ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 282/R/2010
Ședința publică din data de 4 februarie 2010
PREȘEDINTE: Ioana Tripon
JUDECĂTOR 2: Dana Cristina Gîrbovan
JUDECĂTOR 3: Sergiu
GREFIER:
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamantul G împotriva sentinței civile nr. 3308 din 16.11.2009 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, privind și pe pârâta D, jud. C, având ca obiect litigiu de muncă – contestație împotriva deciziei de concediere.
dezbaterilor și susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 2 februarie 2010, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 3308 din 16.11.2009 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, s-a respins acțiunea formulată de către reclamantul G în contradictoriu cu pârâta D, jud. C, având ca obiect un litigiu de muncă.
Totodată, a fost obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei, în cuantum de 2000 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a fost angajatul pârâtei, având încheiat un contract individual de muncă în funcția de șofer autobuz, iar prin decizia nr. 153/27.07.2009 a fost concediat disciplinar conform art. 61 lit. a din Codul muncii.
Instanța a reținut că disciplina muncii este o condiție obiectivă, necesară și indispensabilă desfășurării activității fiecărui angajator. Este absolut necesar ca toți angajații să respecte ordinea și mai ales disciplina muncii, pentru a se putea asigura un climat propice desfășurării procesului de producție. În virtutea raportului de subordonare, angajatul este obligat să respecte atât obligațiile prevăzute expres prin actele normative, regulamente de ordine interioară, contractul colectiv de muncă și cel individual, dar și dispozițiile date de angajator prin decizii, ordine scrise sau verbale în exercitarea atribuțiilor de coordonare, îndrumare și control.
Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica sancțiuni disciplinare angajaților săi (art. 263 din Codul muncii ), acesta fiind în măsură să cuantifice exact sancțiunea, ținând cont și de sancțiunile disciplinare avute de angajat anterior.
Sub aspect faptic, s-a reținut că la data de 17.07.2009, reclamantul se deplasa în cursă pe un traseu prestabilit, cu stații de oprire marcate, când a decis să nu oprească în stația ” Vânătorul ” din localitatea D, deși în autobuz se afla o femeie însărcinată având și un copil mic de 2 ani și care l-a rugat să oprească. Reclamantul i-a adresat femeii injurii și i-a spus să nu mai urce niciodată în autobuz când se află acesta la volan, oprind doar la stația următoare.
Având în vedere sesizarea telefonică și, ulterior, cea în scris și referatul nr. 733/21.07.2009, pârâta a demarat procedura cercetării disciplinare prealabile și a emis decizia nr. 100/14.07.2009 de constituire a comisiei de cercetare. Reclamantul a fost convocat la cercetarea disciplinară prealabilă prin scriptul denumit “convocator” din data de 20.07.2009, care arată data și ora convocării și motivul pentru care este convocat.
La data de 27.07.2009, comisia de cercetare disciplinară prealabilă a încheiat procesul verbal de cercetare a evenimentului, care propune concedierea reclamantului.
Analizând decizia de concediere contestată, instanța a reținut că aceasta respectă prevederile art. 268, alin.2, din Codul muncii. S-a reținut că la alin. (2) al articolului 268 se prevede că sub sancțiunea nulității absolute cî în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancțiunea poate fi contestată; f) instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată.
Având în vedere aspectele reținute, instanța a respins acțiunea reclamantului G în contradictoriu cu pârâta D, jud.
Fiind în culpă procesuală, instanța l-a obligat pe reclamant să achite pârâtei suma de 2000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, conform chitanței.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul G, solicitând admiterea acestuia, în principal cu consecința casării hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe conform cu art. 304 pct. 7.proc.civ. art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 5.proc.civ. iar în subsidiar, cu consecința modificării în totalitate a hotărârii nr. 3308 pronunțată de Tribunalul Cluj și în baza art. 304 pct.9 proc.civ. admiterea cererii astfel cum a fost formulată.
Recurentul invocă în motivare nulitatea absolută a deciziei de concediere disciplinară nr. 153 din 27.07.2009, excepție asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat. Consideră că simpla înșiruire a prevederilor art. 268 alin.2 din Codul muncii nu constituie o motivare. Motivarea sumară, insuficientă a hotărârii judecătorești echivalează cu nemotivarea acesteia.
În dreptul european, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil. În același sens sunt invocate și prevederile art. 261 alin.1 pct.5 proc.civ.
Se arată de către recurent că deși prin cererea introductivă de instanță a invocat nereguli și a formulat cereri, instanța nu face nici o referire asupra lor.
Astfel: decizia de concediere nu conține numele și prenumele persoanei cercetate sau a comisiei care a efectuat cercetarea; a fost semnată de către o persoană care nu avea calitatea de reprezentant legal al societății; regulamentul de ordine interioară nu îi este opozabil întrucât nu i s-a adus la cunoștință sub semnătură conform cu art. 259 alin.2 Codul muncii; inexistența unei decizii de sancționare disciplinară, nepronunțarea asupra cererii de probă cu martori. Instanța nu face nici o referire asupra lor.
În conformitate cu art. 268 alin.2 lit. c din Codul muncii, sub sancțiunea nulității absolute, decizia trebuie să cuprindă motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat. Decizia nu cuprinde un alineat care să răspundă acestei cerințe și nu i s-a asigurat în mod real și efectiv dreptul la apărare în timpul cercetării disciplinare prealabile. Motivele înlăturărilor apărărilor pe care le-a formulat trebuiau raportate concret la acest apărări.
Se mai arată de către recurent că a contestat parțial acuzele aduse și a cerut să-i fie prezentată reclamația făcută de, însă acest lucru i-a fost refuzat. Ulterior, când documentul a fost trimis în instanță a observat lipsa unei semnături de pe acesta, motiv pentru care a solicitat instanței proba cu martori pentru a dovedi existența faptelor de care a fost acuzat. Abaterile pe care le-a recunoscut nu se încadrează în categoria abaterilor grave iar sancțiunea ce i s-a aplicat este mult prea aspră raportat la fapta săvârșită (art.266 Codul muncii ).
Decizia de concediere disciplinară a fost semnată de o persoană care nu are calitatea de reprezentant al societății.
Potrivit art. 143 indice 2 din Legea nr. 31/1990, consiliul de administrație prin președintele său, reprezintă societatea în raport cu terții și în justiție. Potrivit art. 45, reprezentanții societății, ca și conducătorii sucursalelor, sunt obligați să depună la Registrul Comerțului semnăturile lor în termen de 15 zile de la alegere, înscrierea în registru a mențiunilor privind desemnarea unui nou reprezentant fiind cerută tocmai pentru a se asigura opozabilitatea față de terți. Or, pârâta nu a solicitat înregistrarea acestor mențiuni și propria culpă nu poate fi invocată pentru a susține calitatea de reprezentant a unor persoane, altele decât cele menționate în registru.
Astfel, din certificatul constatator nr. -/17.12.2009 eliberat de Oficiul registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Cluj reiese că la punctul 3 “persoane împuternicite” domnul inginer nu este enumerat printre persoanele împuternicite.
Un alt motiv de recurs îl constituie lipsa deciziei de sancționare disciplinară. Acest act este instrumentul juridic prin intermediul căruia angajatorul dispune aplicarea unei sancțiuni disciplinare împotriva salariatului care a săvârșit o abatere disciplinară. Decizia de sancționare disciplinară produce efecte de la data comunicării ei. Comunicarea trebuia realizată în termen de cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii ei și predată, sub semnătură sau confirmare de primire, salariatului. Ea se emite în baza propunerii comisiei de disciplină. Decizia de concediere este tocmai decizia de sancționare disciplinară, document care nu a fost emis, iar acesta produce efecte numai de la data comunicării lui.
Din cuprinsul convocatorului din data de 24.07.2009 nu rezultă că reclamantul ar fi fost convocat la o cercetare disciplinară de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea. De altfel, în convocatorul semnat de directorul general nu se află numele persoanei împuternicite de acesta să efectueze cercetarea disciplinară prealabilă, sancționarea sa făcându-se în baza unei reclamații. Din procesul verbal al comisiei de cercetare disciplinară și din conținutul deciziei de concediere nu rezultă vreo preocupare a conducerii societății de a verifica apărările formulate de reclamant.
Raportat la motivul de recurs privind opozabilitatea regulamentului de ordine interioară, recurentul arată că în conformitate cu art. 259 alin.2 Codul muncii, obligația de informare a salariaților cu privire la conținutul regulamentului de ordine interioară aparține angajatorului, iar neîndeplinirea acestei obligații atrage inopozabilitatea acestuia față de cel în cauză.
Desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă este, cu evidență, sancțiunea cea mai gravă. Săvârșind o abatere pe care nu o consideră gravă și care nici nu este încadrată în regulamentul de ordine interioară la abateri disciplinare grave, apreciază că la aplicarea sancțiunii angajatorul trebuia să țină cont de proporționalitatea sancțiunii cu fapta săvârșită.
Astfel, stația “Vânătorul”, la care i se impută că în calitatea sa de șofer autobuz nu a oprit, este o stație intermediară, iar numita, care l-a reclamat, nu a schițat nici un gest care să sugereze că ar fi dorit să coboare și nici nu a apăsat butonul de atenționare al șoferului, rămânând în continuare așezată pe scaun. În apropierea acestei stații reclamantul a încetinit și pentru că în stație nu se afla nici o persoană, a continuat traseul. i-a reproșat că dacă ar fi oprit autobuzul în stație ea și-ar fi întrerupt discuția cu o altă călătoare și ar fi coborât.
În final arată reclamantul că în cei peste 30 de ani de activitate desfășurată la unitatea pârâtă nu i s-a aplicat nici o pedeapsă disciplinară din cele prevăzute de art. 264 Codul muncii, chiar dacă ulterior au fost fabricate tot felul de probe care să susțină decizia de concediere disciplinară.
Referitor la criticile recurentului privind motivarea sumară a hotărârii judecătorești – art.304 pct.7 pr.civ. se arată că instanța de fond a analizat legalitatea deciziei de concediere sub toate aspectele invocate.
Prin întâmpinarea formulată de pârâta, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile a Tribunalului Cluj ca fiind legală și temeinică, precum și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă în cauză.
Cu privire la criticile recurentului privind pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea și aplicarea greșită a legii – 304 pct.9 pr.civ. acesta invocă nulitatea deciziei de sancționare pe motivul prevăzut de art.268 alin.2 lit. c), dar face precizarea că de fapt înțelege să invoce nu lipsa unui element din cuprinsul înscrisului, ci o stare de fapt și anume imposibilitatea exercitării dreptului la apărare în timpul cercetării disciplinare.
Pârâta mai arată că șeful ierarhic al salariatului, dl. și liderul de sindicat, d-na, membru observator în cadrul comisiei de cercetare, au avut discuții repetate cu reclamantul și l-au informat într-o manieră detaliată despre existența și conținutul sesizărilor, astfel încât, în momentul în care salariatul a primit convocatorul în vederea efectuării cercetării disciplinare, acesta cunoștea deja, efectiv, toate aspectele pe care comisia de cercetare disciplinară urma să le analizeze. Mai mult, în cadrul dezbaterilor la comisia de cercetare disciplinară, acestuia i-a fost prezentată și sesizarea scrisă a doamnei.
În acest condiții, este evident că între data la care a primit convocatorul și data la care au fost efectuate audierile de către comisia de cercetare disciplinară, reclamantul a avut suficient timp să își pregătească apărarea și să administreze orice fel de probă dorea în acest sens.
În cursul acestor audieri, reclamantul a recunoscut că nu a oprit în stația de autobuz “Vânătorul” și a negat doar injurii adresate d-nei, pretinzând că această persoană să fie audiată în fața sa, fără a propune însă alte probe.
În acest context, se poate invoca, în mod excepțional, problema abuzului de drept săvârșit de către salariat, care refuzând cu rea-credință să își formuleze apărări, iar ulterior se plânge instanței cu privire la sancționarea sa disciplinară și prezentând numai direct în instanță probe în favoarea sa, încalcă obligația de a acționa cu bună-credință (potrivit art.8 alin.1 Codul muncii ).
Prin urmare, reclamantul recurent a avut în mod real și efectiv posibilitatea de a-și asigura apărarea, dar a preferat să abordeze într-o manieră proprie acest aspect și să încerce tergiversarea întregului proces prin exercitarea abuzivă a drepturilor sale procesuale.
Cât despre calitatea de reprezentant legal a directorului general al societății, aceasta există fără a fi necesară înscrierea în registrul comerțului, această obligație revenind doar administratorilor societății, potrivit Legii nr. 31/1990 și Legii nr. 26/1990.
Se mai arată că decizia de concediere disciplinară și decizia de sancționare disciplinară sunt unul și același act.
Raportat la regulamentul de ordine interioară, se arată că acesta a fost adus la cunoștința tuturor salariaților sub semnătură, fiind de altfel afișat la sediul unității.
Se mai subliniază, în final, gravitatea abaterii săvârșite de reclamant, făcându-se trimitere la aspectele de fapt ale speței.
La data de 4 februarie 2010, reclamantul Gad epus concluzii scrise prin care face un comentariu negativ asupra afirmației avocatului că “decizia de concediere disciplinară și decizia de sancționare disciplinară sunt unul și același act”: se citează dispozițiile art.264, art.621din Codul muncii și art.75(11) 2007-2010, apreciind că din aceste prevederi legale rezultă că întocmirea și comunicarea deciziei de sancționare disciplinară sunt operațiuni anterioare emiterii deciziei de concediere disciplinară. De altfel, temeiul juridic al emiterii deciziei de concediere disciplinară este tocmai decizia de sancționare disciplinară, document care în situația aceasta, nu a fost emis de către angajator.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Recursul este fondat și urmează a fi admis, pentru considerentele ce urmează:
În primul rând, raportat la solicitarea de a se dispune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu motivarea că art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod proc.civ. prevede in terminis sancțiunea casării cu trimitere spre rejudecare pentru neindicarea în cuprinsul hotărârii a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței și pentru care s-au înlăturat cererile părților, Curtea trebuie să remarce faptul că citatul din Codul d e procedură civilă nu este exact, nefiind indicată o atare sancțiune în cuprinsul acestui text de lege.
Este adevărat că lipsa acestor motive din cuprinsul hotărârii poate determina casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, însă ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 312 alin. 3 și 5 Cod proc.civ. prin considerarea nemotivării hotărârii ca o necercetare a fondului.
În speță, nu se impune o atare soluție, caracterul într-adevăr incomplet al hotărârii sub aspectul furnizării motivelor pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantului putând fi suplinit prin considerentele instanței de recurs, fără a fi prejudiciate părțile.
Astfel, pășind la verificarea sentinței sub aspectul legalității, se constată incorecta aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 267 Codul muncii, care prevăd că “(1) ub sancțiunea nulității absolute, nici o măsură, cu excepția celei prevăzute la art. 264 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. (2) În vederea desfășurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii”.
La fel, art. 63 alin. 1 Codul muncii stipulează: “Concedierea pentru săvârșirea unei abateri grave sau a unor abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii poate fi dispusă numai după îndeplinirea de către angajator a cercetării disciplinare prealabile și în termenele stabilite de prezentul cod”, iar art. 76 Codul muncii stabilește dincolo de orice dubiu că acea oncediere “dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută”, fiind evident că sancțiunea lovește concedierea dispusă cu încălcarea oricăreia din etapele procedurii stabilite de lege, nediferențiat, tocmai datorită caracterului grav al măsurii, care este imperios necesar să urmeze pașii prescriși de legiuitor pentru a nu lăsa loc de arbitrar și abuz.
În speță, tocmai o astfel de nelegalitate se verifică, prin aceea că, așa cum a arătat și contestatorul, a lipsit practic convocarea la cercetarea disciplinară.
Astfel, după cum reiese din copia “convocatorului” depusă la fila 25 dosar fond, contestatorul a fost rugat să se prezinte în data de 27.07.2009, la ora 13.30, la sediul societății, pentru clarificarea situației sale privind comportamentul neadecvat din data de 17.07.2009, pe traseul D-, în stația.
Dincolo de orice considerente privind persoana care a semnat convocatorul, se constată din cuprinsul acestuia chestiunea de centrală importanță în statuarea asupra legalității concedierii: faptul că, deși se dă întâlnire contestatorului la anumite oră, dată și locație, nu se precizează obiectul întrevederii ca fiind cercetare disciplinară, ci “clarificarea situației sale privind comportamentul neadecvat “.
Or, este de covârșitoare importanță pentru respectarea procedurii concedierii ca acea convocare să facă referire expresă la cercetarea disciplinară ca motiv al convocării, pentru că numai în acest mod se indică dincolo de orice dubiu salariatului semnificația foarte gravă a convocării, dându-i-se astfel posibilitatea de a-și pregăti apărarea cu o anvergură pe măsura amenințării cu aplicarea unei sancțiuni disciplinare.
Este adevărata că în speță, convocarea a făcut referire îndestulătoare la evenimentul care a reținut atenția conducerii, determinând convocarea, dar așa cum s-a arătat mai sus, lipsa sintagmei “cercetare disciplinară” face ineficientă această convocare din perspectiva procedurii sancționării disciplinare, atrăgând, în baza dispozițiilor legale mai sus citate, nulitatea întregii concedieri.
Trebuie subliniat că apărările furnizate de intimată în cuprinsul întâmpinării, ce deduce din anumite împrejurări faptul că în speță, contestatorul cunoștea despre cercetarea sa disciplinară, nu sunt relevante, întrucât nulitatea prevăzută de art. 74 Codul muncii este absolută, astfel încât vătămarea se prezumă în mod absolut, neputându-se proba din contra, peste această prezumție legală, imperativă, de vătămare, dată de textul legal.
Față de aceste considerente, Curtea apreciază superfluu a mai analiza celelalte motive de nelegalitate și netemeinicie, subliniind doar că distincția pe care contestatorul o face între decizia de sancționare disciplinară și decizia de concediere, atunci când sancțiunea disciplinară este chiar concedierea, este inedită și nefondată pe vreun text legal, fiind evident, din analiza coroborată a textelor legale incidente, că nu trebuie emise două decizii, atunci când se dispune concedierea: una pentru aplicarea sancțiunii disciplinare și alta pentru concediere, întrucât sancțiunea disciplinară este, prin ipoteză, chiar concedierea, prin urmare o singură decizie, care, evident, trebuie să întrunească toate condițiile de valabilitate, fiind suficientă și chiar imperativ a fi emisă în această modalitate “concentrată”.
Văzând dispozițiile art. 312 alin. 1 și 3 raportat la art. 304 pct. 9 Cod proc.civ. Curtea urmează a admite recursul, cu consecința modificării sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii reclamantului G în contradictoriu cu pârâta D, dispunând anularea deciziei de concediere disciplinară nr. 153/ 27.07.2009, reintegrarea reclamantului pe postul deținut anterior emiterii deciziei anulate și obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate precum și la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă și până la data reintegrării efective. Aceasta, în baza dispozițiilor art. 78 alin. 1 și 2 Codul muncii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 3308 din 16.11.2009 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr- pe care o modifică în întregime în sensul că admite acțiunea reclamantului G în contradictoriu cu pârâta SC SA D și în consecință:
Dispune anularea deciziei de concediere disciplinară nr. 153/ 27.07.2009.
Dispune reintegrarea reclamantului pe postul deținut anterior emiterii deciziei anulate.
Obligă pârâta la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate precum și la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă și până la data reintegrării efective.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, 4 februarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
– – – – – – –
GREFIER,
Red. T/Dact. M
4 ex./25.02.2010
Jud. fond:,
