Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
PRECUM ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 618/CM
Ședința publică din data de 27 octombrie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Maria Apostol
JUDECĂTORI: Maria Apostol, Mariana Bădulescu Răzvan Anghel
– – –
Grefier – – –
S-a luat în examinare recursul civil formulat de reclamanta, domiciliată în C,-, -. A, etaj 2,. 6, județul C, împotriva sentinței civile nr. 229 din 23 februarie 2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtăSC SA, cu sediul în C, Port, 54, județul C, având ca obiect conflict de muncă – contestație decizie concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta reclamantă -, personal iar pentru intimata pârâtă SC SA C se prezintă d-na avocat, în baza delegației, fără număr, depusă la dosar.
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu dispozițiile art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Recursul este declarat în termenul legal, motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Întrebate fiind, părțile arată că nu au acte de depus sau cereri noi de formulat, apreciind cauza în stare de judecată.
Instanța, luând act că nu sunt înscrisuri noi de depus sau cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Recurenta reclamantă, având cuvântul, învederează că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală în ce privește capătul de cerere ce vizează anularea deciziei de concediere întrucât a reținut în mod greșit faptul că intimata a respectat procedura prevăzută atât de art. 69 din Codul muncii, dar și prevederile cuprinse în art. 81 alin. 1 lit. b din contractul colectiv de muncă ramură transporturi, încheiat pentru anii 2008-2010, apreciind în mod greșit că sindicatul trebuia doar informat în legătură cu măsura reorganizării deși aceste articole stabileau în sarcina angajatorului ca, odată cu această informare, să se prezinte și justificarea tehnico-economică a luării acestei măsuri. Referitor la aprecierea instanței în sensul că au fost respectate dispozițiile art. 65 alin. 2
Codul muncii, arată că aceasta este greșită, învederând că instanța nu a analizat toate aspectele invocate la fond și nu a verificat dacă a fost legală concedierea celor doi juriști ai societății. Instanța a analizat concedierea doar din punctul de vedere al situației economice și nu a verificat dacă a existat o cauză reală și serioasă pentru luarea acestei măsuri.
Cu privire la plata salariilor compensatorii învederează că acordarea acestora decurge din valabilitatea contractului de muncă încheiat pentru anii 2006-2007, prelungit în anul 2008. Apreciază că în mod greșit instanța de fond a apreciat că denunțarea s-a produs în termen întrucât cele 30 de zile pentru denunțare trebuie calculate prin raportare la data prevăzută în contract, respectiv 31 august 2008, ca fiind data până la care contractul este valabil și nu data de 27 septembrie 2007, aceasta fiind data înregistrării. Având în vedere că nu a fost denunțat în termenul stabilit de părți, valabilitatea contractului colectiv de muncă s-a prelungit și în anul 2008.
Referitor la plata primei de dispatch, învederează că a solicitat acordarea acestora pentru perioada iunie 2005 – mai 2008. Deși în considerentele hotărârii instanța motivează că acestea i se cuvin reclamantei pentru ultimii 3 ani, cu toate acestea, în dispozitiv obligă pârâta la plata acestor drepturi pentru o perioadă de 6 luni.
Având în vedere apărările dezvoltate pe larg prin motivele scrise de recurs, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și depune concluzii scrise. Totodată, arată că nu solicită cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimatei pârâte, având cuvântul, învederează că Sindicatul a fost consultat la momentul luării măsurii concedierii, acestuia fiindu-i puse la dispoziție toate informațiile necesare. Referitor la susținerea recurentei în sensul prelungirii contractului colectiv de muncă pentru anii 2006-2007 în anul 2008, învederează că valabilitatea contractului a expirat la data de 27 septembrie 2007. Având în vedere că pretențiile reclamantei nu sunt întemeiate, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică. Totodată, arată că nu solicită cheltuieli de judecată.
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Cu privire la recursul de față, Curtea reține următoarele:
Reclamanta a chemat în judecată pârâta Constanta pentru ca în ba a unei hotărâri judecătorești să se dispună:
– anularea deciziei nr. 353 din 6 mai 2008, prin care a fost desfăcut contractul individual de muncă și ca urmare a acestui fapt, reintegrarea în funcția avută anterior, cu plata drepturilor pentru perioada ulterioară desfacerii contractului și până la reintegrarea în funcție, reactualizate și majorate cu rata inflației;
– plata, în cazul respingerii primului capăt de cerere, în conformitate cu prevederile art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul
, înregistrat la. C sub numărul 19510 din 27 septembrie 2006, 10 salarii medii/societate, ca diferență plată salarii compensatorii neacordate;
– plata sumelor reprezentând prima de Paște și C, de ziua lucrătorului și a primei de vacanță;
– plata sumei reprezentând dispatch pe ultimii 3 ani;
– plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat următoarele:
Decizia de concediere a fost emisă ca urmare a procedurii de concediere colectivă ce s-a desfășurat la SC SA, in perioada 3 martie 2008 – 6 iunie 2008, însă, această procedură de concediere este lovită de nulitate absolută, întrucât s-a desfășurat cu încălcarea prevederilor legale incidente și fără o analiză corectă și temeinică a situației.
Au fost încălcate prevederile art. 69 Codul muncii coroborat cu art. 79 din contractul colectiv de muncă, care impuneau obligația unei proceduri prealabile de consultare cu partenerii sociali, întrucât notificarea prin care s-a anunțat începerea procedurii concedierii colective a fost înaintată organizației sindicale în data de 3 martie 2008 cu toate că decizia de concediere a unui număr de angajați și de desființare a unor posturi a fost luată la data de 26 februarie 2008, într-o ședință a Consiliului de Administrație la care președintele sindicatului nu a fost invitat.
Au fost ignorate, de asemenea, prevederile art. 79 lit. b din contractul colectiv de muncă la nivel național și cele ale art. 81 alin.1 lit. b din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, prevederi care stabilesc obligația Consiliului de Administrație de a analiza toate obiecțiile și propunerile înaintate de sindicat. S-a mai susținut că măsura desființării locului de muncă nu este efectivă și nu are la bază o cauză reală și serioasă, potrivit art. 65 alin. 2 Codul muncii, neputându-se vorbi de un declin financiar al societății pârâte câtă vreme de la venirea noii conduceri – aprilie 2007 – au fost angajate mai multe persoane care au dublat personalul existent și care au avut nevoie să fie instruite de angajații existenți.
Cu privire la legalitatea măsurii concedierii s-a susținut că cele două categorii de factori avute in vedere – factori economici și factori specifici departamentului în care lucra – nu au fost corect apreciate de societatea angajatoare. Cauzele reale care au dus la majorarea deficitului economic au fost managementul defectuos al noii conduceri, cheltuielile ridicate efectuate pentru salariile disproporționat de mari ale noilor angajați, pierderea unor clienți vechi ai societății care au migrat către alți operatori.
În aceste condiții, reintegrarea în funcție reprezintă o repunere deplină a angajatului în situația anterioară desfacerii contractului individual de muncă și este o consecință fireasca a anularii unei decizii de concediere ilegală.
În ce privește obligarea pârâtei la respectarea prevederilor art. 72 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, în sensul constituirii comisiei pentru negocierea contractelor individuale de muncă și pentru angajații existenți in societate la data venirii noii conduceri, s-a arătat că în august 2007 au început negocierile pentru încheierea noului contract colectiv
de muncă la nivel de unitate, negocieri întrerupte ca urmare a declanșării grevei generale. Aceste negocieri au fost reluate numai pentru salariații greviști care au renunțat la grevă, restul personalului rămânând cu contractele individuale de muncă nenegociate.
Reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtei la plata primei de celeritate (dispatch money) pentru ultimii trei ani arătând că această obligație este stabilită prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate încheiat pentru anii 2006-2007 și prelungit în 2008, la art. 7 pct. 3, cât și prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Totodată, în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a prevăzut și dreptul salariaților de a primi prima de vacanță, prima de Paște și de C, precum și ziua lucrătorului portuar, sume ce nu au fost acordate de societatea pârâtă.
În cazul respingerii primului capăt de cerere, reclamanta a solicitat o plata compensatorie reprezentând contravaloarea a 6 salarii tarifare brute, conform art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SC SA.
Prin întâmpinarea depusă, pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.
Prin notele de ședință depuse la dosar, reclamanta a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a directorului general al societății pârâte, susținând că din toate actele depuse la dosar rezultă că acesta a avut calitatea de administrator.
Prin încheierea interlocutorie din 30 septembrie 2008instanța a respins excepția invocată de pârâtă, constatând că directorul general se legitimează în calitate de reprezentant al societății, prin decizia Consiliului de Administrație din data de 21 mai 2008.
Prin sentința civilă nr. 229 din 23 februarie 2009, Tribunalul Constanțaa admis în parte acțiunea reclamantei, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma datorată ca primă de dispatch corespunzătoare perioadei 1 ianuarie 2007 – 31 iunie 2007 și a respins celelalte pretenții al reclamantei, ca nefondate.
Pentru a dispune astfel, prima instanța a reținut, următoarele:
Reclamanta – a ocupat funcția de jurist în cadrul Departamentului Juridic al societății pârâte, în urma încheierii contractului individual de muncă ce a fost desfăcut prin decizia nr. 353 din 6 mai 2008, contestată în prezenta cauză.
Decizia de concediere contestată a fost motivată în drept pe art. 65 și 66 din Codul muncii iar în fapt s-au reținut aspecte legate de necesitatea reorganizării societății care justifică scăderea gradului de ocupare a forței de muncă angajate.
În cuprinsul deciziei de concediere s-a indicat faptul că nu se justifică menținerea posturilor existente in Departamentul Juridic, întrucât acestea sunt insuficiente pentru gestionarea diverselor aspecte juridice cu care se confruntă societatea.
– u privire la încălcarea dispozițiile art. 69 Codul muncii și art. 79 lit. a-c din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, reclamanta a precizat că angajatorul nu a inițiat niciun fel de consultări cu sindicatul. Și din acest punct de vedere decizia este nulă.
Instanța a înlăturat această apărare deoarece legea impune angajatorului, conform art. 69 alin. 1 Codul muncii, doar obligația de a iniția consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților cu privire la: metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați, precum și la posibilitățile de atenuare a consecințelor concedierii.
Nicio dispoziție legală nu impune și nici nu sancționează cu nulitatea absolută situația invocată de către reclamantă, anume, stabilirea de către angajator în forul de conducere și fără invitarea reprezentanților salariaților, a măsurilor de concediere colectivă.
Ceea ce reglementează dispozițiile art. 69 Codul muncii este obligația informării sindicatului asupra intenției de realizare a unor concedieri colective, de a se iniția în acest sens consultări între partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informațiilor necesare identificării soluțiilor iar această obligație legală vine în concordanță cu cele statuate prin art. 70 și art. 711Codul muncii, referitoare la emiterea notificărilor scrise, care au fost îndeplinite în cauză.
Societatea pârâtă a comunicat Sindicatului Lucrătorilor, și Con otificare fondată pe dispozițiile art. 69 alin. 2 Codul muncii la data de 3 martie 2008, reprezentatul sindicatului primind sub semnătură acest înscris.
Între data primirii acestei notificări și cea emisă în condițiile art. 711Codul muncii (înregistrată la instituții și primită de sindicat la 4 aprilie 2008) sunt mai mult de 30 de zile calendaristice, norma de trimitere nefăcând distincție sub aspectul modalității de calcul (zile calendaristice sau zile lucrătoare).
– Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 71 Codul munciis -a reținut ca aceste dispoziții prevăd: “Angajatorul are obligația de a răspunde în scris și motivat la propunerile formulate potrivit prevederilor alin. (1), în termen de 5 zile calendaristice de la primirea acestora”.
Propunerile au fost înaintate și înregistrate sub nr. 3301 din 21 martie 2008; prin decizia Consiliului de Administrație al SC SA din data de 26 martie 2008 aceste propuneri au primit în urma analizării o soluționare defavorabilă, comunicată prin adresa nr. 3487 din 26 martie 2008, sindicatului cu prezentarea punctuală a considerentelor patronatului.
Această apărare fondată pe dispozițiile art. 71 Codul munciis -a respins ca nefondată.
– Cu privire la ignorarea dispozițiilor art. 79 lit. b din contract colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010 și art. 81 alin 1 lit. b din contractul colectiv de muncă la nivel ramură transporturi, instanța a apreciat că această obligație a fost respectată de către patronat.
– Cu privire la aplicabilitatea art. 65 alin. 2 din Codul muncii, vizând cauzele desființării locului de muncă, instanța a reținut că unitatea a anunțat închiderea unor capacități de producție din industria chimică din România, în condițiile în care peste 60% din activitatea societății se desfășoară în domeniul operării produselor chimice în Portul Un alt element care se susține că a influențat negativ activitatea societății este pierderea unor clienți tradiționali care au apelat la serviciile societăților concurente având în vedere că în luna noiembrie 2007 nu s-a operat nicio navă iar în luna decembrie 2007 societatea a operat mărfuri la nivelul de 12% din volumul corespunzător lunii decembrie 2006. Din procesul-verbal al Adunării generale a acționarilor societății din 14 aprilie 2008 rezultă aprobarea situației financiare anuale pentru anul 2007, care evidențiază o pierdere de 5.615.926 lei.
Din aceste date, de altfel necontestate de partea adversă și necombătute prin vreo probă de către aceasta, rezultă că societatea se afla într-o situație economică dificilă și, ca urmare, era necesar să ia măsuri de eficientizare a activității.
Desigur, participarea la grevă nu poate fi sancționată de angajator cu desfacerea contractului individual de muncă, așa cum reiese în special din prevederile art. 252 din Codul muncii, dar și din alte prevederi legale ce garantează dreptul la grevă. Totuși, o grevă pe termen îndelungat poate avea consecințe economice grave pentru angajator, care nu pot fi ignorate și care pot conduce la o situație economică și financiară a acestuia de natură să determine încetarea sau limitarea activității.
Față de reducerea activității societății pârâte se impunea în mod evident reducerea și a personalului administrativ dar și a personalului care participa la activitatea de exploatare a infrastructurii și mijloacelor tehnice existente. Pe de altă parte, este justificată decizia de creștere a gradului de tehnologizare a activității, în vederea scăderii costurilor pentru prestarea serviciilor și, astfel, creșterea competitivității societății în scopul redresării financiare.
Împrejurarea că situația economică și financiară precară a fost generată sau nu de managementul defectuos al actualei conduceri a societății, astfel cum se invocă prin acțiune, nu poate fi analizată din perspectiva legalității și oportunității concedierii colective, deoarece aceste aspecte țin de controlul exercitat în considerarea atribuțiilor legale de către sindicat, care nu are doar rolul de a negocia și semna contractul colectiv de muncă, dar și pe cel de a asigura protecția socială a salariaților și de a-și informa membrii asupra măsurilor preconizate de angajator.
S-a constatat astfel, că desființarea locurilor de muncă în procedura reorganizării activității a avut o cauză reală și serioasă.
Totodată, desființarea locului de ocupat de reclamantă a fost una efectivă, aspect care rezultă din examinarea organigramei pârâtei depusă la dosar potrivit cu care, întreg departamentul juridic a fost desființat iar societatea pârâtă a apelat la serviciile unor cabinete de avocatură pentru soluționarea problemelor de drept ce presupuneau specializarea intr-un anumit domeniu.
Pentru aceste considerentele s-a reținut că decizia de concediere nr. 350 din 6 mai 2008 este legală și temeinică.
În raport cu prevederile art. 78 din Codul muncii au fost respinse ca nefondate și cererile privind reintegrarea în funcția ocupată anterior concedierii și cererea de acordare a drepturilor salariale de care nu a beneficiat reclamanta, după momentul desfacerii contractului de muncă și până la reintegrarea în funcție solicitată, reactualizate și majorate cu rata inflației.
– Cât privește neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de a respecta art. 72 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, în sensul constituirii comisiei pentru negocierea contractelor individuale de muncă și pentru angajații existenți în societate la momentul venirii noii conduceri, instanța a constatat că prin formularea acestui capăt de cerere reclamanta pune in discuție împrejurări anterioare datei reorganizării.
Faptul că la data modificării structurii acționariatului noua conducere nu a înțeles să respecte obligația menționată ar fi putut, eventual, să determine sindicatul să demareze aceste proceduri, necesare negocierii contractelor.
Pentru aceste considerentele instanța de fond a apreciat că procedura concedierii colective nu a fost inițiată și derulată contrar legii, astfel că măsura desfacerii contractului individual de muncă al reclamantei a fost legală și temeinică.
– Capetele de cerere care vizau obligarea societății la plata primei de C pe anul 2007 și a celei de Paști pe anul 2008, întemeiate pe prevederile art. 96 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, au fost respinse avându-se în vedere că pentru anul 2007 societății pârâte i-a fost aplicabil contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sub nr. 357 din 22 februarie 2006 și publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 14 aprilie 2006.
De asemenea, pentru anul 2008, societății pârâte i-a fost aplicabil contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sub nr. 722 din 24 ianuarie 2008 și publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11 februarie 2008.
Reclamanta a susținut că, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a fost înregistrat conform art. 25 din Legea nr. 130/1996 la data de 27 septembrie 2006, dar părțile au semnat actul la 31 iulie 2006 și au convenit ca perioada de valabilitate a acestuia să fie până la 31 august 2007; prin urmare, în virtutea art. 7 alin. 3 din contract, intenția de denunțare a contractului făcută de reprezentanții patronatului cu mai puțin de 30 de zile calculate până la 31 august 2007, lipsește de eficiență acest demers, iar contractul colectiv este prorogat prin voința părților pentru încă un an.
Pârâta a susținut că acest contract colectiv de muncă produce efecte, conform aceluiași text de lege, de la data înregistrării lui, iar potrivit art. 242 Codul muncii, acesta se încheie pe o perioadă determinată, care nu poate fi mai mică de 12 luni; prin urmare, stabilirea valabilității contractului până la 31
august 2007 și, implicit, calculul celor 30 de zile de denunțare unilaterală prin raportare la data menționată nu sunt întemeiate. Contractul nu poate fi considerat a fi în vigoare câtă vreme sindicatul a declanșat conflictul de interese și greva generală.
În analiza acestor puncte de vedere instanța a considerat ca legal și temeinic cel dezvoltat de societatea pârâtă, deoarece:
Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății pârâte pe anul 2006-2007 și înregistrat la. C sub nr. 19510 din 27 septembrie 2006 prevede în art. 7 alin. 1 că acesta este valabil până la data de 31 august 2007.
În același timp prin alin. 3 se dispune că: “dacă niciuna din părți nu denunța contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv un an calendaristic”.
Din această prevedere rezultă intenția părților ca valabilitatea contractului colectiv de muncă să se întindă doar până la data de 31 august 2008 și ca o excepție, în cazul în care nu se încep negocierile sau nu se denunță unilateral cu 30 de zile înainte, valabilitatea acestui contract să fie prelungită.
Pârâta a invitat Sindicatul Lucrătorilor prin adresa nr. 4403/ din 3 august 2007 în data de 27 august 2007 ora 11, la sediul societății pentru deschiderea negocierii în vederea încheierii unui nou contract colectiv de muncă la nivelul unității, menționând că în situația în care sindicatul nu își manifestă intenția de a participa la negocieri, prezenta adresă reprezintă manifestarea de voință a patronatului în sensul denunțării contractului colectiv de muncă.
Dacă intenția reală a angajatorului a fost aceea de a denunța contractul înainte de ajungerea la termen, cu consecința încetării tuturor efectelor produse de acesta, invitația la negocierea contractului încheiat pe anul 2006-2007 nu ar mai avea nicio relevanță, întrucât, potrivit dispozițiilor legale ce reglementează contractele colective de muncă, între momentul încetării contractului prin denunțare și momentul perfectării unui nou contract la nivel de unitate, salariații vor beneficia de drepturile prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel superior.
Ulterior datei de 3 august 2007 sindicatul și patronatul s-au aflat în procedura de negociere, în urma căreia părțile nu au ajuns la un consens cu privire la revendicările formulate de sindicat, astfel că instanța a apreciat că a operat o încetare a contractului colectiv de muncă prin ajungerea la termen, motivat de faptul că negocierile s-au purtat după data limită de valabilitate prevăzută în contract.
Prin urmare, s-au respins susținerile reclamantei referitoare la faptul că nedenunțarea contractului colectiv de muncă de către patronat cu 30 de zile înainte de ajungerea la termen, ar avea drept consecință prelungirea acestuia pentru un interval de timp de încă 12 luni câtă vreme a intervenit un conflict de interese, ceea ce face ca presupusa prelungire să fie practic nelegală, ca urmare a interdicției prevăzută de legiuitor în acest sens.
Constatând că valabilitatea acestui contract a încetat ca urmare a ajungerii la termenul stabilit de comun acord de către patronat și sindicat, instanța a respins ca nefondată cererea privind obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești întemeiate pe contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2006-2007.
De asemenea, instanța a reținut că drepturile bănești solicitate nu se cuvin nici în temeiul contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, întrucât:
În justificarea pretențiilor sale, reclamanta a invocat prevederile art. 43 alin. 2 lit. a din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi fără a indica despre ce contract este vorba sub aspectul perioadei de aplicabilitate.
Pentru anul 2007, societății pârâte i-a fost aplicabil contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sub nr. 357 din 22 februarie 2006 și publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 14 aprilie 2006.
Articolul 43 (2) din acest contract colectiv de muncă prevede următoarele: “În situația în care patronul nu va asigura pe durata zilei de lucru, parțial sau total, condițiile necesare realizării sarcinilor de serviciu, el este obligat să plătească salariul de bază minim brut al fiecărui salariat pentru toată perioada de timp cât activitatea de bază a acestuia a fost întreruptă”.
Este adevărat că în contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sub nr. 722 din 24 ianuarie 2008 și publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11 februarie 2008, la art. 43 (2) lit. a), se stabilește că un alt este, între altele și “al 13-lea salariu”, însă, acest drept este stabilit pentru anii 2008, 2009 și 2010. Pentru anul 2008 acest drept urmează a se plăti în anul 2009.
Pentru anul 2007 drepturile salariaților au fost stabilite în contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007 unde nu se specifică astfel de drepturi și nu s-a invocat, nici probat, că asemenea drepturi ar fi fost stabilite în alte modalități.
Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010 nu poate să prevadă retroactiv drepturi salariale.
Ca urmare, s-a constatat că nici aceste susțineri nu sunt fondate.
– În ce privește obligarea pârâtei la plata primei de vacanță și a primei pentru ziua lucrătorului portuar, s-a constatat că din statele de plată depuse la dosar de către pârâtă rezultă că aceste sume de bani au fost încasate de reclamantă, astfel că și aceasta cerere s-a respins ca nefondată.
– În ceea ce privește acordare primei de celeritate (dispatch money) pentru perioada ultimilor trei ani s-a constatat că prin sentința civilă nr. 518 din 25 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța pârâta a fost obligată la cererea unui număr mare de salariați, reprezentați de Sindicatul Lucrătorilor, să achite salariaților premii corespunzătoare primei de
dispatch achitate pe perioada 1 ianuarie 2007 – iunie 2007, conform art. 42 alin. 1 lit. d din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi modificat.
În cauza de față, reclamanta, nu face parte din categoria reclamanților care au solicitat și obținut achitarea primei conform sentinței civile nr. 518/25.04.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța.
Deși pârâta a susținut că reclamanta nu ar fi avut posibilitatea în mod obiectiv și față de atribuțiile sale de serviciu să contribuie direct la încasarea acestei prime și nu ar avea dreptul să primească o parte din aceasta, nu a făcut dovada acestor susțineri.
Pe de altă parte, potrivit statelor de plată depuse la filele 307-309 din dosar, pentru anul 2005 reclamanta, care a fost încadrată pe același post, a beneficiat de o primă cu acest titlu, ceea ce infirmă susținerile pârâtei referitoare la îndreptățirea reclamantei de a beneficia de prima de celeritate. Totodată, pentru aceleași considerente, pretențiile reclamantei aferente primului semestru al anului 2005 s-au respins ca neîntemeiate dar s-au admis pretențiile cu același titlu aferente semestrului I al anului 2007.
– Capătul de cerere subsidiar, referitor la plata a 10 salarii medii pe societate, a fost respins ca neîntemeiat, pentru considerentele referitoare la valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurenta reclamantă, care a criticat-o în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9Cod procedură civilă.
–În ce privește cererea având ca obiect nulitatea deciziei de concediere, recurenta apreciază că instanța de fond nu a avut în vedere argumentele prezentate și nu a ținut cont de faptul că această decizie este rezultatul încălcării mai multor dispoziții legale.
Au fost încălcate dispozițiile art. 69 si 711din Codul muncii deoarece măsura concedierii colective a fost luată în data de 26 februarie 2008 în timp ce prima notificare cu privire la intenția de concediere colectivă s-a transmis sindicatului la data de 3 martie 2008, după ce decizia de concediere colectivă în cadrul Consiliului de Administrație al societății fusese luată.
Prin urmare, motivul de nulitate prevăzut de art. 76 Codul muncii este întemeiat corect pe nerespectarea art. 711si anume adoptarea deciziei de concediere colectivă fără consultarea prealabilă a sindicatului.
S-au încălcat și dispozițiile art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național care dispune că angajatorul are obligația de a iniția consultări cu sindicatul “în timp util” dacă are intenția să efectueze concedieri colective, iar în speță, pârâta nu și-a respectat obligația din moment ce nu a respectat termenul de 30 de zile înainte de notificarea prevăzută de art. 711.
Astfel, notificarea nr. 2357 din 3 martie 2008 intenției de concediere s-a primit de către sindicat la data de 10 martie 2008 iar angajatorul a anunțat hotărârea sa de aplicare a măsurii concedierii colective la data de 4 aprilie 2008, anterior împlinirii termenului de 30 de zile stabilit imperativ de art. 79, care se împlinea la 11 martie 2008.
De asemenea, instanța de fond nu a avut în vedere că deciziile de concediere au fost emise anterior termenului de 60 de zile stabilit prin notificarea intenției de concediere colectivă.
Este greșita motivarea instanței și cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 81 din contractul colectiv de muncă/ramură transporturi, aceste dispoziții fiind de fapt o punere în aplicare a principiului consacrat de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, cu trimitere la art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel național.
Prin urmare, dacă s-ar fi raportat la data la care a fost comunicată notificarea inițiala, instanța ar fi observat că până la notificarea impusă de art. 711nu au trecut decât 30 de zile și nicidecum 45 de zile cum impune art. 81 din contractul colectiv de muncă/ramura transporturi.
În raport de toate probele administrate, recurenta apreciază că este dovedită nelegalitatea măsurii de concediere și că instanța de fond în mod greșit a respins cererea prin care solicita să se constate nulitatea deciziei.
–Cererea subsidiară viza plata unor drepturi așa cum erau prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate,care era valabil și după data de 31 august 2007 din moment ce, în concordanță cu prevederile art. 7 alin. 3, “niciuna dintre părți nu a denunțat contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat “.
În conformitate cu acest contract, unitatea era obligata să plătească prima de C/2007 și de Paște/2008, precum și salariile compensatorii calculate conform art. 132 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Recurenta apreciază, astfel, că hotărârea instanței de fond este nelegală și sub acest aspect și solicită admiterea cererii cu consecința obligării societății pârâte la plata drepturilor solicitate.
Cu privire la prima de dispatch, deși instanța a admis acest capăt de cerere, nu a prevăzut în dispozitiv cuantumul sumei, atribuind acest rol Comisiei Paritare și nu a vizat întreaga perioadă de 3 ani, pronunțându-se doar pentru perioada 1 ianuarie 2007 – 31 iunie 2007.
Pentru toate aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în tot a cererii sale.
Intimata și-a exprimat poziția procesuală prin întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Intimata apreciază că în mod corect prima instanță a stabilit că s-au parcurs toate procedurile prevăzute de lege și în termenele prevăzute de lege, astfel că, decizia prin care s-a desfăcut contractul de muncă al reclamantei nu este lovită de nulitate.
Pretențiile care au făcut obiectul cererii subsidiare, au fost întemeiate pe un contract colectiv de muncă la nivel de unitate care nu era valabil decât pentru perioada pentru care s-a încheiat, respectiv 27 septembrie 2006 – 27 septembrie 2007, astfel că prevederile din contract nu pot fi aplicate retroactiv și nici după data de 27 septembrie 2007 deoarece prin adresa nr. 4403 din 3 august 2007 societatea a denunțat acest contract.
Cât privește cuantificarea și plata dispatch-ului încasat pentru operațiunile efectuate de societate în ultimii 3 ani, intimata consideră că și această pretenție este nefondată deoarece trebuie dedusă din suma primită, toate
cheltuielile societății precum și amortizarea investițiilor angrenate în aceste operațiuni aducătoare de dispatch.
Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate și de materialul probator administrat, Curtea constată că recursul este nefondat.
– Recurenta reclamantă consideră că decizia prin care s-a dispus desfacerea contractului său de munca este lovită de nulitate deoarece nu s-au respectat termenele prevăzute de lege în cazul concedierii colective și nici criteriile de stabilire a ordinii de priorități la concediere.
Potrivit art. 76 Codul muncii, poate fi sancționată cu nulitatea absolută ” concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzuta de lege”, prin urmare, în mod corect instanța de fond s-a raportat la dispozițiile cuprinse în lege, respectiv art. 68-72 din Codul muncii și nicidecum la alte dispoziții, cum sunt cele cuprinse în contractul colectiv de muncă deoarece un astfel de contract reprezintă “legea părților”, rezultatul negocierilor care trebuie să respecte legea, dar nu reprezintă legea însăși, cea la care instanța se raportează în analiza unor excepții privind nulitatea absolută.
Articolul 69 din Codul muncii stabilește că “În cazul în care angajatorul intenționează să efectueze concedieri colective, acesta are obligația de a iniția, în timp util și în scopul ajungerii la o înțelegere, în condițiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, cu privire cel puțin la:
a) metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați;
b) atenuarea consecințelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaților concediați”
Articolul 71 alin. 1și 2 din Codul muncii prevede:
“Sindicatul sau, după caz, reprezentanții salariaților pot propune angajatorului măsuri în vederea evitării concedierilor ori diminuării numărului salariaților concediați, într-un termen de 10 zile calendaristice de la data primirii notificării.”
Angajatorul are obligația de a răspunde în scris și motivat la propunerile formulate potrivit prevederilor alin. (1), în termen de 5 zile calendaristice de la primirea acestora.
Verificând termenele impuse de legiuitor, instanța constată:
Prin notificarea înregistrată sub nr. 2358 din 3 martie 2008, pârâtaa inițiatconsultări cu sindicatul și în aceeași data a fost înregistrată și la Inspectoratul Teritorial d e Muncă și la Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de muncă, conform art. 70 din lege, iar sindicatul a primit sub semnătură acest înscris.
Prin această notificare se aducea la cunoștință sindicatului motivele care determinau concedierea colectivă, numărul și categoriile de salariați care vor fi afectați de concediere, criteriile avute în vedere potrivit legii și contractului colectiv de muncă pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, perioada în care vor avea loc concedierile colective (între 45-55 zile de la primirea notificării), compensațiile calculate conform contractului colectiv
de muncă/ramură, ce vor fi acordate salariaților concediați, precum și termenul de 10 zile calculat de la data notificării, pentru formularea de propuneri de către sindicat, în vederea limitării numărului salariaților concediați.
Ulterior, prin la această notificare, se modifică unele date din notificarea inițială, astfel că, se stabilește un termen mai mare pentru începerea concedierilor, respectiv de minim 60 zile și maxim 70 de zile, iar termenul înlăuntrul căruia sindicatul putea face propuneri se mărește până la data de 24 martie 2008.
Prin urmare, acest termen a fost respectat și nu pot fi acceptate susținerile reclamantei în sensul că nu s-a ținut seama de termen ca urmare a prelungirii sale prin nr. 2580 din 7 martie 2008 deoarece art. 69 Codul muncii se referă la timpul util pentru a se ajunge la o înțelegere, astfel că el trebuie raportat la momentul la care angajatorul și-a manifestat intenția de concediere.
Decizia de desfacere a contractului de muncă a fost emisă la data de 6 mai 2008, astfel că unitatea a respectat și termenul de 60 de zile așa cum acesta a fost stabilit prin la notificarea nr. 2357 din 3 martie 2008, neputând curge un nou termen de 60 de zile de la data primirii acestui ci de la data primei notificări, deoarece acela este momentul la care sindicatul a luat cunoștință de intenția angajatorului de a proceda la concedieri colective.
Potrivit art. 711Codul muncii, “În situația în care, ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanții salariaților, potrivit prevederilor art. 69 și 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligația de a notifica în scris inspectoratul teritorial d e muncă și agenția teritorială de ocupare a forței de muncă, cu cel puțin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere.”
În urma consultărilor dintre patronat și sindicat nu s-au găsit soluții pentru a evita sau limita numărul concedierilor, astfel că s-a luat măsura concedierilor colective iar despre această măsură a fost înștiințată atât Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă cât și Inspectoratului Teritorial d e Muncă, prin notificarea din data de 4 aprilie 2008, respectându-se și de această data termenul de 30 de zile prevăzut de textul legal arătat mai sus.
Concluzionând asupra criticilor recurentei referitoare la nerespectarea termenelor legale privind măsura concedierii colective, Curtea consideră că acestea sunt nefondate deoarece, așa cum s-a arătat, au fost respectate termenele prevăzute de art. 69-71 Codul muncii.
– Recurenta mai critică soluția instanței de fond și din perspectiva nerespectării dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de societate, referitoare la plata compensațiilor în caz de concediere colectivă, prima de C/2007 și prima de Paște/2008.
În conformitate cu dispozițiile art. 23 și art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă își produce efectele de la data înregistrării și pe o perioadă de minim 12 luni.
În speță, contractul colectiv de muncă/unitate s-a înregistrat la 27 septembrie 2006, ceea ce înseamnă că efectele lui au durat până la 27 septembrie
2008, având în vedere că înainte de expirarea termenului de valabilitate al acestuia, respectiv prin adresa nr. 4403 din 3 august 2007, comunicată sindicatului în aceeași dată, SC SA a denunțat unilateral acest contract, conform art. 7 din contractul colectiv de muncă/unitate.
Așadar, fiind aplicabile dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel superior, respectiv contractul colectiv de muncă/ramură transporturi, reclamantei nu i se cuveneau la data concedierii decât drepturile stipulate în acest contract și nicidecum din contractul colectiv de muncă/unitate care nu mai erau în vigoare.
– Capătul de cerere referitor la plata salariilor compensatorii solicitate de reclamanta se întemeiază pe dispozițiile contractului de muncă la nivel de unitate, în condițiile în care în anul 2008 nu mai era valabil acest contract, astfel că cererea este lipsită de temei legal.
– În ce privește prima de dispatch, instanța de fond a stabilit că reclamanta este îndreptățită la plata unei părți din această primă de celeritate plecând de la considerentul că și în 2005 societatea pârâtă a achitat astfel de drepturi.
Considerentele sentinței se bazează pe o situație de fapt care nu are legătură cu textul ce reglementează acest drept, însă, în propria cale de atac a reclamantei, nu i se poate crea acesteia o situație mai grea, așa cum prevede și art. 296 raportat la art. 316 Cod procedură civilă.
În conformitate cu dispozițiile art. 42 alin. 1 lit. “d” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 2837 din 27 decembrie 2006: “în domeniul transportului naval primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unitățile de operare portuare care au efectuat operațiunile de încărcare-descărcare a navei respective.
Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit direct la încasarea acesteia.
(2) Condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondurile de stimulare sau de premiere, precum și perioada la care se acordă cota parte cuvenită salariaților, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și, după caz, instituție”.
Din prevederile contractului colectiv de muncă invocate mai sus, rezultă în mod clar căprima de operare cu celeritate va fi folosită pentru acordarea de premii salariaților care au contribuit la încasarea lor.
Contribuția directă a salariaților la realizarea dispatch-ului poate fi reținută atunci când acestea participă la diminuarea timpului de operare față de cel contractual, în funcție de atribuțiile pe care le au în procesul tehnologic utilizat pentru operațiunile de încărcare-descărcare.
Ori, nu se poate reține contribuția directă a reclamantei la reducerea timpului de operare deoarece aceasta nu avea niciun fel de contribuție la procesul tehnologic.
Împrejurarea că aceasta a primit prima de operare în anul 2005, nu conferea dreptul de a beneficia perpetuu de astfel de prime deoarece, așa cum am specificat anterior, repartizarea unor astfel de sume se făcea diferențiat și constituiau un stimulent pentru cei care au participat efectiv la operarea navelor în porturi într-un termen mai scurt.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă, menținând ca legala și temeinică sentința recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil formulat de reclamanta, domiciliată în C,-, -. A, etaj 2,. 6, județul C, împotriva sentinței civile nr. 229 din 23 februarie 2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtăSC SA, cu sediul în C, Port, 54, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27 octombrie 2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Maria Apostol, Mariana Bădulescu Răzvan Anghel
– – – –
– –
– –
Grefier,
Jud. fond -, (complet de divergență)
Red. dec. rec. jud. -/5.11.2009
gref. –
2 ex./6.11.2009
