ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR.391
Ședința publică din data de 21 martie 2008
PREȘEDINTE: Traian Logojan
JUDECĂTORI: Traian Logojan, Ioana Cristina Țolu Cristina
: – –
Grefier:
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de pârâta SC SA Târgoviște, cu sediul în municipiul Târgoviște,- – 11, jud. D, împotriva sentinței civile nr. 1383 din 14 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatul reclamant, prin reprezentant legal Sindicatul Liber Independent Târgoviște, cu sediul în municipiul Târgoviște,- – 11, jud.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Recurs scutit de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că recurenta pârâtă SC SA Târgoviște prin motivele de recurs formulate a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea față de actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată, a rămas în deliberare și a pronunțat următoarea decizie.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin acțiunea înregistrară pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr- Sindicatul Liber Independent Târgoviște a formulat cerere de chemare în judecată – în numele salariatului – a pârâtei SC T SA, solicitând ca prin ca prin sentința ce va pronunța să se anuleze dispoziția nr.2476/28.08.2007 prin care salariatei i s-a desfăcut contractul individual de muncă.
În motivarea cererii s-a arătat că societatea a încălcat prevederile art.102 (1) potrivit cărora avea obligația să anunțe în scris sindicatul despre numărul total de posturi reduse și structura acestora, nu a respectat prevederile alineatului 2 al aceluiași articol privind obligația colaborării cu sindicatul în vederea diminuării efectelor sociale ale concedierilor și luarea unor măsuri de redistribuire a salariaților în cadrul unității, utilizarea temporară a forței de muncă disponibilă și alte activități, recalificarea în meserii deficitare, diversificarea producției și program flexibil de salarizare.
S-a mai arătat că pârâta încălcat și disp.art.74 Codul muncii privind conținutul deciziei de concediere, în sensul că nu sunt prezentate locurile de muncă disponibile, nu au fost respectate disp.art.64 din același cod care stabilesc obligația consultării agenției teritoriale de muncă și nici reglementarea cu privire la suspendarea curgerii preavizului pe perioada suspendării contractului individual de muncă, conform art.73.3
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii motivat de faptul că prin Capitolul VI din CCM este reglementată procedura concedierii colective și nu individuale, că procedura descrisă în acest capitol este identică cu cea din (art.70).
S-a mai arătat că societatea a renunțat doar la niște posturi din sectorul de întreținere a căror eficiență era foarte scăzută și neeconomicoasă, că art.102 (1) și art.102 (3) lit. CCM sunt aplicabile strict în cazul concedierilor colective și nu în cazul celor individuale, iar în ce privește procedura de concediere s-a stabilit de comun acord cu sindicatul să fie cele consacrate de
În cauză a fost administrată proba cu acte.
Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr.1383 din 14 decembrie 2007, admis contestația și a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere nr.2476/2007 emisă de intimată și a dispus reintegrarea salariatului pe postul deținut anterior, cu acordarea drepturilor salariale și a tichetelor de masă de la data concedierii și până la data reintegrării efective, cu opinia separată a asistentului judiciar.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin decizia contestată angajatorul hotărât, în temeiul art.65 Codul muncii și art.56 din, încetarea al salariatului, ca urmare desființării postului de finisator laminare, concediere individuală, împrejurare cu care părțile din litigiu au fost de acord.
Sindicatul a susținut că s-au încălcat prev.art.102 (2) și alin.2 cu privire la concedierea salariaților precum și ale disp.art.74 Codul muncii referitoare la conținutul deciziei de concediere, susținere pe care instanța de fond a considerat-o întemeiată întrucât, potrivit prevederilor legale sus-menționate, în situația în care unitatea este nevoită de a efectua reduceri de personal, urmare reducerii activității ori reorganizării procesului de producție care ar determina desfaceri de contracte de muncă, aceasta este obligată să anunțe sindicatul, în scris, despre situația apărută și numărul total al posturilor ce ar urma să fie reduse și structura acestora, ori, în speța dedusă judecății, angajatorul a considerat că textul vizează doar concedierea colectivă astfel că în mod deliberat nu a anunțat în scris sindicatul despre concedierile efectuate și nici nu îndeplinit obligațiile care îi impun să întreprindă, în colaborare cu sindicatul, măsuri pentru diminuarea în plan social a efectelor concedierii.
S-a mai reținut că în ceea ce privește sensul disp.art. 102 (1) și (2) angajatorul a înțeles că sunt aplicabile strict în cazul concedierilor colective și nu individuale și că, referitor la această modalitate de concediere, s-a convenit cu sindicatul la negocierea în anul 2004 că rămân aplicabile prevederile, potrivit procesului-verbal încheiat la data de 12.07.2004 cu ocazia rundei a noua de negocieri prin care s-au menținut prev.art.64 (1), 64 (3) lit a și b și art.64 (2) fără lit.h din 2000-2004, referitoare la identificarea și analiza posibilităților de privatizare.
De asemenea, s-a mai arătat că referirea făcută de părți în procesul-verbal din 2.08.2004 cu ocazia rundei a 15-a de negocieri a la faptul că articolele care privesc concedierea din motive care nu țin de persoana salariatului vor fi luate din (sect.1, 2 și 3), iar în secția 4 va fi ca la ramură, conduce la concluzia că art.70 din sunt identice cu cele ale art.102 din.
În opinia separată exprimată asistentul judiciar a considerat că se impune respingerea acțiunii formulată de sindicat în numele salariatului pentru care solicită anularea dispoziției de concediere, reintegrarea salariatului în funcția avută anterior, acordarea drepturilor salariale aferente, de la încetarea contractului de muncă și până la reintegrarea efectivă, precum și acordarea tichetelor de masă corespunzătoare în valoare nominală.
În motivarea opiniei separate s-a reținut că Târgoviște a introdus acțiunea în baza art.28 alin.2 din Legea nr.54/2003, normă în care se arată că organizațiile sindicale în exercitarea atribuțiilor prevăzute de acest articol au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție, în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză, însă conform aceleiași norme legiuitorul a stabilit că acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată.
Pentru respectarea acestor dispoziții imperative era obligatorie introducerea în cauză a salariatului în calitate de reclamant. Dovada că acest lucru nu s-a realizat, sunt citațiile emise pe adresa Târgoviște. Chiar dacă se prezumă că sindicatul putea să formuleze acțiune în numele salariatului, instanța nu putea trece peste dispozițiile art.28 (2) din Legea nr.54/2003 atâta timp cât salariatul nu a știut de proces.
Legea nr.54/2003 dă dreptul sindicatelor să formuleze acțiuni care urmăresc realizarea unui interes colectiv, a unei sume de interese individuale, însă prin definiție, interesul nu este personal, ci este înlocuit cu unul colectiv, acționând astfel fără să urmărească valorificarea unor drepturi substanțiale proprii, ci ale unor drepturi ale aderenților.
Referitor la art.102 din prin care unitatea era obligată să anunțe în scris despre situația apărută, numărul total de posturi reduse, structura acestora și obligația colaborării cu sindicatul în vederea diminuării efectelor sociale, pârâta nu era ținută de respectarea acestui articol în vederea concedierii întrucât art.102 din este în concordanță cu art.70 din care arată procedura legală de concediere colectivă iar unitatea pârâtă a efectuat în mod corect o concediere individuală ( raportându-se la numărul de angajați și cei disponibilizați) prevăzută de art.65 din Codul muncii, conform negocierii din runda a 15-a (punctul 14) din 02.08.2004 în care părțile au stabilit de comun acord că articolele care se referă la concediere care nu țin de persoana salariatului vor fi luate din Codul muncii – Secțiunea 1,2 și 3 iar Secțiunea 4 va fi ca la ramură.
Articolul 70 din la nivel de ramură a fost negociat de părți și ca urmarea respectării și implementării atât în Codul muncii cât și în contractele colective de muncă dintre membrii sociali ai Direcției Consiliului nr.98/59/CE din 20 iulie 1998 care reglementează armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la concedierile colective și nu individuale.
În aceste împrejurări pârâta a respectat condițiile de legalitate impuse de lege și anume că desființarea locurilor de muncă să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă (art.65 (2) Codul muncii ).
Pârâta a dovedit această stare de lucruri prin suprimarea efectivă a locurilor de muncă din structura acesteia. Aceste locuri de muncă din sectorul întreținere a căror eficiență era foarte scăzută și neeconomicoasă au fost desființate de către pârâtă în urma unor analize serioase, ele nemaigăsindu-se în organigrama societății nr.0120/5061/01.08.2007.
Mai mult, datorită apariției acestei situații ITM D prin procesul-verbal de control nr.14075/27.07.2007 pune în vedere părților să negocieze art.102 din (tipul concedierii), cum de altfel s-a procedat și la negocierea 2004-2008 privind concedierile colective (art.70).
În ceea ce privește faptul că nu au fost prezentate locurile de muncă disponibile, pârâta a făcut mențiunea în decizia de concediere că unitatea nu deținea la data concedierii locuri de muncă vacante, compatibile cu starea de sănătate a salariatului și calificarea sa profesională.
Solicitarea tichetelor de masă nu a fost susținută de nici o prevedere legală sau contractuală în baza căreia pârâta trebuia obligată la acordarea acestora.
Împotriva sentinței pârâta SC T SA a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând modificarea în tot a sentinței și pe fond respingerea contestației în totalitate ca neîntemeiată.
Criticând sentința, societatea pârâtă a susținut că art. 102 din Contractul colectiv de muncă pe unitate nu este aplicabil concedierilor individuale ci numai pentru cele colective, așa cum a fost preluat din art. 70 din Contractul colectiv de muncă pe ramură ca și din contractul la nivelul național și care se referă doar la o astfel din urmă concediere.
În atare situație, nerespectarea obligației de a informa sindicatul cu privire la care concedierile individuale anterior cu 60 zile, nu constituie o cauză de nulitate a deciziei de concediere și nici nu poate duce la obligarea unității de a plăti fiecărui angajat salariul de bază pentru 60 zile.
O altă critică a vizat neintroducerea în cauză a salariatului ce avea posibilitatea să renunțe sau să nu dorească continuarea judecății din moment ce a avut loc o concediere individuală a acestuia, iar în materie procesuală apreciază principiul disponibilității.
A mai susținut recurenta că la neîndeplinirea de către unitate a obligației legale de oferire a unui alt loc de muncă nu este întemeiată, întrucât o asemenea obligație subzistă numai în cazul concedierilor pentru inaptitudine fizică sau psihică ori pentru necorespundere profesională, situație în care nu se regăsește în nici un fel salariatul, iar pe de altă parte nu a existat nici o posibilitate de redistribuire a acesteia în unitate în condițiile în care desființarea unor posturi a fost efectivă și serioasă în cadrul organigramei locului de muncă.
Ultima critică s-a referit la greșita acordare salariatului a tichetelor de masă de către instanța de fond față de prevederile consacrate de Legea nr. 142/1998 care condiționează acordarea acestora de prezența salariatului la locul de muncă în cadrul programului normal de lucru, situație în care nu se regăsește salariatul unității.
Curtea, analizând sentința atacată în raport de criticile formulate, actele dosarului și dispozițiile legale ce au incidență în cauză, constată că recursul unității intimate este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Primele critici formulate de recurentă nu sunt fondate.
Astfel, referitor la primul motiv de recurs legat de aplicabilitatea disp.art. 102 din Contractul colectiv de muncă și neinformarea sindicatului pentru concedierea individuală a salariatului – nu pot produce nulitatea contractului individual de muncă, nu au o bază legală întrucât conform art. 102 alin.1 din Contractul colectiv de muncă pe unitate, în situația în care unitatea este nevoită să efectueze o reducere de personal urmare restrângerii activității ori reorganizării procesului de producție ce impun concedieri, angajatorul este obligat să anunțe în scris sindicatul cu 60 zile înainte despre situația apărută, și numărul total de posturi ce vor fi reduse și structura acestora, ce constituie condiții de formă imperative care exprimă colaborarea reală și efectivă cu sindicatul pentru diminuarea în plan social a efectelor concedierii.
În lipsa respectării acestor condiții legale de procedură atât în cazul concedierii colective cât și individuale, în contractul colectiv de muncă nefăcându-se distincție între acestea, măsura concedierii devine nulă absolut așa cum în mod corect a reținut și prima instanță.
Nu are suport în actele dosarului nici critica referitoare la neintroducerea în cauză a salariatului, deoarece acesta a figurat în cauză fiind legal citată atât la fond cât și în recurs, iar acesta nu a formulat opuneri în legătură cu cererea introductivă de instanță.
Pe de altă parte, sindicatul din unitate poate reprezenta pe membrii săi în promovarea intereselor legitime în raporturile cu unitatea intimată conform art. 28 din Legea nr. 54/24.01.2003 privind sindicatele, inclusiv prin formularea acțiunilor în justiție, în condițiile în care salariații nu se opun la acestea.
Critica referitoare la greșita acordare tichetelor de masă este fondată.
Prin Legea nr. 142/1998 a fost reglementată posibilitatea neacordării tichetelor de masă de către angajator salariaților săi.
Această obligație care se suportă integral din fondurile angajatorului din sectorul bugetar, cooperatist sau al celorlalte persoane juridice sau fizice, care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă – obligație care însă nu este imperativă fiind condiționată de prevederea acordării acestor tichete cu această destinație, în bugetul de stat sau local pentru unitățile din sectorul bugetar și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate pentru celelalte categorii de angajatori.
valoric al acestor tichete nu se ia în calcul – nici pentru angajator și nici pentru salariat – la stabilirea drepturilor și obligațiilor care se determină în raport cu venitul salarial, conform art. 8 din Legea nr. 142/1998 și deci nu reprezintă un element al salarizării și nici un drept care se acordă în mod automat indiferent de condițiile legale exprese.
Distribuirea și utilizarea tichetelor de masă de către angajator nu poate avea loc mai mult decât pentru un tichet de masă pentru fiecare zi lucrată din luna pentru care s-a efectuat distribuirea, conform art. 6 din Legea nr. 142/1998 și art. 11 din Normele de aplicare ale acestei legi aprobate prin nr.HG 5/1999 care fac trimitere expresă la acordarea unui singur tichet de masă pentru fiecare zi lucrată, iar alin.1 lit.d din același text de lege, precizează că nu se acordă tichete de masă pentru perioada în care salariații sunt absenți de la locul de muncă.
Așadar, tichetele de masă nu pot fi acordate salariaților de către angajator decât cu respectarea condițiilor legale sus-menționate și numai dacă salariatul a fost prezent la lucru în zilele respective în cadrul programului normal de lucru, datorită regimului special al acordării acestor tichete, instituit prin Legea nr. 142/1998 și care constituie doar o compensație a faptului că salariatul nu poate servi masa la domiciliu din cauza prezenței sale la locul de muncă, și care este de natură a suplini efortul fizic pe care îl face salariatul la locul său de muncă, astfel că nu face parte din “alte drepturi” vizate de art. 78 din Codul muncii în cazul reintegrării salariatului în funcția deținută anterior prin hotărâre judecătorească.
Față de cele arătate, este de necontestat că salariatul nu a fost prezent la muncă și astfel nu-i pot fi acordate tichetele de masă pentru perioada concedierii când nu a prestat muncă în unitate în cadrul programului de lucru, neavând nici un fel de relevanță cauzele care au dus la absența sa din unitate din moment ce nu a fost prestată, iar legea specială condiționează dreptul la tichete de masă de prezența la locul de muncă și prestarea muncii.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că soluția pronunțată de instanța de fond este greșită sub acest ultim aspect, situație în care se impune admiterea recursului în baza art. 304 și 312 Cod pr.civilă și în consecință modificarea în parte a sentinței atacate în sensul înlăturării obligării recurentei-intimate la acordarea tichetelor de masă pentru salariatul în perioada de la data încetării contractului individual de muncă și până la data reintegrării sale efective, menținându-se restul dispozițiilor sentinței.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Admite recursul formulat de pârâta SC SA Târgoviște, cu sediul în municipiul Târgoviște,- – 11, jud. D, împotriva sentinței civile nr. 1383 din 14 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatul reclamant, prin reprezentant legal Sindicatul Liber Independent Târgoviște, cu sediul în municipiul Târgoviște,- – 11, jud. D și în consecință:
Modifică în parte sentința în sensul că înlătură obligarea pârâtei recurente la acordarea tichetelor de masă.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 21 martie 2008.
Președinte JUDECĂTORI: Traian Logojan, Ioana Cristina Țolu Cristina
– – — – — –
Grefier
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
/FA
2008-03-28
3 ex.
Trib.D nr-
G
