Contestație decizie de concediere. Decizia 2252/2009. Curtea de Apel Ploiesti


ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ

DOSAR NR- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.2252

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2009

PREȘEDINTE: Elena Simona Lazăr

JUDECĂTORI: Elena Simona Lazăr, Vera Andrea Popescu

– — –

Grefier –

Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului formulat de intimata – P – cu sediul în P,–4, județul P, împotriva sentinței civile nr.1558 pronunțată la data de 21 august 2009 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu contestatorul domiciliat în orașul,-, județul

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 17 noiembrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie.

Curtea, având nevoie de timp mai îndelungat pentru a studia actele și lucrările dosarului, a amânat pronunțarea, pentru astăzi, data de mai sus, când a dat următoarea decizie:

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalul Prahova sub nr-, contestatorul a solicitat, în contradictoriu cu intimata – P -, anularea deciziei nr.18 din 5 ianuarie 2009 emisă intimată, prin care s-a dispus încetarea contractului său de muncă în baza disp.art.65 alin.1 din Codul muncii, reintegrarea în funcția avută și obligarea angajatorului la plata unor despagubiri egale cu salariile indexate și reactualizate, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea contestației, s-a arătat de către contestator că începând cu 01.04.2005 a fost salariatul intimatei, în funcția de coordonator stații, iar prin decizia nr.18/05.01.2009 a fost concediat în baza disp. art.65 alin.1 din Codul muncii, urmând ca la încetarea perioadei de preaviz să-i înceteze contractul de muncă.

A mai susținut contestatorul că a fost încadrat în funcția de coordonator stații și nu de subinginer, așa cum s-a menționat în decizia de concediere, care nu este nici motivată conform dispozițiilor legale, neținându-se cont nici de art.67 din Codul muncii și în realitate, nu este vorba de nicio restructurare, întrucât numarul de posturi în cadrul Sucursalei a rămas neschimbat, astfel că nelegal și abuziv a fost emisă decizia contestată.

În drept, au fost invocate disp.art.76-78 din Codul muncii.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației ca nelegală și neîntemeiată, întrucât în data de 21.10.2008, prin decizia Consiliului de Administrație nr.58 și ulterior, prin Hotararea AGA nr.64/22.12.2008, au fost desființate o serie de posturi, printre acestea figurând și postul contestatorului, de coordonator stație la Sucursala, decizia de concediere fiind emisă cu respectarea dispozițiilor art.65 din Codul muncii, desființarea postului fiind efectivă și reală.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr.1558 pronunțată la 21 august 2009, Tribunalul Prahovaa admis contestația i a anulat decizia nr. nr.18/2009 emisă de intimată dispunând reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior și obligând intimata să plătească contestatorului drepturile salariale indexate și actualizate de la data emiterii deciziei până la reintegrarea efectivă.

Prin aceeași sentință, intimata a fost obligată să plătească contestatorului 1000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că petentul a fost încadrat în cadrul – P -, în funcția de coordonator stații la Sucursala, iar prin decizia nr.18/05.01.2009, acesta a fost concediat în baza disp.art.65 alin.1 din Codul muncii.

S-a mai reținut că decizia contestata este nulă întrucât pe de o parte, nu conține (în mod obligatoriu) lista locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații pot opta pentru un loc de muncă vacant în condițiile art.64 din Codul muncii, iar intimata nu a solicitat nici sprijinul AJOFM P în vederea distribuirii salariatului și nu i-a notificat acestuia că nu are disponibile locuri de muncă conform pregătirii acestuia, iar pe de altă parte, în cuprinsul deciziei se prevede funcția de subinginer și nu cea de coordonator stații, așa cum se precizează în carnetul de muncă și contractul individual de muncă al contestatorului.

De asemenea, s-a arătat că nici din compararea organigramelor societății înainte și după disponibilizarea contestatorului, nu se constată o reducere efectivă de personal.

Așa fiind, având în vedere disp.art.78 și art.293-298 Codul muncii, instanța a admis contestația în sensul celor sus-arătate.

Împotriva sentinței primei instanțe intimata – P – a declarat în termen legal recurs.

Susține recurenta că prin decizia Consiliului de Administrație nr.58/2008 și, ulterior, prin hotărârea AGA nr.64/2008, s-a aprobat restructurarea societății prin desființarea unor posturi, printre care și cel de coordonator de stație la Sucursala, ocupat de contestatorul din cauza de față, restructurare realizată cu respectarea disp.art.65 alin.1 Codul muncii.

Astfel, desființarea postului a fost efectivă, postul fiind definitiv înlăturat din organigrama și statul de funcții al societății, iar cauza desființării este reală și obiectivă, desființarea fiind determinată de retehnologizarea și automatizarea obiectivelor din cadrul societății, fiind avute în vedere criteriile de restructurare prin reproiectarea organigramei și încetarea contractelor individuale de muncă ale personalului care beneficia și de pentru limită de vârstă, așa cum s-a hotărât prin decizia Consiliului de Administrație nr.58/2008.

Mai susține recurenta că din probatoriul cu înscrisuri administrat în cauză a rezultat că la data de 11.11.2008, în organigrama societății-recurente, în organigrama Sucursalei și structura de personal a acestei sucursale, existau un număr de 62 de posturi, iar ulterior, la data de 22.12.2008, când prin hotărârea AGA s-a hotărât restructurarea societății, organigrama a fost modificată prin desființarea unor posturi, printre care s-a numărat și cel deținut de intimatul-contestator, fiind păstrate în structura de personal doar 61 de posturi, astfel că instanța de fond în mod eronat a reținut că, din compararea organigramelor societății anterior și ulterior disponibilizării, nu s-a constatat o reducere efectivă de personal.

Într-un alt motiv de recurs, se susține că tribunalul a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale reținând că decizia de concediere este nulă deoarece nu conține lista locurilor de muncă disponibile în unitate în condițiile art. 64 din Codul muncii, întrucât acest text de lege prevede obligativitatea din partea angajatorului de a propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea sa profesională numai în cazul în care concedierea este dispusă pentru motivele prevăzute la art.61 lit.c (inaptitudine fizică/ psihică) și art. 61 litera d (necorespundere profesională), precum și în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept conform art. 56 lit. f din Codul muncii.

Se învederează în continuare de către recurentă că în anul 2006 s-a adresat AJOFM P pentru o speță similară, răspunsul primit fiind acela că angajatorul are obligația de a propune salariatului alte locuri de muncă vacante din unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, în lipsa posturilor vacante, să solicite sprijinul AJOFM, numai în situația în care încetarea se face în temeiul art.64 alin.1, iar concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la lit.c și d, precum și în temeiul art.56 lit.f Codul muncii.

În fine, arată societatea-recurentă, sentința instanței de fond nu poate fi pusă în întrucât, așa cum s-a arătat, prin hotărârea AGA nr.64/2008, postul contestatorului a fost desființat.

S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului, casarea sentinței și, rejudecând cauza pe fond, respingerea contestației, iar pentru situația admiterii recursului, s-a solicitat și restabilirea situației anterioare executării.

Intimatul-contestator nu a formulat întâmpinare, însă, reprezentat fiind în instanță la termenul de 17 noiembrie 2009, prin apărător ales, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată din recurs, depunându-se și concluzii scrise în acest sens.

În recurs au fost depuse la dosar o serie de înscrisuri, în copie, atât din partea recurentei, cât și intimatului-contestator.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:

În conformitate cu disp.art. 74 alin. 1 lit. din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conțină în mod obligatoriu și lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art.64.

Textul respectiv face trimitere la disp.art. 64 din Codul muncii în privința termenului înăuntrul căruia salariatul ar fi putut opta pentru postul vacant sau disponibil și având în vedere că dispozițiile art. 64 nu vizează situația concedierii pentru motive care nu țin de persoana salariatului, în practica și literatura juridică s-a pus într-adevăr problema dacă se impune menționarea în decizia de concediere locurilor de muncă disponibile în unitate numai în cazul în care decizia este întemeiată pe dispozițiile art. 61 lit. c și d, respectiv pe disp.art. 56 lit. f din Codul muncii sau această mențiune trebuie să se regăsească și în cazul unei concedieri pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, întemeiată pe disp.art. 65.

Având în vedere rațiunea textului și sensul legii, practica judiciară, cât și literatura juridică au optat către cea dea doua soluție reținându-se că nu ar fi logic ca în cazul concedierii pentru inaptitudine fizică și/ sau psihică ori necorespundere profesională să se ofere un alt loc de muncă, iar pentru desființarea locului de muncă, motiv ce nu ține de persoana salariatului, să nu se procedeze la fel, un argument în susținerea acestui punct de vedere fiind acela că dispozițiile Codului muncii se completează cu cele ale contractului colectiv de muncă unic la nivel național, precum și cu cele ale Legii nr. 76/2002 privind asigurările de șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, concluzionându-se că în pofida formulării limitative a art. 64 din Codul muncii, dispozițiile sale trebuie aplicate și în situațiile vizate de art. 65 alin. 1 întrucât relațiile de muncă se bazează și pe principiul bunei credințe și a garantării dreptului la protecție împotriva șomajului.

Pe de altă parte, chiar și neținând cont de acest motiv de anulare a deciziei de concediere emisă de recurenta-intimată, soluția pronunțată de tribunal, care a făcut referire în considerentele sentinței și la fondul pricinii, apare ca fiind corectă.

Astfel, în conformitate cu disp.art. 65 alin. 1 din Codul muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, iar conform art. 65 alin. 2, desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.

Scopul desființării locului de muncă nu îl poate constitui înlăturarea salariatului nedorit, iar cauza invocată trebuie să existe în realitate, angajatorul neputând să invoce un motiv fictiv pentru a justifica desființarea postului și concedierea salariatului.

Prin hotărârea nr. 64/22.12.2008 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor societății recurente s-a aprobat restructurarea societății arătându-se în cuprinsul hotărârii, la art. 2, că aceasta se va realiza după următoarele criterii: desființare de posturi, reproiectarea organigramei, încetarea contractului individual de muncă a personalului care beneficiază de pentru limită de vârstă și a personalului din zonele obiectivelor care au beneficiat de retehnologizare/automatizare.

Prin art. 3 din respectiva hotărâre s-a aprobat desființarea posturilor de șef departament prognoză-dezvoltare, precum și postului de coordonator stații de la Sucursala, iar conform art. 4 din hotărâre, reproiectarea organigramei vizează organizarea activității societății pe sisteme zonale, ce au fost enumerate și care, potrivit art. 5 din hotărâre, vor fi coordonate de personal nominalizat din șefii de sucursale, conducerea sucursalelor urmând fi preluată de actualii conducători tehnici.

Verificând organigrama societății recurente înainte și după emiterea deciziei de concediere se constată că numărul total de posturi la nivelul întregii societăți a crescut și nu scăzut și chiar dacă în cadrul Sucursalei din 62 de posturi au rămas 61, la alte sucursale numărul de posturi a crescut.

Or, este firesc ca situația contestatorului să fie analizată în raport de organigrama existentă la nivelul întregii societăți, care l-a și angajat și a emis decizia de concediere, hotărârea AGA nr. 64/22.12.2008 vizând întreaga societate și nu doar în raport de organigrama Sucursalei, la care face trimitere recurenta invocând desființarea unui post la nivelul acestei sucursale, în cadrul unei societăți cu peste 600 de angajați.

În raport de disp.art. 65 alin. 2 din Codul muncii, societatea recurentă trebuia să dovedească că la nivelul societății a avut loc efectiv o restructurare, iar aceasta corespunde unei cerințe reale impusă de nevoile societății și nu se poate reține existența unei cauze reale și serioase în condițiile în care numărul total de salariați ulterior restructurării este mai mare, iar într-o societate cu peste 600 de posturi s-a aprobat desființarea doar a două posturi.

Câtă vreme, art. 78 alin. 2 din Codul muncii statuează că la solicitarea salariatului, instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară concedierii și având în vedere cererea expresă a intimatului-contestator, în mod corect prima instanță a dispus și reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior.

Concluzionând, pentru considerentele ce preced, Curtea privește recursul de față ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge ca atare, sentința atacată fiind legală și temeinică.

În temeiul art. 274 Cod pr.civilă, recurenta va fi obligată la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimatul-contestator, reprezentând onorariu avocat suportat de acesta în recurs potrivit chitanței doveditoare nr. 138/16.11.2009 depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de intimata – P – cu sediul în P,–4, județul P, împotriva sentinței civile nr.1558 pronunțată la data de 21 august 2009 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul-contestator domiciliat în orașul,-, județul

Obligă recurenta – P – la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimatul.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 24 noiembrie 2009.

Președinte JUDECĂTORI: Elena Simona Lazăr, Vera Andrea Popescu

— – — – — –

Grefier

/VS

4 ex./ 17.12.2009

f–Trib.

Operator de date cu caracter personal

Nr. notificare 3120