Contestație decizie de concediere. Decizia 566/2009. Curtea de Apel Constanta

Dosar nr-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CONSTANȚA

SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR. 566/CM

Ședința publică din data de 6 octombrie 2009

Complet specializat pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale compus din:

PREȘEDINTE: Jelena Zalman

JUDECĂTOR 2: Răzvan Anghel

JUDECĂTOR 3: Mariana Bădulescu

Grefier – –

S-au luat în examinare recursurile civile declarate de recurenta reclamantă intimată, domiciliată în C, b-dul 1 – nr. 21, județul C și de recurenta pârâtă intimată “”, cu sediul în Port, 54, județul C, împotriva sentinței civile nr. 561/14.04.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, având ca obiect contestație decizie de concediere.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru recurenta pârâtă intimată, avocat -, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/5.10.2009, pe care o depune la dosar, lipsind recurenta reclamantă intimată.

Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că ambele recursuri sunt declarate în termen și motivate și că părțile au solicitat judecarea cauzei și în lipsă, conform art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, după care:

Apărătorul recurentei pârâte intimate învederează instanței că are cunoștință că apărătorul părții adverse, avocat, nu se poate prezenta în instanță, solicitând apelarea cauzei.

Întrebat fiind, apărătorul recurentei pârâte intimate, susține că nu mai are înscrisuri noi de depus sau cereri prealabile de formulat, apreciind cauza în stare de judecată.

Instanța, luând act de susținerile acesteia, în sensul celor mai sus menționate, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.

Apărătorul recurentei pârâte intimate, având cuvântul, solicită admiterea recursului său, casarea în parte a sentinței recurate în ceea ce privește prima de dispatch, fără cheltuieli de judecată. Totodată, solicită suspendarea executării sentinței civile recurate.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta reclamantă intimată, solicită respingerea acestuia, apreciind că dispoziția de concediere a fost emisă cu respectarea cerințelor legale și convenției încheiate între părți.

Instanța rămâne în pronunțare asupra cauzei.

CURTEA

Cu privire la recursurile civile de față, Curtea constată:

Reclamanta a chemat în judecată în calitate de pârâtă “”, solicitând anularea deciziei nr. 417/06.05.2008, prin care s-a dispus desfacerea contractului său de muncă și reintegrarea în funcția avută anterior, precum și plata drepturilor salariale de care nu a beneficiat, după momentul desfacerii contractului și până la reintegrarea sa în funcție, reactualizate și majorate cu rata inflației;

În cazul respingerii primului capăt de cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani:

– 9.430 lei, reprezentând diferență plată salarii compensatorii neacordate, în conformitate cu prevederile art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul “”, înregistrat la. C sub numărul 19510/27.09.2006;

– 500 lei, reprezentând “prima de C/2007;

– 230 lei, reprezentând “prima de Paști 2008”, ce nu i-a fost acordată;

– 2.076 lei, reprezentând drepturi salariale brute neacordate pentru lunile februarie, martie și aprilie 2008;

– plata unei despăgubiri reprezentând reactualizarea cu rata inflației a drepturilor salariale neacordate pe lunile februarie, martie și aprilie 2008, de la data scadenței acestora și până la momentul achitării;

– contravaloarea tichetelor de masă neacordate pe lunile februarie, martie și aprilie 2008;

– 894 lei, reprezentând cel de-al 13-lea salariu pentru anul 2007;

– 3.562 lei, reprezentând primă de celeritate (despatch money) pentru perioada 01.01.2007-31.06.2007;

– 1.235,4 lei, reprezentând diferență de spor condiții nocive, pentru perioada 2005-2008;

– plata cheltuielilor de judecată.

A precizat că la data de 06.05.2008 i-a fost comunicată decizia nr. 417/06.05.2008, prin care i s-a adus la cunoștință că după expirarea perioadei de preaviz de 20 de zile lucrătoare, contractul individual de muncă încetează ca urmare a procedurii de concediere colectivă ce s-a desfășurat în “”

A arătat că începând cu luna februarie 2008, cea mai mare parte a angajaților societății, care erau și membri ai Sindicatului Lucrătorilor, au fost trimiși acasă și plătiți cu o indemnizație reprezentând 75% din salariu, la care s-a adăugat sporul de vechime.

erau acceptați în continuare la muncă cu condiția să se retragă din sindicat, iar celor ce acceptau, le solicitau să semneze un act adițional la contractul individual de muncă prin care erau modificate mai multe clauze, între care și încadrarea în muncă.

– arată reclamanta că, indiferent de funcția avută anterior în sectorul exploatare, cei care acceptau, erau încadrați ca “mecanizatori”, aceasta reprezentand o nouă funcție ce nu mai existase anterior în organigrama societății.

În ce privește personalul, au fost redenumite compartimentele funcționale ale societății, creându-se aparența că au fost înființate noi servicii și departamente și au fost înființate funcții noi care au preluat practic atribuțiile ce reveneau vechilor angajați, vizați de concediere.

– S-a invocat nulitatea absolută a procedurii de concediere colectivă, pentru următoarele considerente:

Concedierea colectivă a avut loc anterior consultării organizației sindicale, cu încălcarea prevederilor art. 71¹Codul muncii.

Astfel cum rezultă din notificarea datată 03.03.2008 și transmisă Sindicatului Lucrătorilor, prin Decizia Consiliului de Administrație din data de 26.02.2008 se hotărâse deja reorganizarea prin renunțarea la 187 de salariați, iar consultările ulterioare au avut un caracter formal, ele nevizând locurile de muncă ce urmau a fi restructurate.

Reclamanta consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 30 din Legea nr. 54/2003, cât și cele din contractele colective de muncă (art. 87 CCM național; art. 95 CCM transporturi; art. 140 CCM unitate) care impun obligația pentru patron de a invita la ședințele Consiliului de Administrație pe reprezentanții sindicali, atunci când sunt luate în discuție probleme ce au caracter social și economic.

Nerespectarea termenului de informare a organizației sindicale cu 30 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național;

Articolul 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național dispune că angajatorul are obligația de a iniția consultări cu sindicatul în situația în care intenționează să efectueze concedieri colective, în “timp util”.

Prin sintagma “timp util”, în cazul societăților cu peste 250 de salariați, cum este cazul “”, se înțelege un termen de 30 de zile înainte de notificarea prevăzută de art. 71¹Codul muncii.

În ceea ce privește notificarea prin care a fost adusă la cunoștința organizației sindicale intenția de concediere, aceasta a fost transmisă în data de 03.03.2008, iar notificarea către C și Agenția de Muncă în data de 04.04.2008.

Reclamanta a arătat că, din perspectiva termenului de 30 de zile impus de art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național stabilit între momentul anunțării intenției de concediere colectivă și notificarea transmisă instituțiilor statului conform art. 71¹Codul muncii, precum și a termenului ulterior, tot de 30 de zile, impus de art. 71¹alin. 1 Codul muncii, între momentul transmiterii notificării către și și data la care sunt emise deciziile de concediere, concedierea a fost dispusă fără a fi respectate aceste termene imperative.

Emiterea deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea de anunțare a intenției de concediere colectivă, conform dispozițiilor art. 69 din contractul colectiv la nivel național, coroborat cu dispozițiile art. 71¹Codul muncii.

Prin notificarea nr. 2357/03.03.2008, astfel cum aceasta a fost modificată prin -ul nr. 2580/07.03.2008, s-a stabilit că: “Începerea concedierilor va avea loc în minim 60 de zile calendaristice și maxim 70 de zile calendaristice de la primirea de către Sindicat a prezentei notificări”. Însă, decizia de concediere a fost emisă în data de 06.05.2008, adică în termen de 60 de zile de la data emiterii acestui.

Data emiterii -ului nu este însă similară cu data primirii acestuia de către reprezentantul sindicatului, care este 10.03.2008.

– mult, la 06.05.2008, când a fost emisă decizia de concediere, termenul minim de 60 de zile nu era împlinit, acesta epuizându-se la 09.05.2008.

Nerespectarea termenului de informare a organizației sindicale, cu 45 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi.

S-a susținut că procedura concedierii colective nu a respectat nici termenul de informare a organizației sindicale reprezentative, reglementat în contractul colectiv la nivel de ramură, care nu mai este de 30, ci de 45 de zile.

Astfel, conform art. 79 din CCM la nivel național, angajatorul are obligația de a iniția consultări cu sindicatul în scopul ajungerii la o înțelegere, cu cel puțin 30 de zile înainte de comunicarea notificării prevăzute la art. 71¹Codul muncii.

Întrucât ” ” este o societate încadrat în Transporturi, îi sunt aplicabile și prevederile contractului colectiv de muncă la nivelul acestei ramuri, iar prin art. 81 al CCM pe ramură (spre deosebire de art. 79 din contractul la nivel național) se stabilește un termen de 45 de zile anterior comunicării notificării prealabile privind concedierea colectivă. Ori, în speță, acest termen nu a fost respectat.

Nu au fost respectate dispozițiile contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere.

Încadrarea ca mecanizatori a celor care au fost de acord cu modificarea contractului individual de muncă, în condițiile impuse de conducerea societății, este o măsură ilegală, luată cu eludarea prevederilor art. 81 din contractul colectiv la nivel național, dar și ale art. 83 din CCM Transporturi și pe criterii strict subiective.

Având în vedere motivele prezentate, reclamanta apreciază că măsura concedierii este lovită de nulitate absolută.

– Cu privire la capătul 2 de cerere, subsidiar, privitor la plata salariilor compensatorii, reclamanta a menționat că la finalul negocierilor colective din luna august 2006, la nivelul “” a fost încheiat contractul colectiv de muncă înregistrat la. C sub numărul 19510/27.09.2006.

Articolul 7 alin. 1 din contract a stabilit că acesta este valabil până la data de 31.08.2007, dar în același timp, alin. 3 prevedea că: “dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv un an calendaristic”.

În luna august 2007, deci anterior împlinirii unui an de la încheierea acestui contract, reprezentanții conducerii societății și-au exprimat intenția de denunțare a contractului colectiv și în acest sens au înștiințat Sindicatul Lucrătorilor; această adresă, înregistrată sub numărul 4403, fost înaintată către în data de 03.07.2007. Astfel, nu a fost respectat termenul de 30 de zile stabilit de art. 7 alin. 3 din contract, denunțarea nerealizându-se în condițiile de validitate contractuale convenite, motiv pentru care își produce efectele dispoziția ce stabilește că în lipsa unei denunțări valide, contractul colectiv se prelungește cu încă un an.

Reclamanta a menționat că acest contract a fost înregistrat la. C în data de 27.09.2006, motiv pentru care administrația a considerat ca acest contract a intrat in vigoare la data menționată.

Dar această interpretare, nu este corectă, întrucât deși art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 stabilește că un contract colectiv se aplică de la data înregistrării, acest aspect nu are nicio consecință asupra perioadei pentru care s-a încheiat contractul și care rămâne cea stabilită de părți.

Ulterior, în “” a fost declanșat conflictul de interese, fiind desfașurată o grevă generală, însă nu s-a mai încheiat un contract colectiv de muncă.

Evenimentele ulterioare nu sunt de natură să valideze denunțarea unilaterală a contractului colectiv deoarece nu s-a realizat în condițiile stabilite în contract, cu 30 de zile anterior expirării acestuia, deci înaintea datei de 01.07.2007.

Din acest punct de vedere contractul este în vigoare până la data de 31.08.2008.

În această situație, art. 132 din contractul colectiv la nivel de unitate stabilește o plată compensatorie, în funcție de vechimea în muncă.

– Pentru pretențiile vizând plata sumei de 500 lei “prima de C/ 2007”, 230 lei “prima de Paști/ 2008” și 894 lei – cel de-al 13-lea salariu, au fost formulate următoarele considerente:

În contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul “”, înregistrat la. C sub numărul 19510/27.09.2006, art. 96 stabilit că prima de C pentru fiecare angajat este de 500 lei, sumă ce nu a fost primită pe anul 2007. Același text a prevăzut că prima de Paști este în cuantum de 230 lei, drept care nu a mai fost achitat pentru anul 2008.

Articolul 43 alin. 2 lit. “a” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi prevede totodată pentru toți salariații încadrați în această ramură de activitate (în care sunt incluși și salariații “” ) dreptul de a primi al 13-lea salariu; acesta este stabilit ca fiind egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie al anului precedent. Reclamanta a menționat, în privința termenului în care acest drept este acordat, că aceeași clauză stabilește că plata se face în primul semestru al anului următor – în cazul de față, în primul semestru din anul 2008.

S-a susținut că deși organizația sindicală a solicitat conducerii societății plata acestui drept salarial, solicitarea a rămas fără răspuns.

– S-a mai solicitat, de asemenea, plata sumei de 3.562 lei reprezentând dispatch pentru perioada 01.01.2007-31.06.2007:

Cu privire la acest capat de cerere, s-a menționat, că în cursul anului 2007 Sindicatul Lucrătorilor C, în numele unora dintre membrii de sindicat, a chemat în judecată “” pentru a fi obligată să respecte prevederile art. 42 alin. 1 lit. “d” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, modificat prin Actul adițional din data de 18.12.2006, înregistrat la. sub nr. 2837/27.12.2006, care stabilesc că primele de operare cu celeritate (dispatch money) vor fi folosite pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit direct la încasarea acestora.

Prin sentința civilă nr. 518/25.04.2008, Tribunalul Constanțas -a pronunțat în dosarul civil nr-, în sensul admiterii în parte a acțiunii, cu consecința obligării societății să achite salariaților premii corespunzătoare primei de dispatch achitate pe perioada 01.01.2007-iunie 2007, conform art. 42 alin. 1 lit. “d” din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, modificat. a avut în vedere faptul că prin Raportul semestrial de activitate al “” pentru perioada 01.01.2007- 30.06.2007 s-a făcut dovada că s-au încasat cu titlu de dispatch importante sume de bani.

Luând în considerare veniturile societății în perioada arătată, care au crescut față de perioada similară din anul precedent cu 19,73%, respectiv cu 2.459.673 lei și numărul total de salariați – 420 – se poate calcula o primă brută de 3.562 lei pentru fiecare angajat și care nu a fost achitată.

Prin încheierea interlocutorie pronunțată la 26.09.2008 a fost respinsăexcepția inadmisibilității capătului de cerere privind prima de dispatch, dedusă din excepția de prematuritate, astfel cum a fost invocată prin întâmpinare, de către pârâtă.

Instanța de fond a motivat această soluție pe considerentul că lipsa unor negocieri ale partenerilor sociali cu privire la modalitatea efectivă de punere în practică a unor prevederi contractuale nu atrage inadmisibilitatea demersului judiciar și nici prematuritatea acțiunii, analiza justeței acestor pretenții urmând a fi făcută pe fondul cauzei.

II. Prin sentința civilă nr. 561/14.04.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, s-a admis în parte acțiunea reclamantei, formulată în contradictoriu cu pârâta “” C și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei:

– suma de 2.605 lei cu titlu de primă de dispatch corespunzătoare perioadei 01.01.2007-31.06.2007;

– drepturile cuvenite cu titlu de spor condiții nocive în cuantum de 10% din salariul de bază minim brut la nivel de unitate, pentru perioada 01.09.2005 – 31.05.2008;

– suma de 125 lei reprezentând 1/2 din cheltuielile de judecată – onorariu avocat.

Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantei, precum și capătul de cerere privitor la anularea deciziei de concediere nr. 417/06.05.2008.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele aspecte:

Se contestă decizia de încetare a contractului individual de muncă urmare concedierii (art. 65 și 66 Codul muncii ) prin prisma nelegalității procedurii de concediere colectivă operate în “” începând cu luna februarie 2008.

Susținerile reclamantei s-au raportat la momentul anterior celui reglementat prin art. 71¹Codul muncii, anume că măsura concedierii colective s-a hotărât în Consiliul de Administrație la 26.02.2008, la a cărui ședință sindicatul reprezentativ nu a fost invitat.

S-a înlăturat această afirmație deoarece, legea impune angajatorului, conform art. 69 alin. 1 Codul muncii, doar obligația de a iniția consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, cu privire la: metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați, precum și la posibilitățile de atenuare a consecințelor concedierii.

Ceea ce reglementează art. 69 Codul muncii este obligația informării sindicatului asupra intenției de realizare a unor concedieri colective, de a se iniția în acest sens consultări între partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informațiilor necesare identificării soluțiilor, fiind în concordanță cu art. 70 și art. 71¹Codul muncii, privind emiterea notificărilor scrise iar aceste obligații au fost îndeplinite în cauză.

Articolul 87 din contractul colectiv de muncă la nivel național, art. 98 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi și respectiv, art. 140 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, privitoare la obligația patronatului de a invita la ședințele Consiliului de Administrație pe reprezentanții sindicali în cazul în care sunt luate în discuție probleme cu caracter social economic, deși au forța juridică dată prin art. 7 din Legea nr. 130/1996, republicată, nu stabilesc și nici nu pot determina peste voința legiuitorului alte situații de nulitate absolută.

S-a mai invocat că angajatorul nu a respectat termenul de 30 de zile stabilind în condițiile art. 71¹Codul munciio durată mai redusă pentru consultări.

Instanța de fond a constatat că, în condițiile în care legea nu stabilește limite temporale care să clarifice sintagma “timp util”, este incontestabil faptul că derularea unor consultări reale, organizate și în deplină cunoștință de cauză asupra situației societății, exclude stabilirea unor termene nerezonabile și insuficiente pentru scopul pentru care a fost legal acordat.

Societatea pârâtă a comunicat Sindicatului Lucrătorilor (ca de altfel și și C) o notificare fondată pe dispozițiile art. 69 alin. 2 Codul muncii la data de 3.03.2008, reprezentantul sindicatului primind sub semnătură acest înscris.

Între data primirii acestei notificări și cea emisă în condițiile art. 71¹Codul muncii (înregistrată la instituții și primită de sindicat la 4.04.2008) sunt mai mult de 30 de zile calendaristice, norma de trimitere nefăcând distincție sub aspectul modalității de calcul (zile calendaristice sau zile lucrătoare).

Articolul 69 Codul muncii, ca și art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010, se referă la timpul util negocierilor și consultărilor, marcând acest moment prin raportare la cel al declarării de către angajator a intenției de reorganizare.

Chiar dacă, ulterior patronatul înțelege să extindă perioada de punere în aplicare a măsurii preconizate, aceasta nu poate avea nici un efect asupra termenului util necesar consultărilor, o asemenea situație fiind în sprijinul reprezentanților salariaților și în favoarea angajaților vizați de concedierea colectivă.

Au fost înlăturate și criticile legate de emiterea deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea intenției de concediere colectivă, conform dispozițiilor art. 69 din contractul colectiv la nivel național, coroborat cu dispozițiile art. 71¹Codul muncii, întrucât termenul de inițiere a concedierii colective a fost prorogat în corelare cu data la care angajatorul și-a făcut cunoscută intenția de reorganizare, în speță, 3.03.2008.

Articolul 71¹Codul muncii, singurul aplicabil în acest context, impune respectarea de către patronat a unui termen de cel puțin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere, calculat de la data comunicării notificării scrise reglementate de acest text.

În cauză, față de data de 4.04.2008 a notificării formulate în temeiul art. 71¹Codul muncii, emiterea deciziei reclamantului a respectat această cerință legală.

Cu privire la nerespectarea termenului de informare a organizației sindicale, cu 45 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, s-a reținut:

Acest text dispune că în cazul reducerilor de personal efectuate la societățile supuse acestui CCM, determinate de restrângerea activității, retehnologizare, automatizare și robotizare a procesului de producție, patronul va pune la dispoziția organizației sindicale, cu 45 de zile calendaristice anterioare, justificarea tehnico-economică în legătură cu măsurile privind posibilitățile de redistribuire a personalului, modificarea programului de lucru, etc. și va informa organizația sindicală asupra motivelor ce stau la baza reducerii numărului de salariați.

Dispoziția nu este de natură să completeze, în sensul denaturării normelor legale și nici nu este susceptibilă a produce vreo nulitate astfel ca a fost apreciată ca nerelevantă în cauză această susținere de nelegalitate.

În ce privește critica privind nerespectarea dispozițiilor contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, instanța a apreciat că aceste prevederi creează cadrul negocierilor între patronat și sindicat/reprezentanții salariaților în vederea identificării condițiilor concrete de reducere a personalului.

Criticile vizează modificarea unor posturi și implicit a unor contracte individuale de muncă în derulare, prin condensarea și preluarea unor atribuții de către unii dintre salariați în condițiile desființării altor posturi de natura celor menționate în notificarea datată 3.03.2008, măsură care nu este nelegală, câtă vreme angajatorul are posibilitatea de a stabili posturile căror salariați sunt afectate de reorganizare, sindicatul având dreptul de a propune, la rândul său, punctual, alte măsuri.

nu a propus, cu ocazia formulării adresei din 21.03.2008, impunerea unor criterii de selecție, ci doar inițierea unor cursuri de formare profesională pentru cei supuși concedierii.

Prin urmare, societatea a stabilit, pe baza evidenței de ansamblu a numărului de posturi ce urmau a fi restructurate, care personal rămâne în activitate și care este concediat, și nu s-a dovedit că au fost concediați exclusiv salariații membri de sindicat sau că nu au fost respectate criterii de selecție convenite de partenerii sociali.

Astfel, s-au înlăturat ca nefondate toate motivele referitoare la incidența art. 76 Codul muncii și la nulitatea procedurii de concediere colectivă.

Analizând în ansamblu situația arătată de societatea pârâtă – prin prisma dificultăților economice evocate, instanța de fond a reținut:

Documentația prezentată la dosar atestă că “” a finalizat anul 2007 cu pierderi, înregistrând cheltuieli totale, mai mari decât venituri, determinate îndeosebi de reducerea traficului de mărfuri ca urmare a închiderii unor capacități de producție naționale în domeniul produselor chimice.

O influență asupra acestui bilanț al pierderilor l-a avut și greva generală a salariaților, derulată pe perioada 26.10.2007-14.01.2008, care a condus la neoperarea în cursul lunii noiembrie a navelor și operarea în luna decembrie 2007 unui volum de cca. 12% din traficul realizat în aceeași perioadă a anului precedent.

Chiar dacă, derularea unei greve legale nu poate constitui în sine o motivație pentru operarea concedierilor colective, în cauză, măsurile propuse de patronat au fost justificate de situația economico-financiară a societății, restrângerea de personal, pe sectoare de activitate, fiind motivată și prezentată sindicatului în raport de situația efectivă a posturilor.

Ulterior concedierii, în cadrul “” au fost realizate angajări dar această împrejurare nu contrazice demersul angajatorului, fiind dovedit că personalul nou angajat s-a încadrat, ca titulatură a funcției și a atribuțiilor locului de muncă, în structura noii organigrame.

Cu această motivare, instanța de fond a stabilit că procedura concedierii colective nu a fost inițiată și derulată contrar legii, astfel că măsura desfacerii contractului individual de muncă al reclamantei a fost legală și temeinică.

Cererea subsidiară, vizând obligarea societății la plata diferențelor rezultate din drepturile corespunzătoare salariilor compensatorii, conform art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății, înregistrat sub nr. 19510/27.09.2006 la C, a fost analizată de instanță, în raport de CCM aplicabil.

Articolul 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 stabilește că regula este cea a aplicării contractelor colective de muncă de la data înregistrării, părțile având doar posibilitatea de a conveni ca data aplicării să fie ulterioară (deci, nu anterioară) celei de înregistrare.

Articolul 23 alin. 1 din lege dispune, totodată, că un contract colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care însă nu poate fi mai mică de 12 luni.

În raport de aceste dispoziții legale, la nivel de societate CCM putea să-și producă în mod legal efectele până la27.09.2007.

În documentația transmisă Direcției de Muncă, sindicatul a precizat că în perioada 27.08.-28.09.2007 au avut loc negocieri între partenerii sociali pentru a se ajunge la modificarea anumitor clauze ale contractului; în cadrul conflictului de interese a fost parcursă procedura concilierii, iar la 23.10.2007 a fost anunțată greva generală.

În aceste condiții, opinia exprimată de către reclamantă potrivit căreia contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și-a produs efectele și ulterior datei de 27.09.2007 este în neconcordanță cu probele administrate, cu atât mai mult cu cât legalitatea grevei a fost recunoscută de instanțele judecătorești.

S-a reținut astfel, că după data menționată niciuna dintre clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate nu mai putea să producă efecte, fiind incidente, într-o asemenea situație, prevederile contractului colectiv aplicabil la nivel superior – în speță, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 17.04.2006.

Textul aplicabil era, așadar cel al art. 79, care prevedea că la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, și o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate.

Întrucât nu s-a contestat acordarea acestor compensații, s-a apreciat că reclamanta nu este îndreptățită la plata altor compensații la concediere, rezultate din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Pentru aceleași considerente s-a respins și cererea pentru plata primei de C pe anul 2007 și a celei de Paști pe anul 2008, întemeiate în acțiune pe prevederile art. 96 din CCM la nivel de unitate, constatându-se că aceste drepturi de natură salarială nu sunt cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel superior.

Nici obligația de plată a celui de-al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent și acordat în primul semestru al anului următor, nu s-a regăsit în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură (art. 43 alin. 2) decât în forma publicată la 11.02.2008.

Acest drept nu va putea fi pretins cu titlu retroactiv, pentru o perioadă care nu intră sub incidența dispozițiilor contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008, astfel că pretențiile reclamantei au fost respinse ca nefondate.

Cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 3.562 lei cu titlu de dispatch pentru perioada 01.01.2007-31.06.2007, instanța de fond a reținut:

Actul adițional la Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007 încheiat la 18.12.2006 și înregistrat la sub nr. 2837/27.12.2006 a completat textul art. 42, în sensul că la lit. “d” s-a consemnat, prin voința partenerilor sociali semnatari, că:

“În domeniul transportului naval, primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unitățile de operare portuare care au efectuat operațiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaților careau contribuit, direct la încasarea acesteia”.

Modalitatea în care prima de dispatch urmează să fie repartizată egal sau, dimpotrivă în directă corelare cu contribuția adusă de fiecare salariat la încasarea sumei de către operator, reprezintă însă o chestiune ce urmează a fi stabilită de Comisia Paritară și soluționată de comun acord sau prin mediere de către partenerii sociali, instanta neput nd se se subroge partenerilor sociali, iar dezacordul părților ori dezinteresul uneia dintre părțile contractante, în a stabili în Comisia paritară criteriile necesare valorificării acestui drept de natură salarială implică alte pârghii procedurale.

În consecință, desi a fost admis acest capăt de cerere, instanta nu a avut in vedere suma pretinsa de reclamant prin actiune ci a obligat pârâta să plătească reclamantei suma datorată ca primă de dispatch corespunzătoare perioadei arătată.

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, având în vedere admiterea într-o măsură redusă a pretențiilor formulate, pârâta a fost obligată la plata a 1/2 din cheltuielile de judecată respectiv, la 125 lei.

III. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurentul reclamanta, care a criticat-o în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 od procedură civilă.

–În ce privește cererea având ca obiect nulitatea deciziei de concediere, recurenta apreciază că instanța de fond nu a avut în vedere argumentele prezentate și nu a ținut cont de faptul că această decizie este rezultatul încălcării mai multor dispoziții legale și anume:

Au fost încălcate dispozițiile art. 69 și 71¹din Codul muncii deoarece măsura concedierii colective a fost luată în data de 26.02.2008 în timp ce prima notificare cu privire la intenția de concediere colectivă s-a transmis sindicatului la data de 3.03.2008, după ce decizia de concediere colectivă în cadrul Consiliului de Administrație al societății, fusese luată.

Prin urmare, motivul de nulitate prevăzut de art. 76 Codul muncii este întemeiat corect pe nerespectarea art. 71¹și anume adoptarea deciziei de concediere colectivă fără consultarea prealabilă a sindicatului.

S-au încălcat și dispozițiile art. 79 din CCM la nivel național care dispune că angajatorul are obligația de a iniția consultări cu sindicatul “în timp util” dacă are intenția să efectueze concedieri colective, iar în speță, pârâta nu și-a respectat obligația din moment ce nu a respectat termenul de 30 de zile înainte de notificarea prevăzută de art. 71¹.

Astfel, notificarea nr. 2357/3.03.2008 a intenției de concediere s-a primit de către sindicat la data de 10.03.2008 iar angajatorul a anunțat hotărârea sa de aplicare a măsurii concedierii colective la data de 4.04.2008, anterior împlinirii termenului de 30 de zile stabilit imperativ de art. 79, care se împlinea la 11.03.2008.

De asemenea, instanța de fond nu a avut în vedere că deciziile de concediere au fost emise anterior termenului de 60 de zile stabilit prin notificarea intenției de concediere colectivă.

Este greșită motivarea instanței și cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 81 din CCM/ramură transporturi, aceste dispoziții fiind de fapt o punere în aplicare a principiului consacrat de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 cu trimitere la art. 79 din CCM național.

Prin urmare, dacă s-ar fi raportat la data la care a fost comunicată notificarea inițială, instanța ar fi observat că până la notificarea impusă de art. 71¹nu au trecut decât 30 de zile și nicidecum 45 de zile cum impune art. 81 din CCM/ramură transporturi.

S-a afirmat și demonstrat că pârâta nu a respectat dispozițiile din CCM cu referire la criteriile de stabilire a ordinii de priorități la concediere, făcând înainte o selecție subiectivă a persoanelor pe care dorea să le păstreze iar la momentul la care s-a luat măsura concedierii colective, s-a hotărât desființarea tuturor posturilor de docheri, făcând imposibilă aplicarea criteriilor de selecție.

Astfel, pârâta a făcut angajări masive, încălcând prevederile art. 72 din Codul muncii care interzice noi angajări pe locurile celor concediați.

În raport de toate probele administrate, recurenta apreciază că este dovedită nelegalitatea măsurii de concediere și că instanța de fond în mod greșit a respins cererea prin care solicită să se constate nulitatea deciziei.

–Cererea subsidiară, viza plata unor drepturi așa cum erau prevăzute în CCM la nivel de unitate,care era valabil și după data de 31.08.2007 din moment ce, în concordanță cu prevederile art. 7 alin. 3, “niciuna dintre părți nu a denunțat contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat”.

Recurenta apreciază astfel, că hotărârea instanței de fond este nelegală și sub acest aspect și solicită admiterea cererii cu consecința obligării societății pârâte la plata drepturilor solicitate.

– Este lipsită de temei legal hotărârea instanței prin care s-a respins cererea de acordare a celui de al 13-lea salariu deoarece din prevederile CCM/ramură rezultă că salariații trebuie să beneficieze în cei 2 ani de valabilitate a contractului, de 2 ori de al 13-lea salariu și nu o dată așa cum motivează instanța de fond.

– Recurenta este nemulțumită și de faptul că s-a respins cererea de acordare a primei de Paște și C, precum și diferența cuvenită cu titlu de salarii compensatorii.

– Deși instanța a obligat societatea la plata sporului pentru condiții nocive, aceasta a avut în vedere salariul de baza prevăzut în CCM/ramură și nu pe cel stabilit în contractul său individual de muncă.

– Cu privire la prima de dispatch, deși instanța a admis acest capăt de cerere, a prevăzut în dispozitiv un alt cuantum al sumei fiind în eroare cu privire la rolul Comisiei Paritare în repartizarea acestor prime.

Pentru toate aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în tot a cererii sale.

Intimata și-a exprimat poziția procesuală prin întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Intimata apreciază că în mod corect prima instanță a stabilit că s-au parcurs toate procedurile prevăzute de lege și în termenele prevăzute de lege, astfel că, decizia prin care s-a desfăcut contractul de muncă al reclamantei nu este lovită de nulitate.

Pretențiile care au făcut obiectul cererii subsidiare, au fost întemeiate pe un CCM la nivel de unitate care nu era valabil decât pentru perioada pentru care s-a încheiat, respectiv 27.09.2006-27.09.2007, astfel că prevederile din contract nu pot fi aplicate retroactiv și nici după data de 27.09.2007 deoarece prin adresa nr. 4403/3.08.2007 societatea a denunțat acest contract.

De asemenea, plata celui de al 13-lea salariu/2007, cerută în baza CCM/ nu este posibilă deoarece acest contract își produce efectele de la 24.02.2008.

Cât privește cuantificarea dispatch-ului încasat pentru operațiunile efectuate de societate în perioada 01.01.2007-31.06.2007, intimata consideră că și această pretenție este nefondată deoarece trebuie deduse din suma primită, toate cheltuielile societății, precum și amortizarea investițiilor angrenate în aceste operațiuni aducătoare de dispatch.

IV. Recurenta “” a declarat, de asemenea, recurs împotriva sentinței civile nr. 561/2009, criticând-o pentru faptul că instanța de fond s-a subrogat rolului partenerilor sociali în ce privește acordarea primei de dispatch în cuantum de 2.605 lei aferentă perioadei 01.01.2007-31.06.2007.

Prin actul adițional la contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007 încheiat la 18.12.2006 și înregistrat la. sub nr. 2837/27.12.2006 a fost completat art. 42, în sensul că la lit. “d” s-a stabilit prin voința partenerilor sociali modalitatea și condițiile de acordare a primei de operare cu celeritate.

Prin urmare, modalitatea în care această primă urmează să fie repartizată reprezintă o chestiune ce urmează a fi stabilită de comisia paritară. De asemenea, nu s-a avut în vedere faptul că suma totală reținută cu titlu de dispatch nu este netă, ci brută, din ea urmând a fi scăzute în prealabil toate cheltuielile societății care au fost efectuate pentru realizarea primei de dispatch.

După stabilirea valorii nete a dispatch-ului încasat pentru operațiunile derulate în perioada 01.01.2007-31.06.2007 urmează a se stabili care sunt salariații care au contribuit direct la obținerea acestuia și care este ponderea în care respectivul dispatch se datorează acestora.

Prin urmare, apreciază recurenta, instanța nu putea stabili cuantumul sumei ce i se cuvenea reclamantei în lipsa unui acord între partenerii sociali.

Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate și de materialul probator administrat, Curtea constată:

– Recurenta reclamantă consideră că decizia prin care s-a dispus desfacerea contractului de muncă este lovită de nulitate deoarece nu s-au respectat termenele prevăzute de lege în cazul concedierii colective și nici criteriile de stabilire a ordinii de priorități la concediere.

Potrivit art. 76 Codul muncii, poate fi sancționată cu nulitatea absolută ” concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege”, prin urmare, în mod corect instanța de fond s-a raportat la dispozițiile cuprinse în lege, respectiv art. 68-72 din Codul muncii și nicidecum la alte dispoziții, cum sunt cele cuprinse în CCM deoarece un astfel de contract reprezintă “legea părților”, rezultatul negocierilor care, trebuie să respecte legea, dar nu reprezintă legea însăși, cea la care instanța se raportează în analiza unor excepții privind nulitatea absolută.

Articolul 69 Codul muncii stabilește că, “În cazul în care angajatorul intenționează să efectueze concedieri colective, acesta are obligația de a iniția, în timp util și în scopul ajungerii la o înțelegere, în condițiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, cu privire cel puțin la:

a) metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați;

b) atenuarea consecințelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaților concediați.”

Articolul 71 alin. 1 și 2 din Codul muncii prevede:

“Sindicatul sau, după caz, reprezentanții salariaților pot propune angajatorului măsuri în vederea evitării concedierilor ori diminuării numărului salariaților concediați, într-un termen de 10 zile calendaristice de la data primirii notificării”.

Angajatorul are obligația de a răspunde în scris și motivat la propunerile formulate potrivit prevederilor alin. (1), în termen de 5 zile calendaristice de la primirea acestora.

Verificând termenele impuse de legiuitor, instanța constată:

Prin notificarea înregistrată sub nr. 2358/3.03.2008, pârâtaa inițiatconsultări cu sindicatul și în aceeași dată a fost înregistrată și la și conform art. 70 din lege, iar sindicatul a primit sub semnătură acest înscris.

Prin această notificare se aduceau la cunoștința sindicatului motivele care determinau concedierea colectivă, numărul și categoriile de salariați care vor fi afectați de concediere, criteriile avute în vedere potrivit legii și CCM pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, perioada în care vor avea loc concedierile colective (între 45-55 zile de la primirea notificării), compensațiile calculate conform CCM/, ce vor fi acordate salariaților concediați precum și termenul de 10 zile calculat de la data notificării, pentru formularea de propuneri de către sindicat, în vederea limitării numărului salariaților concediați.

Ulterior, prin ul la această notificare, se modifică unele date din notificarea inițială, astfel că, se stabilește un termen mai mare pentru începerea concedierilor, respectiv de minim 60 zile și maxim 70 de zile iar termenul înlăuntrul căruia sindicatul putea face propuneri se mărește până la data de 24.03.2008.

Prin urmare, acest termen a fost respectat și nu pot fi acceptate susținerile reclamantului în sensul că nu s-a ținut seama de termen urmare a prelungirii sale prin ul nr. 2580/7.03.2008 deoarece art. 69 Codul muncii se referă la timpul util pentru a se ajunge la o înțelegere, astfel că el trebuie raportat la momentul la care angajatorul și-a manifestat intenția de concediere.

Decizia de desfacere a contractului de muncă a fost emisă la data de6.05.2008, astfel că unitatea a respectat și termenul de 60 de zile astfel cum acesta a fost stabilit prin la notificarea nr. 2357/ 3.03.2008, neputând curge un nou termen de 60 de zile de la data primirii acestui addendum ci de la data primei notificări, deoarece acela este momentul la care sindicatul a luat cunoștință de intenția angajatorului de a proceda la concedieri colective.

Potrivit art. 71¹Codul muncii, “În situația în care, ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanții salariaților, potrivit prevederilor art. 69 și 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligația de a notifica în scris inspectoratul teritorial d e muncă și agenția teritorială de ocupare a forței de muncă, cu cel puțin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere”.

În urma consultărilor dintre patronat și sindicat nu s-au găsit soluții pentru a evita sau limita numărul concedierilor astfel că, s-a luat măsura concedierilor colective, iar despre această măsură a fost înștiințată atât cât și prin notificarea din data de 4.04.2008, respectându-se și de această dată, termenul de 30 de zile prevăzut de textul legal arătat mai sus.

Concluzionând asupra criticilor recurentei reclamante referitoare la nerespectarea termenelor legale privind măsura concedierii colective, Curtea consideră că acestea sunt nefondate deoarece așa cum s-a arătat, au fost respectate termenele prevăzute de art. 69-71 Codul muncii.

Cu privire la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, instanța de fond a reținut în mod temeinic împrejurarea care rezultă din înscrisurile depuse la dosar și anume că, au fost desființate toate posturile de aceeași natură cu cele ocupate de salariații afectați de concedierea colectivă astfel că nu putea fi vorba de aplicarea unor criterii de selecție.

De altfel, cu ocazia negocierilor dintre sindicat și patronat nu s-au stabilit anumite criterii de selecție astfel că nu se poate reține vreun motiv de nulitate al deciziei de concediere din perspectiva art. 76 Codul muncii.

În raport de toate aceste considerente, Curtea apreciază că în mod corect Tribunalul Constanțaa menținut ca legală și temeinică decizia de desfacere a contractului de muncă.

– Recurenta reclamantă mai critică soluția instanței de fond și din perspectiva nerespectării dispozițiilor din Contractul colectiv de muncă la nivel de societate, referitoare la plata compensațiilor în caz de concediere colectivă, prima de C/2007 și Paște/2008.

În conformitate cu dispozițiile art. 23 și art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 CCM își produce efectele de la data înregistrării și pe o perioadă de minim 12 luni.

În speță, CCM/unitate s-a înregistrat la 27.09.2006 ceea ce înseamnă că efectele lui au durat până la 27.09.2008, având în vedere că înainte de expirarea termenului de valabilitate al acestuia, respectiv prin adresa nr. 4403/3.08.2007, comunicată sindicatului în aceeași dată, “” a denunțat unilateral acest contract, conform art. 7 din CCM/unitate.

Așadar, fiind aplicabile dispozițiile Contractului colectiv de muncă la nivel superior, respectiv CCM/ramură transporturi, reclamantei nu i se cuveneau la data concedierii decât drepturile stipulate în acest contract și nicidecum din CCM/unitate care nu mai erau în vigoare.

– Cât privește sporul pentru condiții nocive, instanța a apreciat că cererea reclamantei este întemeiată și a obligat pârâta la plata diferenței de 10% din salariul de bază lunar la nivel de unitate având în vedere că așa era negociat acest spor de către sindicat în CCM/ramură. Prin urmare criticile recurentei cu privire la aplicarea acestui spor la nivelul salariului sau de baza sunt nefondate și vor fi respinse ca atare.

– Cât privește plata celui de al 13-lea salariu/2007, trebuie, de asemenea, observat că în CCM/ramură încheiat pentru perioada 2008-2010, cu aplicabilitate din data de 24.02.2008, se prevede un astfel de drept, dar cum acest contract își produce efectele începând cu februarie 2008, reclamanta nu poate beneficia retroactiv de plata acestui drept, prin urmare, al 13-lea salariu, care este aferent anului încheiat, în speță 2007, nu putea fi prevăzut în CCM/2008, astfel că recurenta a interpretat greșit argumentele instanței de fond.

– În ce privește prima de dispatch, Curtea apreciază aceste critici ca fiind întemeiate, dar nu sub aspectul sumei stabilită de recurentă deoarece instanța nu poate stabili suma exactă, cuvenită recurentei prin simpla împărțire a sumei obținută de pârâtă pentru operațiunile efectuate de societate pentru perioada 01.01.2007-31.06.2007, la numărul de salariați ci numai după scăderea cheltuielilor suportate de unitate urmând a se stabili de asemenea care sunt salariații ce pot beneficia de această primă în raport de contribuția adusă la obținerea acestei prime.

Instanța de fond a stabilit o creanță în favoarea reclamantei, fără o determinare exactă, dar această creanță nu poate fi onorată în lipsa unor date exacte, certe, referitoare la persoanele din unitate care au contribuit la obținerea acestei prime și a cuantumului cheltuielilor efectuate de societate în perioada de referință.

În conformitate cu dispozițiile art. 42 alin. 1 lit. “d” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 2837/27.12.2006: “în domeniul transportului naval primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unitățile de operare portuare care au efectuat operațiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit direct la încasarea acesteia.

(2) Condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondurile de stimulare sau de premiere, precum și perioada la care se acordă cota parte cuvenită salariaților, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și, după caz, instituție”.

Din prevederile contractului colectiv de muncă invocate mai sus, rezultă în mod clar căprima de operare cu celeritate va fi folosită pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit la încasarea lor.

Contribuția directă a salariaților la realizarea dispatch-ului poate fi reținută atunci când acestea participă la diminuarea timpului de operare față de cel contractual, în funcție de atribuțiile pe care le au în procesul tehnologic utilizat pentru operațiunile de încărcare-descărcare.

Întrucât părțile au poziții contradictorii pe acest aspect, în cauză era utilă efectuarea unei expertize tehnice contabile prin care expertul să stabilească care sunt salariații care au contribuit în mod direct la încasarea primei de operare cu celeritate (dispatch money) și care este cuantumul sumei încasată de pârâtă cu titlu de dispatch pentru perioada 1.01.2007-iunie 2007.

Expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanța sau părțile por recurge atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare cunoștințe de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.

Părțile s-au înțeles prin contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi să acorde prime de celeritate doar salariaților care au contribuit direct la încasarea ei, iar pârâta susține că datorită perfecționărilor tehnologice contribuția factorului uman a scăzut, situație care impunea așadar, efectuarea unei expertize tehnice pentru lămurirea acestor aspecte.

Pentru considerentele arătate mai sus și care răspund și criticilor formulate de pârâtă, potrivit art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile și a casat în parte sentința recurată cu privire la obligarea pârâtei la achitarea primei de dispatch pe perioada 1.01.2007-iunie 2007 și a trimis cauza la aceeași instanță spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize tehnice contabile, cu obiectivele arătate în considerentele expuse mai sus, menținând ca legale și temeinice restul dispozițiilor sentinței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Cu opinie majoritară

Admite recursurile civile declarate de recurenta reclamantă intimată, domiciliată în C,-, județul C și de recurenta pârâtă intimată “”, cu sediul în Port, 54, județul C, împotriva sentinței civile nr. 561/14.04.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-.

Casează în parte sentința recurată cu privire la capătul de cerere ce privește prima de dispatch și trimite cauza spre rejudecare pe acest capăt de cerere.

Menține restul dispozițiilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2009.

– –

Jud.fond. /

. jud. -/21.10.2009

Gref./ 4 ex./ 02.11.2009.

OPINIE SEPARATĂ JUDECĂTOR

Contrar opiniei majoritare, consider că recursul reclamantei trebuia admis iar sentința recurată modificată în parte în sensul obligării pârâtei la plata sumelor pretinse în cererea introductivă cu titlu de plăți compensatorii pentru concediere, primă de C și primă de Paști și primă corespunzătoare primei de celeritate, iar recursul pârâtei trebuia respins pentru următoarele considerente:

Contractele colective de muncă aplicabile:

În cauză, cererea introductivă este întemeiată pe anumite prevederi cuprinse în contracte colective de muncă în timp ce pârâta susține inaplicabilitatea acestora. Ca urmare, apare a fi esențial a se stabili ce contracte colective de muncă erau aplicabile în perioada pentru care se pretind drepturile bănești.

În cauză este aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sub nr. 2895/29.12.2006 și publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 5 din 29.01.2007.

Pentru anul 2007, societății pârâte i-a fost aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sub nr. 357/22.02.2006 și publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 14.04.2006.

Pentru anul 2008, societății pârâte i-a fost aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sub nr. 722/24.01.2008 și publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008.

Referitor la contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăți, se constată că acesta a fost înregistrat la Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie Constanța sub nr. 19510/27.09.2006.

În ceea ce privește perioada pentru care s-a încheiat acest contract colectiv de muncă, părțile au optat pentru indicarea datei calendaristice până la care acesta este valabil, respectiv data de 31.08.2007, astfel cum este stipulat în mod expres în art. 7 pct. 1.

Așadar, părțile nu au optat pentru indicarea perioadei pentru care se încheie acest contract colectiv de muncă și ca urmare nu se pune problema de a calcula acest termen și de a stabili momentul de la care el începe să curgă și momentul la care se împlinește.

Este cert așadar că acest contract colectiv de muncă s-a stabilit a fi aplicabil până la o dată clar indicată respectiv 31.08.2007.

Pe de altă parte, art. 7 pct. 3 din același contract, stabilește că dacă nici una din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic.

Pârâta susține că a denunțat acest contract în data de 03.08.2007. Astfel, cu adresa nr. 4403/03.08.2007, primită de Sindicatul Lucrătorilor în aceeași zi (aspect necontestat), pârâta a invitat organizația sindicală la negocieri pentru încheierea unui nou contract colectiv de muncă, indicând în mod expres că această adresă “reprezintă și manifestarea de voință a patronului în sensul denunțării actualului contract colectiv, în sensul precizat de art. 7 alin. (3) din convenția încheiată la nivelul unității de către partenerii sociali”.

Dar, pentru a opera denunțarea contractului colectiv era necesar ca denunțarea acestuia să aibă loc cu cel puțin 30 de zile înainte de împlinirea datei până la care părțile au convenit că este aplicabil, adică cel mai târziu la data de 01.08.2007.

Cum declarația de denunțare a contractului colectiv de muncă a intervenit la 03.08.2007, rezultă că aceasta nu s-a făcut în termenul convenit de părți.

Or, la împlinirea termenului convenit de părți pentru denunțarea contractului, dacă aceasta nu s-a făcut, s-a produs efectul prelungirii aplicabilității acestuia.

Contractul colectiv de muncă și-a prelungit efectele iar încetarea efectelor lui nu mai putea avea loc, conform voinței părților, decât prin încheierea unui nou contract colectiv de muncă sau prin împlinirea unui termen de 12 luni, o denunțare ulterioară a acestui contract, din partea oricărei părți, neputând produce efecte.

Ca urmare acest contract colectiv de muncă era aplicabil.

Pârâta susține în esență că acest contract colectiv de muncă nu mai era aplicabil întrucât în realitate el ar fi fost valabil până la data de 27.09.2007, având în vedere data înregistrării lui la C și prevederile art. 25 al.3 și art. 23 al.1 din Legea nr. 130/1996. De aceea, pârâta apreciază că denunțarea contractului s-a făcut cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost valabil.

Această susținere nu poate fi însă primită.

Astfel, este adevărat că între data înregistrării acestui contract, dată de la care produce efecte, și data de 31.08.2007 stabilită de părți a fi data limită de valabilitate a acestuia, nu este un interval de minimum 12 luni cum prescrie art. 23 al.1 din Legea nr. 130/1996 și art. 242 din Codul Muncii.

Dar, nu se poate considera că prin efectul legii, contrar voinței părților și de drept, acest contract colectiv de muncă și-ar fi prelungit valabilitatea până la 27.09.2007, deși părțile au stabilit termenul limită de 31.08.2007.

Astfel, pe de o parte, deși potrivit art. 24(1) din Legea nr. 130/1996, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 (adică cu încălcarea limitelor și condițiilor prevăzute de această lege) sunt lovite de nulitate, potrivit alineatului 2 al aceluiași articol, nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate.

Dar, art. 283 al.(1) lit. d din Codul Muncii, prevede că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, ceea ce înseamnă că ulterior nu mai pot fi cerute.

Așadar, deși legea folosește sintagma “sunt lovite de nulitate”, care poate conduce la interpretarea că este vorba de o nulitate absolută, în realitate nulitatea nu operează de drept, ci numai dacă este invocată de persoana interesată, ceea ce înseamnă că instanța nu o poate invoca din oficiu și nu poate fi invocată oricând ci numai pe durata existenței contractului, ceea ce înseamnă că ulterior nu mai poate fi invocată, regimul juridic al acestei nulități nefiind deci cel specific nulității absolute.

Or, pârâta nu a invocat nulitatea acestei clauze și nu s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă că aceasta este nulă întrucât ar conduce la un termen de valabilitate a contractului colectiv de muncă inferior celui minim stabilit de lege de 12 luni.

Așadar, în condițiile expuse, chiar dacă art. 7 pct. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității ar contraveni art. 23 al.1 din Legea nr. 130/1996 trebuie reținută voința părților care au stabilit data de 31.08.2007 ca dată limită de aplicare a acestui contract, dată în raport de care se determină data limită de denunțare a contractului.

Pe de altă parte, adresa de înaintare a contractului colectiv de muncă în vederea înregistrării, adresă emisă de societatea pârâtă, are numărul 302/27.09.2006, deși reclamanta susține că părțile semnaseră anterior contractul colectiv de muncă, respectiv la 31.07.2006 si conveniseră ca perioada de valabilitate, inițială, de un an este pana la 31.08.2007.

Pârâta nu a făcut dovada că acest contract colectiv de muncă ar fi fost semnat la o dată ulterioară, eventual din culpa organizației sindicale sau că negocierile s-ar fi prelungit din diverse motive.

Ca urmare, pârâta este în culpă pentru neînregistrarea imediată a contractului colectiv de muncă și ca urmare nu poate invoca propria turpitudine pentru a evita plata drepturilor salariale stabilite de acest contract colectiv de muncă.

În sfârșit, termenul legal minim de 12 luni pentru care trebuie încheiat contractul colectiv de muncă este un termen stabilit și în favoarea angajaților, pentru a li se asigura stabilitatea condițiilor de muncă și siguranța veniturilor.

Ca urmare, în interpretarea și aplicarea contractelor de muncă trebuie avut în vedere interesul salariaților, mai ales atunci când este vorba de aplicarea unor măsuri de protecție în cazul concedierii colective.

Ca urmare nu poate fi primită interpretarea pârâtei în sensul de nu aplica acest contract colectiv de muncă și în consecință de a recunoaște salariaților drepturi compensatorii pentru concedierea colectivă mai mici.

– trebuie avut în vedere că din formularea art. 7 pct. 3 din contractul colectiv de muncă, care stabilea că prelungirea valabilității acestuia se face până la încheierea unui nou contract colectiv de muncă și cel mai târziu până la împlinirea unui termen de 12 luni, rezultă că până la împlinirea acestui termen, chiar și imediat după data de 31.08.2007, părțile aveau posibilitatea și obligația de a începe negocierea unui nou contract colectiv de muncă, fără ca vechiul contract colectiv de muncă să își înceteze aplicabilitatea.

Ca urmare, solicitarea ulterioară a Sindicatului Lucrătorilor de a începe negocierea unui nou contract colectiv de muncă nu poate fi interpretată ca o recunoaștere a încetării valabilității contractului colectiv de muncă înregistrat în data de 27.09.2006 ci dimpotrivă reprezintă o acțiune care încadrează în sfera manifestărilor de voință făcute în aplicarea art. 7 pct.3 din contractul colectiv de muncă.

Astfel, nu se poate considera că pe perioada negocierilor era aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de ramură întrucât această situație apare doar atunci când termenul de aplicare a contractului colectiv de muncă a expirat fără ca acesta să-și prelungească valabilitatea și fără ca părțile să fi negociat și să fi semnat un nou contract colectiv de muncă, deci dacă după expirarea acestui termen încep sau continuă negocierile, fiind aplicabil art. 247 din Codul Muncii.

În cazul de față însă, părțile au convenit prelungirea termenului de aplicare a contractului până la încheierea unui nou contract colectiv de muncă, ceea ce presupune aplicarea acestuia și pe perioada negocierii noului contract, premergătoare datei încheierii acestuia, dată la care înceta aplicabilitatea vechiului contract colectiv de muncă, art. 7 pct. 3 din contractul colectiv de muncă presupunând efectuarea de negocieri pentru un nou contract colectiv de muncă în perioada în care s-a prelungit aplicabilitatea vechiului contract.

Apoi, faptul că Sindicatul Lucrătorilor a declanșat conflictul de interese nu înseamnă că implicit ar fi recunoscut încetarea efectelor contractului colectiv de muncă întrucât din conținutul cererii de conciliere prealabilă înregistrată de sindicat la C sub nr. 23741/04.10.2007 rezultă că solicitările organizației sindicale vizau drepturi salariale, urmărindu-se punerea de acord a contractului colectiv de muncă existent, ale cărui clauze se solicita a fi păstrate, cu noul contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, fiind deci vorba de o negociere anuală în sensul art.3 al.2 raportat la alineatul 4 din Legea nr. 130/1996 și deci încadrându-se în prevederile art. 12 lit. e) din Legea nr. 168/1999, caz în care greva este posibilă, în conformitate cu art. 13 al.2 din Legea nr. 168/1999.

Astfel, faptul că contractul colectiv de muncă înregistrat în data de 27.09.2006 își prelungise aplicabilitatea, astfel cum s-a arătat, nu excludea obligația de a purta negocieri colective anuale cu privire la salarii, durata timpului de lucru, programul de lucru și condițiile de muncă sensul art.3 al.2 raportat la alineatul 4 din Legea nr. 130/1996 iar părțile au ajuns la divergență la negocierea anuală obligatorie privind salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru și condițiile de muncă în sensul art. 12 lit. e din Legea nr. 168/1999, caz în care art. 13 al.2 din aceeași lege permite declanșarea grevei.

Totuși, problema legalității grevei declanșate ulterior și o eventuală răspundere a organizatorilor nu fac obiectul acestei cauze.

Pe de altă parte, faptul că președintele organizației sindicale ar fi apreciat în raporturile cu pârâta că, începând cu data de 01.01.2008, relațiile de muncă în cadrul SC SA se vor desfășura conform prevederilor contractelor colective încheiate la nivel superior (așa cum rezultă din adresa înregistrată la pârâtă sub nr. 0242/11.01.2008) nu poate fi considerată ca o declarației a însăși organizației sindicale în sensul că acest contract colectiv de muncă, înregistrat în data de 27.09.2006, nu mai este valabil (în cauză nu rezultă că organele de conducere ale sindicatului ar fi exprimat un acord pentru încetarea efectelor contractului colectiv de muncă în sensul art. 33 al.1 lit. c din Legea nr. 130/1996) și nu poate fi opusă nici instanței nici părții adverse pârâtei într-o cauză precum cea de față, în care organizația sindicală nu mai reprezintă interesele acesteia.

Apoi, această susținere nu poate fi interpretată nici ca o recunoaștere a efectelor declarației de denunțare a contractului colectiv de muncă făcută de pârâtă întrucât, în condițiile în care aceasta nu s-a făcut în termenul contractual, aceasta ar fi însemnat o modificare unilaterală a contractului colectiv de muncă sau o renunțare la beneficiul aplicării art. 7 din contractul colectiv de muncă care nu se poate face sub forma unei opinii exprimate de președintele organizației sindicale ci doar printr-o hotărâre a organelor de conducere ale sindicatului.

Cum între părți nu a intervenit un nou contract colectiv de muncă până la data de 06.05.2008 iar denunțarea contractului colectiv de muncă de către pârâtă nu a avut efecte, rezultă că la data concedierii era aplicabil contractul colectiv de muncă înregistrat în data de 27.09.2006, cu toate consecințele ce decurg din această împrejurare.

Cuantumul drepturilor pretinse:

Întrucât drepturile bănești pretinse își au temeiul în contractele colective de muncă aplicabile, temeinicia cererilor privind aceste drepturi va fi analizată pentru toate aceste cereri împreună.

a) referitor la indemnizația de concediere:

Potrivit art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate în cazul desfacerii contractului individual de muncă ca urmare a reducerii personalului prin desființarea de posturi, ca urmare a reorganizării, în cazul reducerii parțiale a activității și în cazul modernizării activității sau achiziționării unor noi tehnologii de lucru, salariații beneficiază de o plată compensatorie de 6 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime de cel mult 5 ani, 8 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime între 5 și 10 ani și 10 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime peste 10 ani.

În cauză, reclamanta a susținut că a primit un număr mai mic de salarii compensatorii, corespunzător prevederilor cuprinse în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, aspect recunoscut de pârâtă, care a apreciat că acest contract era aplicabil întrucât contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate nu mai era aplicabil, fiind denunțat.

Așa cum s-a arătat, contrar susținerilor pârâtei, era aplicabil contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și înregistrat în data de 27.09.2006.

Articolul 80 al.(1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010 stabilește ca la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații să primească, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, și o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate.

Acest nivel este un nivel minim. Cum reclamanta a primit doar echivalentul a 6 salarii de bază brute, cum susțin ambele părți, în măsura în care între această sumă și suma la care avea dreptul conform art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății pârâte, reclamanta are dreptul la plata acestei diferențe de către pârâtă.

Contrar art. 287 din Codul Muncii, pârâta nu a dovedit că în raport de vechimea avută reclamanta ar avea dreptul la o compensație egală cu un număr mai mic de salarii medii tarifare sau că între compensația deja primită și cea calculată în conformitate cu art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății nu ar exista nici o diferență. De altfel suma pretinsă cu acest titlu în acțiune nu a fost contestată sub aspectul cuantumului, pârâta invocând numai aspecte referitoare la aplicabilitatea contractului colectiv de muncă, care au fost înlăturate de instanță pentru considerentele deja expuse.

b) referitor la primele pentru sărbătorile de Paști și

În contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății pârâte, la art. 96 se prevede acordarea unor prime după cum urmează: 500 lei pentru sărbătoarea Cului, 230 lei pentru sărbătoarea și 100 lei pentru sărbătoarea din 15 august.

Nici în acest caz, contrar art. 287 din Codul Muncii, pârâta nu a contestat cuantumul acestor prime și nici nu a probat că le-ar fi plătit.

Față de considerentele expuse cu privire la aplicabilitatea contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul societății, în condițiile în care nu s-a dovedit plata acestor sume și anterior datei concedierii se celebraseră deja sărbătorile de C și Paști, pârâta trebuia obligată pârâta și la plata sumelor de 500 lei cu titlu de primă pentru C și 230 lei cu titlu de primă pentru Paști.

c) referitor la cel de al 13-lea salariu:

În justificarea pretențiilor sale, reclamanta invocă prevederile art. 43 al.2 lit. a din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi fără a indica despre ce contract este vorba sub aspectul perioadei de aplicabilitate.

Așa cum s-a mai arătat, pentru anul 2007, societății pârâte i-a fost aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sub nr. 357/22.02.2006 și publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 14.04.2006.

Articolul 43 (2) din acest contract colectiv de muncă prevede următoarele: “În situația în care patronul nu va asigura pe durata zilei de lucru, parțial sau total, condițiile necesare realizării sarcinilor de serviciu, el este obligat să plătească salariul de bază minim brut al fiecărui salariat pentru toată perioada de timp cât activitatea de bază a acestuia a fost întreruptă”.

Este adevărat că în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sub nr. 722/24.01.2008 și publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008, la Art. 43(2) lit. a), se stabilește că un alt este, între altele și “al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent și va fi acordat în primul semestru al anului următor”.

Dar, acest drept este un drept stabilit pentru anii 2008, 2009 și 2010. Pentru anul 2008 acest drept urmează a se plăti în anul 2009.

Pentru anul 2007 drepturile salariaților au fost stabilite în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007.

În cuprinsul acestuia nu se specifică un astfel de drept și nu s-a invocat, nici probat, că un asemenea drept ar fi fost stabilit în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății.

Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010 nu poate să prevadă retroactiv drepturi salariale.

Ca urmare cererea pentru acordarea acestui drept în mod corect a fost respinsă.

d) referitor la prima de celeritate (despach money) pentru perioada 01.01.2007 – 31.06.2007:

Prin sentința civilă nr. 518/25.04.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, pârâta a fost obligată la cererea unui număr mare de salariați, reprezentați de Sindicatul Lucrătorilor, să achite salariaților premii corespunzătoare primei de dispach achitate pe perioada 01.01.2007 – iunie 2007, conform art. 42 al.1 lit.d din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi modificat.

Într-adevăr, potrivit art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional înregistrat sub nr. 2837 din 27.12.2006 și publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 4 din -, “în domeniul transportului naval, primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unitățile de operare portuare care au efectuat operațiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit direct la încasarea acesteia”.

Din modul de formulare a dispozitivului sentinței indicate anterior, rezultă că în acea cauză nu a fost vorba de o acțiune în pretenții, prin care să se urmărească stabilirea obligației de plată a acestei prime în concret pentru fiecare salariat, ci a fost vorba de impunerea unei obligații de a face respectiv de a respecta prevederile contractului colectiv la nivel de ramură în sensul art. 283 al.1 lit. e din Codul Muncii, având ca temei prevederile art. 11 al.1 lit. c din Legea nr. 130/1996.

Hotărârea judecătorească respectivă are caracter executoriu.

În cauza de față, reclamanta, față de neexecutarea obligației prevăzute de art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat și față de neexecutarea sentinței civile nr. 518/25.04.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, a formulat o cerere în pretenții în care solicită obligarea în concret a pârâtei la plata sumei de 3.562 lei.

Pârâta a invocat cu privire la această cerere excepția prematurității susținând că suma reprezentând prima de celeritate nu s-a stabilit, urmând a fi stabilită într-o comisie paritară. În recurs, cu privire la aceleași aspecte, pârâta a invocat depășirea limitelor puterii judecătorești de către instanța de fond.

Această excepție este nefondată întrucât angajatorul nu poate aprecia că acest drept nu s-a născut în absența negocierilor dintre patronat și sindicat.

Lipsa oricăror negocieri asupra cuantumului sumelor și modalității de acordare nu poate nega dreptul salariaților, stabilit prin contractul colectiv de muncă, de a beneficia de aceste prime.

– mult, refuzul sau tergiversarea punerii în a unei hotărâri judecătorești care obliga pârâta să respecte obligația stabilită prin art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat, constituie o negare în substanța sa a dreptului de acces la o instanță.

Obligarea pârâtei la plata acestor drepturi nu poate constitui depășire a limitelor puterii judecătorești întrucât în cauză, instanța de fond nu a făcut decât să dea eficiență unor prevederi contractuale nerespectate de către pârâtă.

Cu privire la fondul acestei cereri, se reține că în determinarea valorii pretențiilor sale, reclamanta a avut în vedere date publice privind activitatea economică a societății pârâte, necontestate de aceasta.

Pe de altă parte, pentru determinarea acestei valori a fost avut în vedere numărul total de angajați, ca și cum ar fi contribuit cu toții la obținerea sumelor provenite din primele plătite de armatori pentru operarea navelor cu celeritate.

Pârâta nu a dovedit că reclamanta nu ar fi avut posibilitatea în mod obiectiv și față de atribuțiile sale de serviciu să contribuie direct la încasarea acestei prime și ca urmare nu ar avea dreptul să primească o parte din aceasta.

Contrar art. 287 din Codul Muncii, pârâta nu a probat că valoarea acestei prime ar fi mai mică iar în cazul în care ar fi dovedit că un număr mai mic de angajați a contribuit la obținerea primelor atunci suma rezultată pentru fiecare angajat ar fi fost potrivit regulilor matematice mai mare decât cea pretinsă.

Pârâta recunoaște încasarea de la armatori a sumei de 369.682,46 lei cu titlu de primă de celeritate, dar susține că acordarea primelor către angajați din această sumă ar duce la afectarea situației sale economice.

Astfel de argumente nu pot fi primite în condițiile în care contractul colectiv de muncă la nivel de ramură impune această obligație, pârâta neputând invoca astfel de motive pentru a nega însăși prevederile contractului colectiv de muncă, contrar art. 11 din Legea nr. 130/1996 și art.241 din Codul Muncii.

Apoi, susținerile potrivit cărora anumite sume încasate cu titlu de primă de celeritate sunt obținute pentru activități anterioare datei de 01.01.2007 nu au fost probate prin înscrisuri de evidență contabilă primară.

Susținerea potrivit căreia aceste sume ar fi fost obținute prin folosirea de utilaje mecanice de asemenea nu a fost dovedită prin înscrisuri care să evidențieze navele pentru care s-a obținut prima de celeritate și mărfurile operate în cazul acestor nave.

De altfel, aceste aspecte puteau fi avute în cadrul discuțiilor comisiei paritare care trebuia să stabilească prima de celeritate care se acordă salariaților, pârâta fiind în culpă pentru faptul că nu s-a stabilit acest cuantum al primelor așa încât nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de obligația stabilită în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii transporturi. Pârâta nu a probat că respectiva comisie paritară nu a funcționat din motive care nu îi sunt imputabile.

Nici susținerile privind valoarea netă a sumei reprezentând primă de celeritate nu pot fi primite întrucât formula de calcul propusă de pârâtă, respectiv obținerea valorii nete prin scăderea unor sume reprezentând sporul de suplimentara și toate celelalte sporuri aplicate orelor suplimentare, spor de munca de noapte, remunerările suplimentare pentru depășirea normei de munca, spor pentru munca prestata in zile de sâmbătă, duminică sau sărbători legale, amortizările investițiilor angrenate în operațiunile aducătoare de despatch, este o formulă care nu se regăsește în art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat.

Ca urmare pârâta trebuia obligată să achite suma pretinsă prin cererea introductivă cu titlu de prima corespunzătoare primei de celeritate pentru perioada 01.01 – 31.06.2007.

Aceste motive vizează atât recursul reclamantei cu privire la cererea de acordarea a primei de celeritate cât și recursul pârâtei în care aceasta invocă motivele cuprinse și în întâmpinare și analizate anterior.

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta pârâtă intimată “”, cu sediul în Port, 54, județul C, împotriva sentinței civile nr. 561/14.04.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu recurenta reclamantă intimată, domiciliată în C,-, județul

Admite recursul formulat de recurenta reclamantă intimată, domiciliată în C,-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 561/14.04.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-.

Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:

Obligă pârâta către reclamantă la plata următoarelor drepturi: 10.366 lei cu titlu de plăți compensatorii pentru concediere, 500 lei cu titlu de primă pentru C, 230 lei cu titlu de primă pentru Paști, 3.562 lei cu titlul de primă de celeritate pentru perioada 01.01. – 31.06.2007.

JUDECĂTOR,

jud. – 04.11.2009.

Data: 4.11.2009

CĂTRE,

TRIBUNALUL CONSTANȚA – SECȚIA CIVILĂ

Vă înaintăm, alăturat, spre competentă soluționare dosarul civil nr-, care conține 35 file, privind recursurile civile declarate de recurenta reclamantă intimată, domiciliată în C,-, județul C și de recurenta pârâtă intimată “”, cu sediul în Port, 54, județul C, împotriva sentinței civile nr. 561/14.04.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, având ca obiect contestație decizie de concediere, întrucât prin decizia civilă nr. 566/CM/6.10.2009, s-au admis ambele recursuri civile, s-a casat în parte hotărârea recurată, cu privire la capătul de cerere ce privește prima de dispatch și trimite cauza spre rejudecare pe acest capăt de cerere, cu menținerea restului dispozițiilor.

La dosarul nostru se află atașat dosarul nr- al Tribunalului Constanța – vol. I – 337 file + vol. II – 42 file.

PREȘEDINTE COMPLET, GREFIER,

2 ex.

Luni - Sambata: 7:00 - 17:00

[email protected]

Str. Plugarilor 5, București

074 322 6016

Litigii de muncă

What we do and what can you expect from us

Contestație decizie de concediere. Decizia 566/2009. Curtea de Apel Constanta

Monitorizează persoane

Află informaţii suplimentare despre orice dosar GRATIS!

Baroul București

Jooble

Jobsora

Caută orice Dosar în timp real în toate instanţele din România.

Categories

Etichete

Media - Trafic de droguri