Dosar nr- – contestație decizie concediere –
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 243
Ședința publică din data de 10 martie 2009
PREȘEDINTE: Andrianu Virgil
JUDECĂTOR 2: Gheorghiu Neculai
JUDECĂTOR 3: Ciută Oana
Grefier – –
Pe rol judecarea recursului declarat de SRL B, cu sediul în municipiul B,-, împotriva sentinței nr.1814 din 9 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Botoșani – secția civilă (dosar nr-).
La apelul nominal s-a prezentat contestatorul, lipsă fiind reprezentantul recurentei.
Procedura este completă.
S-au verificat lucrările dosarului după care instanța constatând recursul în stare de judecată, a dat cuvântul la dezbateri.
Intimatul a solicitat respingerea recursului declarat de recurent, ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
Declarând dezbaterile închise după deliberare,
CURTEA
Asupra recursului de față, constată:
Prin cererea înregistrată sub nr- la tribunalul Botoșani, contestatorul a formulat în contradictoriu cu intimata ” ” SRL B contestație împotriva deciziei nr. 275 din 5.08.2008, emisă de pârâtă, solicitând constatarea nulității absolute a deciziei sau, în subsidiar, anularea acesteia.
În condițiile desființării deciziei, contestatorul a solicitat restabilirea situației anterioare și reintegrarea sa pe postul avut anterior concedierii precum și obligarea intimatei la plata de despăgubiri egale cu salariile pe care le+ar fi obținut ca salariat, respectiv salariul brut de 550 lei și îndemnizația de 45 euro/zi pe care ar fi obținut-o în Franța, începând cu data concedierii și până la data reintegrării sale ori data de 31.12.2008 data împlinirii termenului pentru care a fost încheiat contractul său de muncă, așa cum a fost modificat prin actul adițional.
În același context, contestatorul a solicitat obligarea intimatei la plata restanțelor salariale pentru perioada 27.06.2008 – 5.08.2008 și a indemnizației stabilite prin actul adițional nr. 13600/26.06.2008, în cuantum total de 1025 euro, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, contestatorul a arătat că decizia de concediere este lovită de nulitate absolută întrucât nu cuprinde motivele de fapt care determinat concedierea sa, încălcându-se astfel disp. art. 74 alin. 1 lit. a din Codul muncii.
Aceeași sancțiune se impune și pentru faptul că nu i s-a acordat termenul de preaviz, așa cum impun disp. art. 73 alin. 1 din Codul muncii, precum și pentru nerespectarea art. 74 alin. 1, 2 din Codul muncii, deoarece decizia nu prevede locurile de muncă din unitate, sau în lipsa acestora, dovada solicitării sprijinului Agenției Teritoriale de Ocupare a Forței de Muncă în vederea redistribuirii sale.
Totodată, contestatorul a susținut că nulitatea deciziei este atrasă și pentru nerespectarea dispozițiilor art. 63 alin. 2 din Codul muncii, concedierea nefiind dispusă în urma evaluării sale prealabile, conform procedurii de evaluare stabilită prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.
În subsidiar, contestatorul a solicitat anularea deciziei ca netemeinică conform art. 78 din Codul muncii, deoarece nu există nici un temei pentru a se concluziona că nu corespunde profesional locului de muncă pentru care a fost angajat.
Așa cum a arătat, susține contestatorul că nu s-a realizat evaluarea sa prealabilă prev. de art. 63 din Codul m uncii și, în plus, angajatorul nu a cerut în mod special o calificare pentru activitatea ce urma să o presteze,k fiind angajata ca muncitor necalificat, executând cu succes diverse forme de muncă ce i s-au cerut.
Pentru perioada anterioară concedierii, contestatorul a susținut că intimata i-a plătit doar salariul brut convenit prin contractul individual de muncă de 550 lei/lună, fără a-i achita și indemnizația de 9 euro/oră (315 euro pentru 35 ore săptămânal), sumă cuvenită pentru activitatea din Franța.
Așadar, întrucât în perioada lucrată efectiv în Franța, 1.07.2008 – 26.07.2008, respectiv 23 de zile lucrătoare, angajatorul îi datorează indemnizație de minimum 1125 euro, din care a primit doar 100 euro. Temeiul legal invocat de contestator îl constituie disp. art. 61, 62, 63, 64, 73, 74, 76, 77 și 78 din Codul muncii și 274.pr.civ.
În dovedirea acțiunii contestatorul a depus înscrisuri.
Pârâta ” ” SRL B, prin administrator Gângă a formulat întâmpinare la contestație, încuviințând admiterea în parte a acțiunii în sensul că: să se anuleze decizia nr. 272 din 5.08.2008 întrucât nu cuprinde toate elementele prev. de art. 74 din Codul muncii, să fie reintegrat contestatorul pe postul avut anterior respectiv cel de muncitor necalificat, însă nu la punctul de lucru din Franța întrucât nu mai există front de lucru să i se achite despăgubirile reprezentând drepturile salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă însă a solicitat respingerea pretențiilor contestatorului privind plata diurnei solicitată prin contestație, susținând că plata acestui drept nu poate fi onorată decât pentru perioada în care salariatul și-a desfășurat efectiv activitatea în străinătate.
Prin sentința nr. 1814 din 9.12.2008, Tribunalul Botoșania admis în parte contestația, a anulat decizia atacată, a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior pentru perioada 10.12.2008 – 1.01.209 în baza art. 78 din Codul muncii, pârâta a fost obligată să-i plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și actualizate (la nivelul unui salariu de bază brut lunar de 550 lei), precum și cu diurna (la nivelul de 9 euro/oră, aferentă unui număr de 35 ore pe săptămână), începând cu 26.07.2008 până la reintegrarea efectivă pe post, dar nu mai târziu de 1.01.2009.
În consecință, pârâta a fost obligată să-i plătească contestatorului pentru perioada 1.07.1008 – 25.07.2008, suma de 1125 euro din care contestatorul a confirmat primirea numai a 100 euro.
Prin aceeași sentință s-a respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect plata salariului pentru perioada 27.06.2008 – 25.07.2008 iar datorită faptului că pârâta a căzut în pretenții a fost obligată la plata sumei de 1250 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea contestatorului.
S-a reținut că, în raport de disp. art.62 alin. 2 și art. 74 alin. 1 lit. a,b,d din Codul muncii, decizia de concediere a salariatului este lovită de nulitate absolută întrucât nu s-au precizat motivele de fapt care au determinat concedierea acestuia, nu i s-a acordat preaviz și nu i s-a prezentat lista locurilor de muncă disponibile și termenul în care salariatul urma să opteze pentru ocuparea unui loc de muncă vacant.
Așadar, urmare a constatării nulității a acestei decizii, a conchis instanța, contestatorului i se cuvin drepturile prev. de art. 78 alin. 1din Codul muncii în sensul că, a dispus reintegrarea acestuia pe postul avut anterior concedierii, însă numai pentru perioada 10.12.2008 – 1.01.2009, avându-se în vedere că potrivit actului adițional nr. 13600/2008 perioada contractului de muncă a fost determinată. În considerente se mai arată că patronul a susținut că datorită influenței crizei financiare pe plan mondial contestatorul nu mai poate fi angajat pentru a-și desfășura activitatea la același loc de muncă în Franța, dar acest aspect nu a fost probat, înscrisul datat cu 5.08.2008 neavând relevanță în cauză întrucât nu a fost depusă copia actului original după care s-a făcut traducerea. În consecință, pentru perioada cuprinsă între 26.06.2008 și data reintegrării efective pe post a contestatorului societatea a fost obligată să plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și actualizate calculate la nivelul salariile de bază brut lunar de 550 lei conform celui negociat prin contractul individual de muncă cât și cu indemnizația (diurna stabilită prin actul adițional nr. 13600/2008, respectiv 9 euro/oră aferentă unui număr de 35 ore pe săptămână).
Cât privește perioada 27.06.2008 – 25.07.2008, capătul de cerere privind plata drepturilor salariale formulate de contestator a fost respins întrucât activitatea în Franța contestatorul a desfășurat-o în perioada 1.07.2008 – 15.07.2008.
În baza art. 274.pr.civ. pârâta a fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1250 lei reprezentând onorariu avocat.
Împotriva sentinței a declarat recurs ” ” SRL B pe care a criticat- pentru netemeinicie și nelegalitate invocând ca temei de drept disp. art. 304 pct. 9.pr.civ.
În dezvoltarea motivelor recurenta a arătat că în mod greșit prima instanță a admis capătul de cerere privind plata diurnei cu titlu de despăgubire, în temeiul art. 78 alin.1 din Codul muncii începând cu data de 26.07.2008 până la 1.01.2009, întrucât indemnizația de 9 euro pe oră este de fapt diurna care se acordă salariatului pentru perioada detașării sau delegării și are drept scop acoperirea cheltuielilor de hrană și a celorlalte trebuințe uzuale.
Celălalt motiv vizează omisiunea instanței de a lua în considerație înscrisul de la fila 29 cu motivația că nu are o relevanță juridică deși acest înscris dovedește că, contractele din Franța au fost finalizate în septembrie 2008, așa că posibilitatea reintegrării contestatorului în același loc de muncă nu mai este realizabil.
Cât privește diurna pe care instanța a acordat-o contestatorului, în practica judiciară și în doctrină, s-a statuat că sporurile pentru condiții deosebite de muncă nu se iau în calculul despăgubirilor decât numai atunci când persoana respectivă lucrează efectiv în condiții deosebite. Așadar, plata diurnei nu poate fi dispusă decât pentru perioada cât contestatorul a lucrat în străinătate.
Cum în cauză s-a dovedit că activitatea în străinătate în perioada 1.07.2008- 25.07.2008 acestuia i se cuveneau doar drepturile salariale în cuantum de câte 550 lei/lună nu și 9 euro/oră cu titlu de diurnă întrucât aceasta nu intră în categoria sporurilor pentru condiții de muncă deosebite.
Verificând actele și lucrările dosarului în raport cu motivele invocate cât și practica judiciară în materie, instanța constată că recursul nu este fondat.
Astfel, cu privire la diurnă în mor corect prima instanță a reținut că aceasta constituie o despăgubire în temeiul art. 78 alin. 1 Codul muncii, întrucât contestatorul a fost detașat pentru o perioadă în Franța iar acest drept i se cuvine în baza HG nr. 518/1995, actualizată. Totodată, același drept este prevăzut în indemnizația de plată la care este îndrituit salariatul, iar pe de altă parte, prin aplicarea acestui articol, instanța a avut în vedere o reparație justă și integrală a prejudiciului suferit de salariat.
Cât privește actul prezentat de pârâtă (fila 29 dosar fond) în mod corect prima instanță a reținut că nu are relevanță juridică pentru că nu a fost depusă copia actului original de altfel pârâta nu a probat prin alte dovezi că activitatea firmei în Franța s-a redus parțial datorită influenței crizei mondiale.
Analizând toate motivele din recurs, instanța constată nici unul nu se încadrează în cerințele art. 304 pct. 9.pr.civ. încât în baza art. 312.pr.civ. acesta urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de SRL B, prin reprezentanții săi legali, împotriva sentinței nr.1814 din 9 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Botoșani – secția civilă (dosar nr-).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 10 martie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Judec. fond:,
Dact.
2 ex. 6.04.2009
