Dosar nr- – contestație decizie de concediere –
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR.493
Ședința publică din 27 aprilie 2009
PREȘEDINTE: Maierean Ana
JUDECĂTOR 2: Gheorghiu Nicolae
JUDECĂTOR 3: Andrianu Virgil
Grefier: – –
Pe rol, pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanta,domiciliată în comuna, sat, județul S, împotriva sentinței nr. 223 din5 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Suceava – secția civilă, în dosarul nr-.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din 21 aprilie 2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când, din lipsă de timp pentru deliberare și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise la dosar, pronunțarea s-a amânat pentru astăzi, 27 aprilie 2009, când,
După deliberare,
CURTEA:
Asupra recursului de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr- din data de 10.11.2008, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâții Centrul de recuperare și reabilitare neuropsihică, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului S, să se dispună anularea dispoziției de desfacere disciplinară a contractului de muncă nr. 91/23.10.2008.
În motivare, reclamanta a arătat că măsura luată de angajator este abuzivă întrucât ea și-a îndeplinit întrutotul sarcinile de serviciu, considerând că sancțiunea i-a fost aplicată datorită faptului că a avut conflicte mai vechi cu fosta conducere a spitalului.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Centrul de recuperare și reabilitare neuropsihică a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată și menținerea deciziei de concediere, arătând că a fost nevoit să ia această măsură datorită comportamentului necorespunzător al acesteia, care își îndeplinea cu superficialitate sarcinile de serviciu, avea o atitudine de insubordonare față de șefii ierarhici, își sfida și amenința colegii de muncă.
Prin comportamentul său, reclamanta a încălcat prevederile Regulamentului de ordine interioară și ale Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, motiv pentru care Comisia de disciplină a propus conducerii unității, sancționarea reclamantei cu desfacerea disciplinară a Contractului de muncă.
Prin sentința nr. 223 din 5 februarie 2009 Tribunalul Suceava – secția civilă, a respins contestația formulată de reclamantă ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prim instanță a reținut că potrivit contractului de muncă încheiat la data de 16.09.1991, reclamanta a fost salariata pârâtului în funcția de îngrijitoare curățenie, atribuțiile de serviciu fiind cele din fișa postului ( 45 dosar fond).
Prin dispoziția nr. 91/23.10.2008 pârâta a sancționat-o pe reclamantă cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
În motivare, se reține că o parte din salariații Centrului de recuperare și reabilitare neuropsihică au semnalat conducerii unității modul defectuos în care reclamanta își îndeplinea atribuțiile de serviciu, situație care s-a confirmat în urma cercetărilor efectuate la Comisia de disciplină.
De asemenea, s-a reținut că reclamanta folosea un limbaj jignitor și calomnios în relațiile cu colegii și cu șefii, îi amenința cu întocmirea de reclamații la forurile superioare, la posturile de televiziune, poliție, etc.
Se reține în cuprinsul deciziei că faptele descrise încalcă prevederile art. 17 alin. 3 lit. a din Regulamentul de Ordine Interioară, art. 25 alin. 2 lit. k, n din același act normativ, art. 97 alin. 4 lit. h din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Cercetarea disciplinară s-a efectuat cu respectarea procedurii prevăzute de art. 167 Codul muncii, însă reclamanta nu a formulat apărări în favoarea sa, nu a indicat probe și motivații în legătură cu faptele imputate.
Martora solicitată a fi audiată în fața instanței a declarat că în ultimii doi ani nu a lucrat în aceeași tură cu reclamanta, însă a auzit de la directorul unității că nu este mulțumit de calitatea muncii prestate de aceasta.
Din interpretarea dispozițiilor art. 263 alin. 2 Codul muncii rezultă că săvârșirea unei abateri disciplinare de către salariat este unicul temei pentru declanșarea răspunderii disciplinare și aplicarea sancțiunii disciplinare.
În speță, pârâta făcut dovada că reclamanta nu și-a îndeplinit corespunzător obligațiile de serviciu prevăzute în fișa postului și în contractul individual de muncă, respectiv nu a curățat, măturat, spălat, dezinfectat pardoselile, ușile, ferestrele, mobilierul din dotare, holurile, scările, saloanele.
Se confirmă, de asemenea, prin probatoriul administrat, comportamentul calomnios, jignitor și sfidător al reclamantei în relațiile cu șefii și colegii de muncă, fapte considerate abateri disciplinare potrivit Regulamentului de Ordine Interioară al Centrului de recuperare și reabilitate neuropsihică și al Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.
Prin nici un mijloc de probă, reclamanta nu a făcut dovada existenței unei alte situații de fapt.
Cum faptele săvârșite de reclamantă se răsfrâng negativ asupra relațiilor de muncă din cadrul unității pârâte, care trebuie să se desfășoare într-o anumită ordine și disciplină cu respectarea normelor de conduită obligatorii, în mod corect pârâta, în calitate de angajator, a dispus măsura concedierii reclamantei.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, motivat de faptul că instanța i-a înlăturat nejustificat apărările, că prin măsura dispusă, unitatea intimată a urmărit înlăturarea sa din unitate, acuzele aduse prin referatele care au stat la baza sancționării sale nefiind întemeiate.
A mai susținut că a beneficiat în decursul anului 2007 de 38 zile concediu medical și 63 zile concediu fără plată, iar în anul 2008 de 42 zile concediu medical, drepturi recunoscute de lege, concediile medicale putând fi contestate dacă se considera că le-a obținut ilegal, iar faptul că a adresat diferite cereri conducerii unității pentru eliberarea unor copii după acte ce o privesc nu constituie abateri disciplinare.
De asemenea, a susținut că nu a primit convocarea care a stat la baza cercetării disciplinare, că salariații Centrului nu doresc să depună mărturie în favoarea sa de teama repercusiunilor pe care le poate genera acest fapt.
Prin concluziile scrise a mai învederat instanței nulitatea dispoziției de desfacere a contractului de muncă, dată cu încălcarea dispozițiilor art. 268 alin. 1 din Codul muncii, întrucât sancțiunea a fost aplicată după termenul de 30 zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, mai exact după 31 zile.
A mai susținut că, deși în conformitate cu art. 268 alin. 1 Codul muncii, angajatorul trebuie să dispună aplicarea sancțiunii printr-o “decizie”, a emis o “dispoziție”, cele 2 noțiuni având înțelesuri diferite.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea constată că este nefondat.
Susținerile recurentei, conform cărora, nu a fost convocată pentru cercetarea disciplinară cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte, așa cum prevăd dispozițiile art. 75 alin. 3 din pe anii 2007 – 2010 și că decizia de sancționare a fost emisă cu nerespectarea termenului legal de 30 zile, nu sunt întemeiate.
Contestatoarei i-au fost transmise 2 convocări în vederea prezentării la cercetarea disciplinară, prima cu adresa din 1.09.2008 și cea de-a doua din data de 2.10.2008, convocări pe care a refuzat să le primească personal, fiindu-i comunicate ulterior prin poștă.
La data de 6.10.2008, prezentă în fața Comisiei de disciplină, contestatoarea a refuzat orice dialog și, cu toate că i s-a adus la cunoștință că poate să-și formuleze apărări, a refuzat și nici nu a solicitat termen în acest sens.
Nu există o dispoziție legală care să prevadă sancțiunea pentru nerespectarea strictă a acestui termen, ceea ce instanța trebuie să verifice este faptul dacă salariatul a avut posibilitatea efectivă a se apăra, practica judiciară fiind unanimă în a considera că acesta nu este un termen de decădere.
De altfel, reclamanta a cunoscut că s-a declanșat cercetarea sa disciplinară încă de la primirea primei convocări, pe care a refuzat să o primească personal, fiindu-i ulterior comunicată prin poștă (la 3.09.2009), apoi ulterior și la 29.09.2009, când din nou a refuzat primirea adresei pe care a menționat în scris refuzul, aceasta fiindu-i comunicată a doua zi prin poștă, având astfel timpul necesar să-și pregătească apărarea pe care o credea de cuviință.
Cât privește invocarea nulității dispoziției de concediere, motivat de depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 261 alin. 1 din Codul muncii, se constată că, față de data luării la cunoștință de către intimată a primei abateri disciplinare (referatul din data de 1.09.2008) și data emiterii deciziei de concediere și anume 23.10.2008, nu s-a scurs un termen mai de 30 zile (termenul fiind suspendat pe durata celor 22 de zile de concediu medical de care a beneficiat contestatoarea), nefiind încălcate dispozițiile legale menționate, din conținutul deciziei reieșind că, despre faptele săvârșite de contestatoare, conducerea unității a luat act cu ocazia referatelor încheiate la datele de 1.09.2008 și respectiv 10.09.2008.
Privitor la netemeinicia acuzelor aduse recurentei, se constată că faptele reținute în sarcina sa și descrise pe larg în decizia atacată, prin conținutul lor pot fi calificate ca abateri deosebit de grave, fiind de natură a conduce la soluția înlăturării din postul deținut, aceasta încălcând prevederile art. 17 și 18 alin. 1, 3, art. 25 alin. 2 lit. k, n, b, c din Regulamentul de Ordine Interioară, dispozițiile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 477/2004 privind Codul d e conduită a personalului contractual din autoritățile și instituțiile publice, art. 97 alin. 4 lit. h din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Apărările recurentei, în sensul că măsura a fost luată din cauza concediilor medicale și a zilelor de concediu fără plată precum și datorită faptului că a cerut copii după actele personale, nu sunt relevante în cauză, constatările unității în acest sens nefiind reținute ca motive care să ducă la emiterea dispoziției de desfacere a contractului de muncă. Nici dreptul la apărare al contestatoarei nu a fost încălcat, cu ocazia cercetării sale disciplinare aceasta refuzând orice dialog cu comisia abilitată în acest sens, iar pe parcursul judecății i s-a dat posibilitatea propunerii de probe pentru a-și dovedi susținerile din cererea adresată instanței.
În mod justificat instanța de fond a apreciat că prin probatoriul administrat s-a făcut dovada săvârșirii de către contestatoare a abaterilor disciplinare enumerate în decizia de concediere, în timp ce recurenta nu a dovedit existența unei alte situații de fapt, singura martoră propusă spre audiere relatând că în ultimii doi ani nu a lucrat în aceeași tură cu reclamanta, dar că are cunoștință despre faptul că directorul unității este nemulțumit de modul în care își îndeplinește atribuțiile de serviciu.
De asemeni, faptul că angajatorul a numit actul atacat “dispoziție” și nu “decizie”, nu atrage nulitatea acestuia, cât timp a fost emis de organul abilitat în acest sens, cu respectarea procedurilor legale, nefiind vorba nici măcar de încălcarea condițiilor de formă ale înscrisului.
Față de cele reținute, Curtea, constatând că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, criticile aduse acesteia nefiind fondate, va respinge recursul ca nefondat, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 din Codul d e procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta,împotriva sentinței nr. 223 din5 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Suceava – secția civilă, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27 aprilie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Pt. jud. -,pensionat,
semnează președintele instanței
Red.
Jud. fond
Tehnored.
Ex. 2 / 22.05.2009
