ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr.1818 din 13 sept. 2007, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind și pe pârâtul CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentantul reclamantului-recurent, avocat din Baroul Cluj și reprezentanta pârâtului-intimat, avocat din Baroul Cluj.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, instanța constată că recursul a fost declarat și motivat în termen legal și a fost comunicat intimatului.
Reprezentanta pârâtului-intimat depune la dosar copii după următoarele înscrisuri: Dispoziția privind creșterile salariale ce se vor acorda cu data de 1 ianuarie 2003 emisă de Primarul com., Anexa la Dispoziția nr.5/24.01.2003, Dispoziția din 1 oct. 2003, Anexa la Dispoziția nr.9/31.09.2003, Dispoziția din 1 ian.2004, Anexa la Dispoziția nr.2 din 26.01.2004, Hotărârea privind aprobarea Organigramei și statului de funcții al aparatului propriu al Consiliului Local al com. stat de funcții- Anexa nr.2, Organigrama aparatului propriu al Consiliului local al comunei, Dispoziția din 1 oct.2004, statul de salarii pe luna aprilie 2006.
Reprezentanții părților arată că nu au de formulat alte cereri sau excepții de invocat.
Nefiind de formulat alte cereri sau excepții de invocat, instanța declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantului-recurent solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat în scris, desființarea sentinței atacate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată. Arată că instanța de fond a reținut greșit că reclamantul a fost încadrat pentru o perioadă determinată, a reținut greșit faptul că pârâtul a desfăcut contractul de muncă al reclamantului pentru motivul că acel contract de muncă pe perioadă determinată a expirat și a făcut greșit aplicabilitatea art.16 alin.1 și 2 din Codul muncii. De asemenea, arată că instanța de fond, deși a admis în parte acțiunea introductivă, a omis să acorde cheltuieli de judecată. Arată că un raport de muncă se dovedește cu un contract de muncă scris, încheiat în baza Convenției nr.286/2000 și înregistrat la. Precizează că la poziția 67 din carnetul de muncă al reclamantului-recurent nici nu se face vorbire despre convenție, iar instanța de fond trebuia să facă aplicabilitatea art.16 alin.1 și 2 din Codul muncii. Solicită obligarea pârâtului-intimat la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanțelor de la dosar.
Reprezentanta pârâtului-intimat solicită respingerea recursului, menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică, cu obligarea reclamantului-recurent la plata cheltuielilor de judecată. Arată că pârâtul-intimat a fost de acord cu admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, iar prin acțiunea precizată, reclamantul a cerut reangajarea, petit la care ulterior a renunțat. Arată că Dispoziția nr.5/2003, de la poziția 67 din carnetul de muncă al reclamantului face dovada pe deplin că reclamantul a fost angajat pentu o perioadă determinată, iar această dispoziție este întemeiată pe dispozițiile legale. De asemenea, arată că la 61 din dosarul de fond există o adresă emisă de prin care se face precizarea că, Consiliile locale nu aveau obligația să depună contractele de muncă la, fiind vorba de funcționari publici.
Reprezentantul reclamantului-recurent arată că prin Dispoziția nr.125/4 aprilie 2006 se arată că acest contract individual de muncă încetează, fiind încheiat pentru o perioadă determinată. De asemenea, arată că noul Cod al muncii a intrat în vigoare anterior emiterii acestei dispoziții, astfel că în speță nu sunt valabile aceste dispoziții. Precizează că reclamantul-recurent a renunțat la acel înscris referitor la perioada vechimii în muncă.
Reprezentanta pârâtului-intimat arată că, Consiliul Local al com. nu putea elibera un alt înscris referitor la perioada vechimii.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1818 din 13.07.2007 pronunțată de Tribunalul Clujs -a admis în parte acțiunea formulată și precizată de către reclamantul în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI, și în consecință, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 889 lei reprezentând spor de vechime aferent perioadei februarie – decembrie 2004, fiind respinse celelalte capete de cere.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul reținut că, potrivit mențiunilor din carnetul de muncă al reclamantului, acesta a fost angajat în cadrul societății pârâte la 01.01.2003 pe durată determinată, acesta fiind pensionat anterior pentru limită de vârstă.
În baza Dispoziției nr.125/04 aprilie 2006, pârâtul a desfăcut contractul individual de muncă pe perioadă determinată al reclamantului ca urmare a expirării perioadei pentru care a fost încheiat.
Potrivit prevederilor art. 80 și următoarele din Codul muncii, prin derogare de la regula generală a contractului individual de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată, angajatorii au posibilitatea de a angaja personal salariat cu contract individual de muncă pe durată determinată.
În aplicarea acestor dispoziții legale, părțile au încheiat un contract individual de muncă pe perioadă determinată, iar la expirarea acestui termen, raporturile de muncă au încetat în baza dispoziției emise de pârât.
Susținerile reclamantului în sensul că nu corespunde realității faptul că raportul de muncă a expirat, nu pot fi reținute deoarece data încetării contractului prin raportare la data angajării, depășește termenul de 24 de luni pentru care un contract de muncă pe durată determinată poate fi încheiat.
În aceste condiții necomunicare deciziei nu atrage nulitatea acesteia, în speță nefiind vorba de un act de concediere ci de un act constatator al încetării raporturilor de muncă la data expirării perioadei pentru care a fost încheiat. Pentru toate aceste motive instanța a respins capătul de cerere privind anularea Dispoziției 125/04.04.2007.
În ce privește drepturile salariale solicitate de către reclamant, instanța a reținut recunoașterea expresă formulată de angajator în sensul că acesta datorează fostului salariat sume de bani reprezentând drepturi salariale aferente perioadei lucrate, precum și sporuri salariale de vechime și hrană. Pe cale de consecință a obligat pârâtul să plătească reclamantului sumele recunoscute ca fiind cuvenite și datorate acestuia.
Instanța a respins și capătul de cerere privind eliberarea unui înscris care să ateste beneficiul sporului de vechime întrucât reclamantul nu a făcut dovada faptului că s-a adresat angajatorului în acest sens și că acesta a refuzat să răspundă.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs în termen legal reclamantul, solicitând instanței admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în consecință admiterea cererii de chemare în judecată cum a fost formulată și precizată.
În drept, au fost invocate disp.art.304 pct.7,8,9 Cod proc.civ.
Recurentul a arătat că instanța de fond a reținut că în perioada 1.01.2003 – 1.04.2006 reclamantul a fost angajat pe durată determinată, însă la dosarul cauzei nu a fost depusă ca probă contractul individual de muncă încheiat cu pârâtul. Mai mult, la dosar nu există nici o probă care să justifice că reclamantul a fost angajat pe perioadă determinată, instanța bazându-se doar pe susținerile pârâtei.
Prin dispoziția nr.125/4.04.2006, a fost desfăcut contractul de muncă ca urmare a faptului că acesta a expirat, însă instanța de fond nu putut verifica termenul pentru care fost încheiat contractul, întrucât nu există contractul la dosar.
În al treilea arând se arată că instanța de fond prezentat trunchiat disp.art.80 și nu le-a coroborat cu disp.art.16 alin.2, ceea ce condus la aplicarea greșită a legii.
A patra critică formulată de recurent vizează faptul că instanța de fond deși recunoaște drepturile salariale aferente perioadei lucrate, precum și sporul de vechime și hrană, în dispozitivul sentinței obligă pârâta intimată doar la sporul de vechime aferent perioadei februarie – decembrie 2004, omițând să-i recunoască și celelalte drepturi.
Reclamantul a invocat faptul că instanța de fond omis să oblige pârâta intimată la plata cheltuielilor de judecată, respectiv onorariului avocațial de 500 lei, deși dovada plății acestuia se afla la dosarul cauzei.
Prin întâmpinare, Consiliul Local al comunei a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate, cu cheltuieli de judecată. Au fost invocate disp. art.82 și s-a arat că în mod corect s- constatat expirarea contractului de muncă, întrucât conform convenției nr.286/15.02.2000 înregistrată la ITM, perioada de 6 ani a expirat la 15.02.2006, deci înainte de emiterea deciziei contestate în instanță.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Reclamantul încheiat în 15.02.2000 convenția de prestări servicii nr.286 cu Consiliul Local al com. și această convenție a fost și înregistrată la ITM.
Din carnetul de muncă al reclamantului rezultă că din data de 1.01.2003 fost angajat al Consiliului Local al com. pe durată determinată și și-a păstrat calitatea de angajat până în 1.04.2006, când operat decizia de desfacere contractului de muncă nr.125/4.04.2006 contestată.
Este de remarcat că din 2000 până în 2003 reclamantul a avut încheiate convenții de prestări civile, raporturile de muncă fiind reglementate de dreptul civil, însă după modificarea Codului Muncii și intrarea în vigoare Legii nr. 52/2003 – 8.02.2003 angajatorul avea posibilitatea să încheie contracte individuale de muncă pe perioadă nedeterminată sau cu titlu de excepție, contracte individuale de muncă pe perioadă determinată. În carnetul de muncă s-a menționat că în 2003 reclamantul este încadrat în baza unui contract pe durată determinată, însă această mențiune nu este coroborată cu nici op probă administrată.
Potrivit disp.art.16 alin.1, contractul de muncă se încheie în baza consimțământului părților în formă scrisă, și răspunderea pentru încheierea contractului individual de muncă îi revine angajatorului.
În cazul de față, între părți a existat un raport juridic, raporturi specifice de dreptul muncii, deoarece drepturile bănești au fost încasate de reclamant, trecute în evidențele contabile ale pârâtei, după cum rezultă din statele de salarii atașate și în carnetul de muncă al reclamantului au fost menționate modificările intervenite din 2003 până în 2006 cu privire la cuantumul salariului acordat reclamantului (58 verso-59).
Aceste probe deși nu dovedesc în mod direct existența contractului individual de muncă creează o prezumție întemeiată că între părți s- încheiat un contract de muncă. Deși sarcina probei îi revine angajatorului în litigiile de muncă potrivit art.287 Codul muncii și acesta a susținut pe tot parcursul procesului că reclamantul a încheiat un contract de muncă pe perioadă determinată nu a depus acest contract pentru a face dovada susținerilor sale.
Lipsa înscrisului care să facă dovada contractului individual de muncă nu duce la inexistența raporturilor de muncă, întrucât contractul individual de muncă a existat în sensul de ” negoțium” și și-a produs efecte, deoarece acordul părților s-a realizat, reclamantul a prestat pentru care a fost angajat, iar angajatorul i- achitat drepturile salariale, care au și fost majorate în perioada 2003-2006.
O altă consecință a lipsei înscrisului care să constate încheierea contractului de muncă este faptul că se prezumă că acesta fost încheiat pe durată nedeterminată, după cum rezultă din dip.art.16 alin.2.
Cu titlu de excepție legiuitorul a prevăzut în art.80 că angajatorii au posibilitatea de a angaja personal salariat cu contractul individual de muncă pe durată determinată, însă contractul trebuie încheiat în formă scrisă cu precizarea expresă a duratei pe care se încheie, potrivit art.80 alin.1 și 2.
Prin urmare, în mod greșit instanța de fond reținut că reclamantul fost angajat pe durată determinată, în lipsa depunerii contractului individual de muncă, interpretând greșit dispozițiile legale mai sus arătate.
În lipsa contractului individual de muncă pe perioadă determinată, nu se putea verifica momentul în care acel ipotetic contract ar fi expirat.
Așadar, curtea apreciază că acțiunea reclamantului este fondată, și în mod nelegal s- dispus încetarea contractului de muncă, întrucât reclamantul avut încheiat un contract pe perioadă nedeterminată.
Potrivit prevederilor art. 74 din Codul muncii decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie sa conțină în mod obligatoriu: a) motivele care determină concedierea; b) durata preavizului; c) criteriile de stabilire a ordinii de prioritari, conform art. 69 alin. (2) lit. el), numai în cazul concedierilor colective; el) lista tuturor locurilor de munca disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează sa opteze pentru a ocupa un loc de munca vacant, în condițiile art. 64.în cazul de față Decizia nr. 125-04.04.2006 nu îndeplinește aceste condiții concedierea reclamantului fiind nelegală.
La instanța de fond prin întâmpinare pârâtul a recunoscut că i se cuvin reclamantului despăgubiri pentru zilele de concediu neefectuate, indemnizația de hrană și sporului de vechime. Deși pârâtul a achiesat parțial la pretențiile reclamantului, instanța de fond în mod nelegal a respins aceste cereri.în temeiul art. 78 al.1 teza 2. instanța trebuia să oblige pârâtul la despăgubiri egale cu drepturile salariale corespunzătoare perioadei 01.04.2006- 19.02.2007, precum și indemnizația lunară de hrană pentru perioada 01.04.2006- 19.02.2007 și sporul de vechime în cuantum de 25% aferent aceleiași perioade.
În fața instanței de fond în 13.09.2007 reclamantul a renunțat la cererea privind reîncadrarea în muncă, solicitând obligarea pârâtului la achitarea drepturilor salariale până la data introducerii acțiunii și având în vedere principiul disponibilității care guvernează procesul civil, curtea nu va mai dispune reintegrarea reclamantului.
Deși acțiunea reclamantului a fost admisă în parte la fond și s-au solicitat cheltuieli de judecată, instanța de fond nu a acordat cheltuieli de judecată și nu motivat respingerea acestui capăt de cerere în considerentele hotărârii. Prin urmare, curtea apreciază că și motivul de recurs vizând cheltuielile de judecată la prima instanță este fondat.
Având în vedere că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea disp.art.304 pct.7 și 9 Cod proc.civ. curtea în temeiul art.312 Cod proc.civ. va admite recursul și în consecință, va admite acțiunea formulată și precizată de reclamant, cu consecința anulării dispoziției nr.125/04.04.2006 emisă de pârât. Va fi obligat pârâtul să plătească reclamantului drepturile salariale corespunzătoare perioadei 01.04.2006- 19.02.2007, precum și indemnizația lunară de hrană pentru perioada 01.04.2006- 19.02.2007 și sporul de vechime în cuantum de 25% aferent aceleiași perioade.
În temeiul art.274 Cod proc.civ. pârâtul va fi obligat să plătească reclamantului suma de 500 lei cheltuieli de judecată la prima instanță reprezentând onorariu avocațial și vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la data sporului de vechime pentru perioada februarie – decembrie 2004.
În temeiul art.274 Cod proc.civ. curtea va obliga intimatul Consiliul local al comunei să plătească reclamantului recurent suma de 1000 lei reprezentând onorariu avocațial în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 1818 din 13.09.2007 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în parte în sensul că:
Admite acțiunea formulată și precizată de reclamantul împotriva pârâtului CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI.
Anulează dispoziția nr.125/04.04.2006 emisă de pârât.
Obligă pârâtul să plătească reclamantului drepturile salariale corespunzătoare perioadei 01.04.2006 – 19.02.2007.
Obligă pârâtul la plata indemnizației lunare de hrană pentru perioada 01.04.2006 – 19.02.2007.
Obligă pârâtul la plata sporului de vechime aferent perioadei 1-31.01.2005 și 01.04.2006 – 19.02.2007 în cuantum de 25%.
Obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 500 lei cheltuieli de judecată la prima instanță.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la plata sporului de vechime pentru perioada februarie – decembrie 2004.
Obligă pe intimatul Consiliul local al comunei să plătească reclamantului recurent suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 7 februarie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
– – – – – –
Red. datc. GC
2 ex/18.03.2008
,
