Dosar nr- – Contestație decizie de concediere –
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 427
Ședința publică din 14 aprilie 2009
PREȘEDINTE: Andrianu Virgil
JUDECĂTOR 2: Maierean Ana
JUDECĂTOR 3: Gheorghiu Neculai
Grefier – –
Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâta F, cu sediul în mun. F,-, județul S, prin reprezentanții săi legali, împotriva sentinței nr. 1747 din 3 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Suceava – Secția civilă (dosar nr-).
La apelul nominal au lipsit reprezentantul pârâtei recurente și reclamantul intimat.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, din oficiu, instanța a invocat excepția nemotivării recursului declarat de pârâtă în termenul prevăzut de lege și a rămas în pronunțare cu privire la aceasta.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr- din data de 4.07.2008, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta F, anularea deciziei de concediere nr. 238 din 10.06.2008, reintegrarea în funcția avută, obligarea la plata unei despăgubiri egale cu salariile lunare indexate, majorate și reactualizate, plata drepturilor salariale restante începând cu luna februarie 2008, precum și a zilelor de concediu aferente anului 2008.
În motivarea acțiunii, reclamantul arată că are calitatea de angajat al pârâtei începând cu 1.10.2004 și că prin decizia nr. 238 din 10.06.2008, s-a dispus concedierea sa, în baza art. 61 lit. a din Codul muncii.
Consideră reclamantul, că măsura luată este nelegală și netemeinică, întrucât a fost dispusă ca urmare a solicitării adresată conducerii societății pârâte de a i se achita drepturile salariale restante.
Susține reclamantul că, odată cu emiterea deciziei de concediere, i s-a interzis accesul în unitate, în baza Ordinului emis de administratorul G.
Susține reclamantul, că abaterile disciplinare pentru care s-a dispus concedierea nu sunt reale, întrucât a fost prezent la serviciu, fapt cunoscut de conducerea unității, care a înțeles în acest mod să-i avertizeze pe toți ceilalți colegi de consecințele pe care le vor suporta dacă îndrăznesc “să-și ceară drepturile salariale restante”.
Arată reclamantul, că decizia de concediere este nelegală, întrucât i-a fost comunicată cu depășirea termenului de 5 zile prevăzut de art. 268 alin. 3 din Codul muncii, nu s-a identificat abaterea săvârșită, nu a fost convocat în vederea desfășurării cercetării disciplinare prealabile, conform art. 267 alin. 2 din Codul muncii, iar în cuprinsul acesteia nu se regăsesc mențiunile obligatorii prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 268 alin. 2 din Codul muncii.
În privința drepturilor salariale, reclamantul pretinde să-i fie achitate pentru perioada februarie – mai 2008, întrucât nu i-au fost achitate. Totodată, solicită și plata zilelor de concediu aferente perioadei lucrate din anul 2008.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, cu mențiunea că pretențiile de natură salariale vor fi achitate.
În ceea ce privește decizia de concediere, pârâta consideră că este temeinică și că a fost emisă ca urmare a absențelor repetate ale reclamantului de la locul de muncă.
Se susține că, la emiterea acesteia s-au respectat întocmai dispozițiile legale în vigoare.
Prin sentința nr. 1747 din 3 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Suceava – Secția civilă, a fost admisă acțiunea având ca obiect conflict de drepturi privind pe reclamantul, în contradictoriu cu pârâta F; s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 238/10.06.2008 emisă de pârâtă; s-a dispus reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior concedierii; a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului drepturile salariale cuvenite și neachitate aferente perioadei 1 februarie 2008 – 10 iunie 2008, precum și indemnizația pentru zilele de concediu aferente anului 2008; a fost obligată pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul începând cu data emiterii deciziei de concediere și până la reintegrarea efectivă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit art. 268 alin. 2 Codul muncii, decizia de sancționare trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității absolute, anumite mențiuni.
Printre acestea sunt și cele de la punctele a, b, c și f, respectiv descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 267 alin. 3 nu a fost efectuată cercetarea, precum și instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată.
În speță, mențiunile mai sus arătate nu se regăsesc în cuprinsul deciziei de sancționare contestate.
Drept urmare, instanța a constatat că decizia de sancționare contestată este lovită de nulitate absolută, neavând mențiunile obligatorii prevăzute de art. 268 alin. 2 lit. a, b, c și f din Codul muncii.
În baza art. 78 alin. 2 din Codul muncii, instanța a dispus reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior concedierii, iar în temeiul art. 78 alin. 1 din Codul munciia fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta.
Conform art. 154 alin. 2 din Codul muncii, pentru prestată în baza contractului de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.
Dispozițiile art. 163 alin. 1 din Codul muncii stabilesc că plata salariilor se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
În speță, pârâta, deși sarcina probei îi revine potrivit disp. art. 287 din Codul muncii, nu a făcut dovada în condițiile art. 163 alin. 1 din Codul muncii că a achitat reclamantului drepturile salariale aferente perioadei februarie 2008 – 10.06.2008, fapt pentru care s-a admis și acest capăt de cerere.
În baza art. 145 din Codul muncii, tribunalul a obligat pârâta să-i plătească reclamantului indemnizația pentru zilele de concediu aferente anului 2008.
Împotriva acestei sentințe, în temeiul art. 3041. pr. civ. a declarat recurs pârâta F, susținând nelegalitatea și netemeinicia acesteia.
La termenul de astăzi, din oficiu, instanța a invocat excepția nemotivării recursului în cadrul termenului prevăzut de lege.
Potrivit art. 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunțate de instanța de fond, dispozițiile acestei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor de drepturi completându-se în mod corespunzător cu prevederile Codului d e procedură civilă.
Drept consecință, sunt aplicabile dispozițiile art. 303 od pr. civ. astfel încât, recursul trebuia motivat în cadrul termenului stabilit de lege, cu arătarea fiecărui motiv de recurs și dezvoltarea acestuia.
Ori, în cauza de față, pârâta a formulat simplă cerere de declarare a recursului, fără a prezenta motivele de nelegalitate și netemenicie a sentinței pronunțate de instanța de fond, fiind astfel imposibilă efectuarea controlului.
Față de această situație, în temeiul art. 303 od pr. civ. recursul va fi anulat, ca nemotivat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Anulează, ca nemotivat, recursul declarat de pârâta F, împotriva sentinței nr. 1747 din 3 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Suceava – Secția civilă (dosar nr-).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 14 aprilie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.2
Jud.fond:;
27.04.2009
