ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
Dosar nr- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA nr. 2397
Ședința publică din data de 15 decembrie 2009
PREȘEDINTE: Simona Petruța Buzoianu
JUDECĂTOR 2: Vera Andrea Popescu
Judecător – — –
Grefier – –
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamantul -, domiciliat în P,-,. 35 I2,.14, jud. P, împotriva sentinței civile nr.1634 din 5 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC România SA, cu sediul în B, str. –Complex S, nr. 11-15, -orp A2-L,. 4, sector 1.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul-reclamant -, prin avocat din cadrul Baroului P și intimata-pârâtă SC România SA, prin avocat din cadrul Baroului
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocat, pentru recurentul-reclamant, având cuvântul, învederează instanței că, întrucât la dosarul cauzei, intimata-pârâtă, nu a depus întâmpinare, în termen legal, nu mai pot fi invocate excepții în prezenta cauză.Arată instanței că nu are alte cereri de formulat în cauză și solicită cuvântul în dezbateri.
Avocat, pentru intimata-pârâtă, având cuvântul, arată instanței că nu are alte cereri de formulat în cauză și solicită cuvântul în dezbateri.
Curtea ia act că nu se formulează alte cereri și, analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat, pentru recurentul-reclamant, având cuvântul, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii precizate, întrucât instanța de fond a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al dispozițiilor contractuale invocate, ceea ce atrage nulitatea hotărârii în considerarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 din Codul d e procedură civilă. Învederează instanței că societatea pârâtă avea obligația să calculeze și să plătească impozitele și contribuțiile la asigurările sociale și de sănătate, astfel încât suma compensatorie trebuia să aibă valoarea a opt salarii brute.În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, arată că sentința recurată este lovită de nulitate, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 969 Cod civil, precum și a dispozițiilor legale incidente în cauză. Arată că deși partea adversă a susținut că nu a avut loc o concediere colectivă, în realitate, punctul de lucru din P,-, s-a desființat, motiv pentru care s-au făcut mai multe concedieri, astfel că recurentul este îndreptățit să primească compensații calculate conform art. 20 pct. 4 din contractul colectiv de muncă pentru anul 2008/2009, semnat la nivel de unitate, respectiv prin înmulțirea sumelor cuvenite conform art. 20 alin. 1 cu 2,3.Cu cheltuieli de judecată.
Avocat, pentru intimata-pârâtă, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică, întrucât, în ceea ce privește primul motiv de recurs, prin art. 20 alin. 1 din CCM la nivel de unitate, se stipulează achitarea unei sume brute salariatului, acest text de lege nefiind susceptibil de a mai fi interpretat de instanța de judecată. Cu privire la al doilea motiv de recurs, arată că la nivelul punctului de lucru din P au rămas 28 de persoane angajate, astfel că nu poate fi vorba de o concediere colectivă și nici de desființarea punctului de lucru. Fără cheltuieli de judecată. Depune concluzii scrise la dosarul cauzei.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr-, reclamantul – a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu cu pârâta ROMÂNIA să se dispună anularea parțială a deciziei nr.10/12.03.2009 prin care s-a dispus desfacerea contractului de muncă al reclamantului, în sensul includerii și a compensărilor ce i se cuvin, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale compensatorii cuvenite ca urmare a desfacerii contractului individual de muncă din motive neimputabile și acordarea compensațiilor calculate potrivit art.II pct.4 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, respectiv înmulțirea sumelor cuvenite cu coeficientul de 2,3.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost angajatul societății pârâte până la data de 16.03.2009, iar la data de 13.03.2009 i s-a adus la cunoștință decizia luată în cadrul ședinței comitetului executiv, prin care s-a hotărât desființarea locului său de muncă și, pe cale de consecință, desfacerea contractului său individual de muncă în baza art.65 alin.1 din Codul muncii.
A mai susținut reclamantul că a renunțat la perioada de preaviz, iar în decizia a cărei anulare parțială a cerut-o nu se face vorbire de compensațiile prevăzute în art.20 din contractul colectiv de muncă, reclamantul fiind îndreptățit la 8 salariile brute în raport de vechimea acestuia în cadrul societății.
De asemenea, s-a arătat că prin felul în care s-au desfăcut contractele de muncă ale salariaților angajați la punctul de lucru P s-a încercat să se evite desființarea de drept a acestui punct de lucru, pentru a nu se aplica coeficientul de 2,3 la acordarea compensațiilor bănești, așa cum se prevede în art.II pct.4 din contractul colectiv de muncă.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca inadmisibil a primului capăt de cerere și respingerea ca neîntemeiate a celorlalte două capete de cerere.
Astfel, s-a arătat că neintroducerea sumelor de bani în cuprinsul deciziei nu afectează valabilitatea acesteia din punct de vedere al legalității sau temeiniciei sale.
Referitor la celelalte două capete de cerere, pârâta a învederat că reclamantul a beneficiat de compensațiile bănești cuvenite conform art.20 alin.1 din contractul colectiv de muncă la nivel de societate, iar coeficientul de multiplicare de 2,3, prevăzut de art.20 alin.4 din contractul colectiv de muncă, nu este aplicabil, întrucât, la nivelul punctului de lucru din P au fost angajați 34 salariați, la data de 16.03.2009 au plecat 6 salariați, din care 5 în urma reorganizării și unul prin demisie, rămânând 28 persoane angajate, nefiind vorba de o concediere colectivă și nici de desființarea punctului de lucru.
La termenul de judecată din data de 09.07.2009, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că a renunțat la primul capăt de cerere prin care solicita anularea parțială a deciziei nr.10/12.03.2009, arătând că a primit suma de 28.672 lei din partea societății cu titlu de plăți compensatorii, însă în mod greșit angajatorul a aplicat reținerile aferente unui salariu normal, susținându-se că angajatorul n-ar fi trebuit să rețină contribuția de asigurări sociale potrivit art.26 din Legea nr.19/2000, iar coeficientul de 2,3 trebuia să fie aplicat sumelor acordate întrucât societatea a desființat în mod mascat punctul de lucru din
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 1634 pronunțată la data de 5 octombrie 2009, Tribunalul Prahovaa respins acțiunea precizată ca neîntemeiată.
Pentru pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul a fost angajatul societății pârâte, iar prin decizia nr. 10/12.03.2009 s-a dispus, în baza art.65 alin.1 din Codul muncii, desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului cu începere din data de 16.03.2009, acestuia fiindu-i acordate și cele 8 salarii compensatorii la care avea dreptul.
Referitor la cererea reclamantului de a se aplica la aceste salarii compensatorii coeficientul de 2,3, tribunalul a reținut că potrivit art.20 alin.4 din contractul colectiv de muncă la nivel de societate, acest coeficient se aplică numai în situația concedierilor colective ori a concedierilor determinate de închiderea unui punct de lucru, iar în speță a fost vorba de o concediere individuală și niciodată nu s-a pus problema închiderii punctului de lucru din P, acesta continuând să funcționeze, însă cu un număr mai redus de personal.
În privința capătului de cerere vizând greșita reținere a contribuției la asigurările sociale, potrivit dispozițiilor art.26 din Legea nr.19/2000, instanța de fond a reținut că textul de lege invocat de reclamant nu mai este în prezent în vigoare în forma indicată, art.26 lit. din actul normativ respectiv având în prezent un cu totul alt conținut, aceste sume de bani nemaifiind excluse de la reținerea contribuției de asigurări sociale, concluzionându-se că în mod corect societatea pârâtă a procedat la reținerea acestora.
Așa fiind, tribunalul a respins acțiunea precizată ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței primei instanțe, reclamantul declarat în termen legal recurs, criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând disp. art. 304 pct. 8 și 9 din Codul d e procedură civilă.
Prin primul motiv de recurs se invocă încălcarea principiului înscris în art.969 alin.l din Codul civil, potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
Susține recurentul că prin cererea de chemare în judecată a arătat că temeiul pretențiilor sale este contractul colectiv de muncă, care are un conținut clar, iar instanța a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al dispozițiilor contractuale invocate, ceea ce atrage nulitatea hotărârii în raport de dispozițiile art. 304 pct.8 din Codul d e procedură civilă.
Astfel, se arată că tribunalul a respins capătul de cerere referitor la plata în totalitate a sumelor compensatorii prevăzute de dispozițiile art. 20 alin.l din contractul colectiv de muncă cu motivarea că aceste sume sunt supuse impozitării și reținerilor contribuțiilor pentru asigurările sociale și de sănătate însă, potrivit textului contractual menționat, “la desfacerea contractelor individuale de muncă, din motive neimputabile salariatului, reprezentând concedieri individuale sau colective, unitatea va acorda acestuia o compensație după cum urmează:” pentru o vechime în societate între 5 și 10 ani, va acorda 8 salarii individuale brute inclusiv sporul de vechime.”
Se învederează că acest text contractual este în concordanță cu dispozițiile art. 67 din Codul muncii potrivit cu care “Salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și pot beneficia de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă aplicabil”, precum și cu cele ale art.78 alin.1 și 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel național 2007-2010, la care s-a făcut trimitere, iar din moment ce societatea intimată s-a obligat, prin contractul colectiv de muncă, să plătească opt salarii compensatorii brute, în cazul recurentului, acesta trebuia să primească suma de 32.000 lei, fiind, conform susținerilor recurentului, obligația societății de a calcula și plăti impozitele și contribuțiile la asigurările sociale și de sănătate, astfel încât suma compensatorie ce trebuia să rămână și să-i fie înmânată recurentului să aibă valoarea a opt salarii brute.
Or, arată recurentul, acesta a primit doar suma de 28.672 lei reprezentând contravaloarea celor opt salarii impozitate plus un salariu și J reprezentând renunțarea la dreptul de preaviz, astfel că societatea intimată trebuie obligată la plata diferenței de 7.855 lei, iar prin soluția pronunțată, instanța a schimbat înțelesul clar al dispozițiilor contractuale menționate, ceea ce atrage nulitatea hotărârii atacate.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, se arată că prima instanță a respins cererea de acordare a compensațiilor calculate conform art. 20 pct.4 din contractul colectiv de muncă pentru anul 2008/2009 semnat la nivel de unitate, respectiv prin înmulțirea sumelor cuvenite conform art. 20 alin. 1 cu 2,3, pe motiv că societatea intimată nu a desființat punctul de lucru din
În realitate, susține recurentul, este nefondată împrejurarea reținută de tribunal, și-anume că punctul de lucru din P ar continua să funcționeze cu un număr redus de personal, reieșind din actele aflate la dosar că societatea intimată a făcut disponibilizări la începutul anului 2009, în sensul că a concediat toți angajații cu funcții de conducere din cadrul punctului de lucru, păstrând doar agenții de vânzări, care oricum nu își desfășurau activitatea în
De asemenea, contractul de închiriere asupra spațiului din P- a expirat în luna decembrie 2008, fiind prelungit până în iunie 2009, chiar și societatea intimată recunoscând că nu mai are spațiu de lucru în P, încheind contracte cu privire la spații aflate în alte localități, astfel că
motivarea instanței nu corespunde realității.
Mai mult, arată recurentul, nu se poate aprecia că societatea și-a schimbat sediul punctului de lucru întrucât o astfel de operațiune nu este posibilă.
Se învederează că punctul de lucru reprezintă spațiul, distinct de sediul social, unde societatea urmează să-și desfășoare activitatea economică, lucrativă, fiind, de fapt, un sediu secundar, astfel încât, schimbarea acestuia presupune, în realitate, închiderea punctului de lucru inițial și deschiderea unuia nou într-un alt loc, din altă localitate.
Se mai arată că punctul de lucru se înregistrează în baza unui act de spațiu, care poate consta fie într-un act de proprietate-dacă societatea este proprietară a spațiului respectiv, fie într-un contract încheiat între societate și un alt proprietar, contract care poate fi de închiriere, subînchiriere, de comodat sau un contract de asociere în participațiune și conform art. 74 din Codul d e procedură fiscală, contribuabilii au obligația de a declara organului fiscal competent din subordinea Agenția Naționale de Administrare Fiscală, în termen de 30 de zile, înființarea de sedii secundare.
În continuare, se invocă disp.art. 32 alin. 7 din Legea 273/2006 privind finanțele publice locale ce statuează că: “orice persoană subiect al unui raport juridic fiscal, inclusiv operatorul economic, instituția publică și instituția publică locală, care are organizată o entitate, cu sau fără personalitate juridică, la altă adresă decât sediul social al subiectului respectiv, cu minimum 5 persoane care realizează venituri din salarii, are obligația să solicite înregistrarea fiscală a entității respective, ca plătitoare de salarii și de venituri asimilate salariilor, la organul fiscal din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală în a cărui rază teritorială se află adresa unde se desfășoară efectiv activitatea acelei entități”, susținându-se că deși nu există o definiție exactă a punctului de lucru, acesta se referă la un alt sediu sau spațiu, diferit de cel principal, unde persoana juridică își desfășoară activitatea, iar aceasta înseamnă că schimbarea spațiului presupune schimbarea punctului de lucru.
Chiar dacă societatea nu a procedat în mod legal în ceea ce privește desființarea punctului de lucru din P și înființarea unui nou punct de lucru la, apreciind că este doar o schimbare de sediu a punctului de lucru din P, această împrejurare nu este în măsură să-i susțină punctul de vedere și în plus, arată recurentul, actele depuse de intimată conțin date eronate, contradictorii.
Astfel, prin contractul de închiriere nr.323/27.04.2009, SC SRL a închiriat de la SC SRL un spațiu situat în comuna, sat nr.lB și deși la data menționată SC SRL a dobândit calitatea de locatar, cu aproape o lună înainte, respectiv la 31.03.2009, a încheiat cu SC ROMÂNIA SA un contract de sublocațiune care nu a fost înregistrat la părțile contractante, iar cu toate că societatea intimată a subînchiriat spațiul încă din 31.03.2009, Comitetul Executiv a aprobat schimbarea sediului punctului de lucru în ședința din data de 16.06.2009.
De asemenea, se arată că din informațiile extrase de la Oficiul Registrului Comerțului P la data de 31.08.2009, rezultă că societatea intimată are contractul de locațiune pentru punctul de lucru din P expirat de la data de 15.12.2008, fără a se face vreo mențiune cu privire la noul punct de lucru.
Pentru aceste considerente, recurentul conchide că punctul de lucru din P- s-a desființat, motiv pentru care au fost făcute mai multe concedieri, iar acesta este îndreptățit să primească compensații calculate conform art. 20 pct.4 din contractul colectiv de muncă pentru anul 2008/2009 semnat la nivel de unitate, respectiv prin înmulțirea sumelor cuvenite conform art. 20 alin. 1, cu 2,3, sentința fiind ovită de nulitatea prevăzută de dispozițiile art. 304 pct.9 din Codul d e procedură civilă, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 969 din Codul civil și a legislației fiscale indicate.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului, modificarea sentinței și admiterea acțiunii precizate, cu cheltuieli de judecată.
Deși legal citată cu această mențiune, intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză, însă reprezentată fiind în instanță la termenul din 15.12.2009, prin apărător ales, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, depunând și concluzii scrise.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:
În ceea ce privește primul motiv de recurs, este neîntemeiată critica recurentului prin care se susține că instanța de fond ar fi schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al dispozițiilor contractului colectiv de muncă invocate ca temei de drept al primului capăt de cerere al acțiunii precizate.
Astfel, în conformitate cu disp.art.20 alin.1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la desfacerea contractelor individuale de muncă din motive neimputabile salariatului, reprezentând concedieri individuale sau colective, unitatea va acorda acestuia o compensație care diferă în funcție de vechimea în muncă în societate, acordându-se pentru o vechime în societate între 5 și 10 ani – ca în cazul recurentului – 8 salarii individuale brute, inclusiv sporul de vechime.
De vreme ce s-a prevăzut expres în contractul colectiv de muncă că nivelul compensației acordate pentru o vechime în societate între 5 și 10 ani este de opt salarii individuale brute, inclusiv sporul de vechime, este evident că făcându-se mențiunea expresă că este vorba de salarii individuale brute și nu nete, din suma brută totală stabilită conform dispozițiilor contractuale, s-au aplicat de către societate deducerile legale privind impozitul și celelalte contribuții datorate conform dispozițiilor legale, rezultând în final suma netă, pe care recurentul a primit-o efectiv.
Nu poate fi primită, prin urmare, susținerea recurentului conform căreia, în raport de art.20 alin.1 din contractul colectiv de muncă la nivel de societate, intimata ar fi trebuit să calculeze și să plătească separat impozitul și contribuțiile la asigurările sociale și de sănătate, astfel încât suma compensatorie care să fie înmânată în final recurentului să aibă valoarea de opt salarii brute întrucât, dacă ar fi fost așa, ar fi însemnat ca atât impozitul, cât și celelalte contribuții, să fie calculate la o sumă brută mai mare, ceea ce în mod evident nu a fost în intenția părților contractante, care, dacă ar fi voit să stabilească prin contractul colectiv de muncă nivelul compensației efectiv plătite fiecărui salariat concediat nu ar fi folosit noțiunea de salariu individual brut, ci de salariu net, ceea ce nu s-a întâmplat.
De altfel, se constată că susținerile recurentului din recurs, mai sus arătate, diferă de cele făcute prin acțiunea adresată primei instanțe, așa cum a fost precizată, în care s-a pretins că societatea ar fi trebuit să rețină doar impozitul pe veniturile din salarii, în cuantum de 16% conform Codului fiscal și contribuția de asigurări sociale de sănătate, dar să nu rețină și contribuția de asigurări sociale, pe motiv că nu ar datora-o, susținere care, în mod corect nu a fost primită de prima instanță, în raport de disp.art.26 din Legea nr.19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs potrivit căruia sentința ar fi fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale nu este întemeiat, tribunalul respingând în mod corect și capătul de cerere al acțiunii precizate a reclamantului prin care s-a solicitat acordarea compensațiilor calculate conform art.20 alin.4 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, respectiv înmulțirea sumelor cuvenite cu coeficientul de 2,3.
În conformitate cu art.20 alin.4 din contractul colectiv de muncă, pentru atenuarea consecințelor concedierilor colective, compensațiile ce se acordă salariaților concediați vor reprezenta numărul de salarii prevăzute la alineatul 1, înmulțite cu un coeficient de 2,3, stipulându-se că acest coeficient se va aplica și în cazul concedierilor determinate de închiderea unui punct de lucru, a unei secții, atelier, depozit, departament sau externalizarea unei activități indiferent de numărul salariaților afectați.
În speță a fost vorba însă de o concediere individuală, dispusă în temeiul art.65 alin.1 din Codul muncii și nu de o concediere colectivă, iar pe de altă parte, contrar susținerilor recurentului, nu se poate reține, raportat la probatoriile administrate, nici faptul că acesta ar fi fost concediat ca urmare a închiderii punctului de lucru din
Prin decizia nr.10/12.03.2009 emisă de societatea intimată s-a dispus, începând cu data de 16.03.2009, încetarea contractului individual de muncă al recurentului în temeiul art.65 alin.1 din Codul muncii, ca urmare a desființării postului ocupat de recurent, de manager zonal vânzări horeca, de la Regiunea de vânzări Muntenia, indicându-se în cuprinsul deciziei și considerentele pentru care, în ședința Comitetului Executiv din 11.02.2009, s-a constatat necesitatea reorganizării Departamentului Comercial -, hotărându-se desființarea și a postului ocupat de recurentul-reclamant.
Pentru a stabili dacă în speță se impunea sau nu aplicarea dispozițiilor art.20 alin.4 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate trebuia a determina dacă la momentul concedierii recurentului a fost sau nu vorba de închiderea punctului de lucru din P, data concedierii fiind singurul moment ce este necesar a fi avut în vedere.
Or, din niciun act depus la dosarul cauzei nu rezultă că punctul de lucru din P, unde a lucrat recurentul, a fost închis la momentul concedierii acestuia, însuși recurentul arătând prin motivele de recurs că la începutul anului 2009 au fost concediați numai o parte din angajați, reieșind din actele dosarului, așa cum corect a reținut și prima instanță, că după concedierea recurentului, punctul de lucru din Pac ontinuat să funcționeze, însă cu un număr mai mic de angajați, iar faptul că la data de 16.03.2009, Comitetul Executiv al societății a hotărât schimbarea adresei punctului de lucru din P, str.-, în comuna, situată în imediata vecinătate a Municipiului P, nu poate constitui un argument pentru a se reține că desfacerea contractului individual de muncă al recurentului, ce avusese loc cu trei luni înainte, pentru motivele expres indicate în cuprinsul deciziei de concediere, ar fi fost consecința închiderii punctului de lucru din
Aspectele relevate de recurent în motivele de recurs, prin care s-a susținut existența unor neconcordanțe între datele cuprinse în înscrisurile depuse la dosar de către intimată, nu pot conduce la concluzia că, în realitate, concedierea recurentului, din 16.03.2009, ar fi fost determinată de închiderea punctului de lucru din P, așa cum conchide nejustificat recurentul.
Pentru considerentele mai sus arătate, Curtea privește recursul ca nefondat, astfel încât, în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinței indicate de recurent în motivarea recursului, sentința atacată fiind legală și temeinică
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul -, domiciliat în P,-,. 35 I2,.14, jud. P, împotriva sentinței civile nr.1634 din 5 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC România SA, cu sediul în B, str. –Complex S, nr. 11-15, -orp A2-L,. 4, sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 decembrie 2009.
Președinte, Judecători,
— – — – —
Grefier,
–
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
/VS
4 ex./ 14.01.2010
Trib.P –
