâtei la achitarea primei de dispatch pe perioada 1.01.2007-iunie 2007 cu consecința trimiterii cauzei la aceeași instanță spre rejudecare.
Cu aceasta ocazie se va efectua o expertiză contabilă, cu obiectivele arătate în considerentele expuse mai sus, precum și pentru reluarea judecății capetelor de cerere având ca obiect plăți compensatorii, primă de C 2007, primă Paști 2008, în raport de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței, referitoare la excepția prematurității invocate de pârâtă, la decizia de concediere și drepturile reprezentând cel de-al 13-lea salariu.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul civil declarat de recurentul reclamant intimat, domiciliat în,-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 1437/25.11.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-.
Admite recursul civil declarat de recurenta pârâtă intimată “”, cu sediul în Port, 54, județul C, împotriva aceleiași sentințe civile.
Casează în parte sentința recurată.
Trimite cauza aceleași instanțe în vederea rejudecării capetelor de cerere având ca obiect plăți compensatorii, primă C, primă Paști și primă celeritate, în raport de contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2009.
Jud.fond. /
Red.dec.jud.
4 ex./ 25.05.2009.
Data: 29.05.2009
CĂTRE,
TRIBUNALUL CONSTANȚA – SECȚIA CIVILĂ
Vă înaintăm, alăturat, spre competentă soluționare dosarul civil nr-, care conține file, privind recursurile civile declarate de recurentul reclamant intimat, domiciliat în,-, județul C și de recurenta pârâtă intimată “”, cu sediul în Port, 54, județul C, împotriva sentinței civile nr. 1437/25.11.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, având ca obiect contestație decizie de concediere, întrucât prin decizia civilă nr. 196/CM/15.04.2009, a fost respins recursul civil declarat de recurentul reclamant intimat și a fost admis recursul civil declarat de recurenta pârâtă intimată “” C, s-a casat în parte sentința recurată și trimite cauza aceleași instanțe în vederea rejudecării capetelor de cerere având ca obiect plăți compensatorii, primă C, primă Paști și primă celeritate, în raport de contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi. Menține restul dispozițiilor sentinței.
La dosarul nostru se află atașat dosarul nr- al Tribunalului Constanța – 446 file.
PREȘEDINTE COMPLET, GREFIER,
– – – –
2 ex.
