Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
PRECUM ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.697
Ședința publică din data de 24 noiembrie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Maria Apostol
JUDECĂTORI: Maria Apostol, Mariana Bădulescu Răzvan Anghel
– – –
Grefier – – –
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de reclamanta, domiciliată în C,-, -A,. A,. 2, județul C și cu domiciliul procesual ales în C,-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 435 din 30 martie 2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtăSC IMPORT EXPORT SRL, cu sediul în B,–24,. A, etaj 1,. 4, sector 1, având ca obiect conflict de muncă – contestație decizie concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat, pentru intimata pârâtă Import Export SRL B, lipsind recurenta reclamantă.
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu dispozițiile art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Recursul este declarat în termenul legal, motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul intimatei precizează că nu mai are alte cereri, probe de formulat în cauză.
Instanța, având în vedere că în cauză nu mai sunt alte cereri, probe de formulat în cauză, în baza art. 150.pr.civ. declară încheiate dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursului.
Apărătorul intimatei solicită admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Import Export SRL și respingerea recursului formulat de reclamantă, cu consecința menținerii sentinței recurate.
Apreciază apărătorul intimatei că în mod corect instanța de fond a pronunțat o soluție de admitere în parte, în sensul încetării contractului individual de muncă începând cu data de 14.09.2008.
Cu privire la mutarea sediului social din C în B, apărătorul intimatei arată că s-a luat această măsură pentru a putea reduce la maximum cheltuielile curente ale societății, până la epuizarea stocului de marfă. Astfel societatea a fost reînmatriculată la Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul București. Din acel moment și până la radiere societatea nu a mai efectuat alte operațiuni economice.
Precizează apărătorul intimatei că între părți a mai existat un litigiu anterior, prin care s-a dispus reintegrarea contestatoarei în funcția deținută anterior desfacerii contractului de muncă, plata de drepturi salariale și daune morale. Prin efectul acestor hotărâri, începând cu data de 26.03.2008 s-a dispus în mod formal reintegrarea sa în funcție, deși postul fusese desființat, ca urmare a încetării activității.
Toate aceste aspecte au fost cunoscute de către recurenta reclamantă, astfel cum ea însăși recunoaște prin răspunsul la interogatoriu.
Apărătorul intimatei apreciază că în mod corect instanța de fond a constatat că data încetării contractului individual de muncă al recurentei reclamante este 22.09.2009.
Pentru considerentele arătate solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale a Import Export SRL și respingerea recursului formulat de reclamantă, cu consecința menținerii sentinței instanței de fond și obligarea la cheltuieli de judecată.
CURTEA
a declarat la 23.07.2009 împotriva sentinței civile nr.435 din 30 martie 2009 pronunțate de Tribunalul Constanța pe care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În fapt, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr- reclamanta a chemat în judecată pe pârâta Import Export, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate nulitatea absolută a deciziei de concediere nr.8/14.09.2008 și pe cale de consecință să oblige pârâta la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate începând cu data de 14.09.2008 și până la data renitegrării în funcție, precum și la plata de daune morale în cuantum de 10.000 lei.
In motivarea cererii, reclamanta a arătat că decizia contestată este lovită de nulitate absolută,întrucât nu respecta cerințele art.74 alin.1 pct. din Codul muncii, referitoare la obligativitatea menționării duratei preavizului.
Totodată, reclamanta a susținut că măsura concedierii sale nu este legală, în condițiile în care a fost justificată prin desființarea locului de muncă,întrucât această desființare nu a fost efectivă și nu s-a întemeiat pe o cauză serioasă. In realitate, a învederat reclamanta, pârâta a urmărit să se sustragă de la îndeplinirea obligațiilor ce i-au fost impuse prin Sentința civilă nr. 237/13.06.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosar nr-, prin care a fost anulată decizia de concediere nr.5/26.03.2008, cu consecința reintegrării sale în funcția deținută anterior, pârâta fiind obligată la plata drepturilor salariale corespunzătoare și la plata daunelor morale în cuantum de 2.000 lei. Or, punerea in a acestei hotărâri judecătorești s-a realizat prin decizia nr.7/14.09.2008 emisă de pârâtă, pentru ca în aceeași zi, prin decizia nr.8/14.09.2008 să se dispună din nou concedierea reclamantei începând cu data de 12.05.2008.
In apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației, susținând că decizia de concediere este valabilă. Pe aceasta cale pârâta a precizat că în orașul C activitatea sa comercială s-a desfășurat prin intermediul unui magazin de cartier al cărui unic angajat era reclamanta, perioada de funcționare a acestui magazin fiind cuprinsă între decembrie 2007 si data de 12.05.2008.
Începând cu data de 12.05.2008 societatea și-a încetat activitatea la punctul de lucru din C, singurele operațiuni desfășurate aici fiind cele de depozitare și lichidare a stocului de marfă existent, sediul social fiind de asemenea mutat la 14.07.2008.
Prin urmare, a învederat pârâta că o eventuală reintegrare în funcție a reclamantei ar fi în mod obiectiv imposibil de realizat, în lipsa activității societății.
In ce privește cererea de acordare a daunelor morale, a fost invocată Decizia in interesul legii nr. XL/2007, apreciindu-se de către pârâtă că în lipsa unui fundament legal sau contractual această cerere nu poate fi primită.
Prin sentința civilă nr.435/30.03.2009 Tribunalul Constanțaa admis în parte acțiunea formulată de reclamantă.
A anulat în parte decizia nr.8/14.09.2008 în sensul încetării contractului individual de muncă începând cu data de 22.09.2008.
A obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 300 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
A respins celelalte pretenții ca nefondate.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele:
Reclamanta a fost angajată a societății pârâte în funcția de șef magazin cu începere de la data de 01.12.2007, astfel cum rezultă din contractul individual de muncă înregistrat sub nr.-/21.12.2007 la. Prin decizia nr.5/26.03.2008 s-a luat măsura încetării contractului individual de muncă al reclamantei in conformitate cu prevederile art.61 lit.d si art.63 Codul muncii.
Această decizie a fost anulată prin Sentința civilă nr. 237/13.06.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosar nr-, dispunându-se totodată reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior și obligarea societății pârâte la plata drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data de 26.03.2008 și până la efectiva reîncadrare.
Pentru a se conforma dispozițiilor executorii ale hotărârii judecătorești menționate, pârâta a emis decizia nr.7/14.09.2008 prin care a dispus reintegrarea reclamantei în funcția de șef magazin începând cu data de 26.03.2008.
In aceeași zi pârâta a emis însă și decizia nr.8/14.09.2008 prin care a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei cu începere din data de 12.05.2008, în considerarea prevederilor art.65 alin.1 Codul muncii.
Prin contestația de față reclamanta a supus analizei instanței legalitatea și temeinicia acestei din urma decizii.
Procedându-se la soluționarea contestației, s-a avut în vedere în primul rând motivul de nulitate absolută invocat de către reclamantă prin raportare la prevederile art.74 Codul muncii.
Astfel, potrivit textului invocat, decizia de concediere trebuie să conțină în mod obligatoriu mențiunea referitoare la durata preavizului de care beneficiază persoana concediată.
Sub un prim aspect se impune a fi reținut că norma enunțată nu stabilește obligativitatea inserării mențiunii referitoare la durata preavizului sub sancțiunea expresa nulității absolute, astfel cum se întâmplă de exemplu în cazul mențiunilor enumerate limitativ de art.268 alin.2 Codul muncii. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor referitoare la cuprinsul deciziei de concediere, aplicând totodată raționamentul de interpretareper a contrario, rezultă că in situația prevăzuta de art.74 Codul muncii sancțiunea nu poate fi decât cea a nulității relative, susceptibilă de a interveni doar în cazul în care se face dovada unei vătămări ce nu ar putea fi altfel înlăturată.
Or, în speță o asemenea dovadă nu a fost produsă de reclamantă, căreia îi revenea sarcina probei. Pe de altă parte, menționarea duratei preavizului ar fi fost imposibil de realizat în condițiile concrete ale derulării raporturilor de muncă dintre părți, întrucât la momentul la care a intervenit încetarea contractului individual de muncă reclamanta nu presta activitate în mod efectiv, ea fiind reintegrată scriptic în baza hotărârii judecătorești. Mai exact, concedierea fiind dispusă de la o data mult anterioară celei la care a fost emisă decizia, nu mai era posibilă acordarea preavizului, câtă vreme la nici unul dintre cele doua momente-14.09.2008 și 12.05.2008 reclamanta nu desfășura activitatea prevăzută în contractul individual de muncă.
Pentru aceste considerente, instanța a apreciat că lipsa din cuprinsul deciziei de concediere a mențiunii referitoare la durata preavizului nu poate atrage nulitatea absolută a acesteia.
Dincolo de acest viciu de formă al deciziei de concediere, reclamanta a susținut nelegalitatea deciziei prin raportare la temeiul juridic invocat de societatea pârâta, respectiv art.65 alin.1 Codul muncii. Prin urmare, instanța este ținută a verifica îndeplinirea în speță a condițiilor în care se poate dispune concedierea pentru motive care nu depind de persoana salariatului, urmând a stabili dacă desființarea locului de muncă al reclamantei a avut într-adevar o cauza reală și serioasă.
Din examinarea înscrisurilor depuse la dosar de către pârâtă rezultă că prin Încheierea nr. 18452/15.05.2008 pronunțată de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Constanțaa fost înregistrată declarația pe proprie răspundere conform căreia firma nu desfășoară activitățile prevăzute in actul constitutiv la sediul social din C, b-dul -. -, nr.177A, spațiul comercial nr.2. Prin cererea înregistrată la. C sub nr.18709/20.05.2008 societatea pârâtă a solicitat anularea numărului de ordine atribuit casei de marcat, ca urmare a încetării activității.
Prin act adițional la actul constitutiv al societății, încheiat la data de 14.07.2008, s-a stabilit schimbarea sediului social al societății din C in Aceste mențiuni referitoare la sediu au fost înregistrate la Oficiul Registrului Comerțului în baza încheierii judecătorului delegat din data de 03.09.2008, dispunându-se totodată și radierea societății de la ORC de pe lângă Tribunalul Constanța.
In prezent, așa cum rezultă din certificatul de înregistrare depus la fila 42 din dosar, precum și din actul constitutiv modificator al societății, pârâta își desfășoară activitatea exclusiv in B, neavând nici un punct de lucru in municipiul
Prin urmare, pârâta a procedat la desființarea nu doar a postului ocupat de către reclamantă, ci a însuși punctului de lucru care funcționa în C, motivele acestei reorganizări a societății fiind legate de atributul exclusiv al angajatorului în organizarea propriei activității. Cu alte cuvinte, câtă vreme nu se face dovada concedierii din motive subiective, prin răsturnarea prezumției de bună-credință de care se bucură angajatorul, instanța nu poate aprecia ca nelegală modalitatea în care este concepută desfășurarea activității într-o unitate, chiar dacă aceasta presupune și desființarea unor locuri de muncă.
Pentru aceste considerente, din analiza probelor administrate s-a reținut că în cazul reclamantei a operat o desființare efectivă a postului ocupat, având la bază o cauză reală și serioasă, astfel încât în mod corect prin decizia contestată s-a dispus încetarea contractului individual de muncă in temeiul art.65 Codul muncii.
In ce privește însă data de la care a operat această desființare a postului, trebuie avut în vedere faptul că această măsură concretă ce a vizat-o pe reclamantă este subsecventă măsurii dispuse de către angajator cu privire la întreaga activitate desfășurată în Or, data la care societatea pârâtă și-a sistat operațiunile comerciale este data la care mențiunile referitoare la radierea firmei au fost înregistrate în registrul comerțului, respectiv data de 22.09.2008, astfel cum rezultă din certificatul de radiere aflat la fila 36 din dosar.
Nu pot fi reținute susținerile pârâtei în sensul că aceasta dată este cea de 12.05.2008, atunci când a fost înregistrată declarația pe proprie răspundere potrivit căreia societatea nu desfășoară activitățile menționate în actul constitutiv în spațiul sediului social situat in C,- A, spațiul comercial nr.2.Simpla împrejurare a lipsei de activitate la sediul social nu putea însemna în mod automat și sistarea totală a activității firmei, câtă vreme aceasta continua sa figureze în registrul comerțului ca persoană juridică în funcțiune.
Față de cele expuse, instanța a apreciat că măsura încetării contractului individual de muncă a reclamantei a fost una legală, însă în privința datei de la care trebuia dispusă concedierea angajatorul nu s-a raportat în mod corect la etapele reorganizării societății, astfel cum sunt evidențiate acestea prin înscrisurile depuse la dosar. Sub acest aspect, decizia contestată urmează a fi anulată, în sensul stabilirii datei de la care încetează contractul individual de muncă al reclamantei ca fiind 22.09.2008.
In aceste condiții ale anulării în parte a deciziei de concediere, măsura fiind în esență legală, nu se poate da eficiență prevederilor art.78 alin.2 Codul muncii, în sensul reintegrării reclamantei în postul deținut anterior concedierii. In fapt, soluția dispusă presupune o prelungire a calității de salariat a reclamantei, redobândită prin decizia nr. 7/14.09.2008, până la data de 22.09.2008.
Pe de altă parte, pârâta nu poate fi obligată nici la plata drepturilor salariale aferente perioadei 12.05.2008-22.09.2008, întrucât în acest interval, ca de altfel și în perioada 26.03.200812.05.2008 reclamanta nu a prestat activitate la societatea pârâtă. Or, potrivit art.154 Codul muncii salariul este contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă. Această situație este o consecință directă a împrejurărilor în care a fost pusă în executare Sentința civilă nr. 237/13.06.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosar nr-, reintegrarea reclamantei fiind dispusă pentru trecut la un moment la care societatea pârâtă nu mai desfășura nici un fel de activitate în Practic, aceasta reintegrare s-a produs doar scriptic, fără ca reclamanta să mai aibă posibilitatea efectivă a desfășurării activității prevăzute în contractul individual de muncă.
In ce privește capătul de cerere referitor la plata daunelor morale, urmează a fi avute in vedere dispozițiile art.269 Codul muncii, astfel cum au fost modificate prin Legea 237/2007, ulterioară deciziei în interesul legii invocate de către pârâtă. Potrivit textului menționat, angajatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu moral din culpa sa in timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, fiind aplicabile in acest sens regulile de la răspunderea civilă contractuală.
Prin urmare, reclamanta era cea care trebuia sa facă dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor în care putea fi angajată răspunderea societății pârâte, respectiv dovada faptei ilicite a acesteia și a prejudiciului moral pe care l-a suferit. Sub aceste aspecte reclamanta nu a propus însă probe, astfel că simpla împrejurare a concedierii sale nu poate forma convingerea instanței în sensul existentei unui prejudiciu moral, cu atât mai mult cu cât s-a reținut anterior in considerente că măsura concedierii este una legală.
Pentru toate aceste motive,cererea reclamantei a fost admisă numai în parte, in temeiul art.276 proc.civ. pârâta urmând a fi obligată la plata în parte a cheltuielilor de judecată avansate de către reclamantă cu titlu de onorariu avocat ales, respectiv suma de 300 lei.
Critica sentinței prin motivele de recurs a vizat în esență următoarele:
Printr-un mecanism artificial, respectiv emiterea deciziilor nr. 7 și 8 din 14.09.2008, intimata a urmărit să evite plata despăgubirilor la care a fost obligată prin sentința civilă nr. 237/ 13.06.2008, sentință prin care s-a dispus anularea concedierii nelegale.
În aceste condiții, instanța de fond avea motive suficiente sa rețină și să constate nulitatea deciziei de concediere nr. 8/ 14.09.2008 emisă de intimată, vătămarea suferită fiind dovedită.
Cu privire la nelegalitatea deciziei de concediere prin prisma datei de la care operează aceasta, respectiv 22.09.2008, și aceasta este nelegală câtă vreme decizia a fost comunicată la 14.10.2008.
În respingerea capătului de cerere referitor la plata despăgubirilor potrivit art. 78 din codul muncii, instanța de fond reține că nu este îndreptățită întrucât nu a prestat activitate la societatea intimată în perioada 12.05.08 – 22.09.2008 fără a avea în vedere dispoziția art. 78 din codul muncii.
Mai mult reține că nu ar fi îndreptățită la plata despăgubirilor pentru perioada: 26.03.2008 – 12.05.2008 pentru aceleași motive, deși aceste chestiuni fuseseră deja lămurite prin sentința civilă ce a făcut obiectul judecății în dosarul nr-.
Hotărârea este nelegală și prin prisma capătului de cerere având ca obiect plata daunelor morale, deși a justificat că acestea i se cuvin pentru suferințele pricinuite față de temerile că nu va putea să-și crească corespunzător copilul.
Ultima critică a vizat admiterea parțială a cheltuielilor de judecată.
Recursul este fondat.
Curtea analizând sentința atacată din perspectiva criticilor formulate prin motivele de recurs îl va admite, cu consecința modificării în parte a sentinței civile atacate, pentru următoarele considerente:
Analiza sentinței civile atacate se va circumscrie criticilor formulate dar și petitului cererii de chemare în judecată.
Prin cererea de chemare în judecată recurenta reclamantă a solicitat constatarea nulității absolute a deciziei nr.8/14.09.2008 prin care s-a dispus concedierea începând cu data de 12.05.2008, acordarea de despăgubiri legale cu salariile indexate, majorate și reactualizate începând cu data de 14.09.2008 și până la data reintegrării, daune morale în cuantum de 10000 RON și cheltuieli de judecată.
Tribunalul a anulat în parte decizia nr.8/14.09.2008, în sensul încetării contractului începând cu 22.09.2008, a acordat cheltuieli de judecată în cuantum de 300 lei, respingând celelalte pretenții, ca nefondate.
La o dată anterioară salariata a sesizat Tribunalul Constanța cu o cerere având ca obiect anularea deciziei nr.5/26.03.2008, reintegrarea și plata drepturilor salariale, cerere care i-a fost admisă prin sentința civilă nr.237/2008, în sensul anulării deciziei de concediere nr.5/2008, reintegrarea în funcție și drepturi salariale de la 26.03.2008 și până la integrarea în funcție, această sentință intrând în puterea lucrului judecat, recurenta are posibilitatea punerii în executare.
Reintegrarea recurentei s-a realizat la data de 14.09.2008 prin decizia nr.7, urmând ca în această zi să se dispună prin decizia nr.8 concedierea în temeiul art.65 alin.1 din Codul muncii începând cu data de 12.05.2008.
Această decizie nu a fost contestată sub aspectul acestei mențiuni consemnate în cuprinsul recursului din perspectiva perioadei pentru care se acordă despăgubiri salariale ci sub aspectul datei de la care încetează contractul individual.
Tribunalul a reținut în mod eronat că data încetării raportului de muncă ar trebui să fie 22.09.2008 când a avut loc radierea firmei Import Export, fără a observa împrejurarea că decizia nr.8/2008 a fost comunicată salariatei la data de 14.10.2008.
Art. 75 din codul muncii dispune ” Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului”, și cum data acestei comunicări, conformată de recurentă, este14.10.2008, decizia de concediere nr.8 își produce efecte începând cu acest moment.
Consecința juridică directă a menționării datei corecte ca fiind 14.10.2008 este aceea că intimata datorează despăgubiri în lumina dispozițiilor art. 78 de la14.09.2008(când s-a produs reintegrarea în baza sentinței civile nr.237/2008) până la 14.10.2008 când s-a comunicat decizia nr.8/2008.
Recurenta se află acum în situația că deține două titluri executorii prin care a obținut despăgubiri pentru concedierile nelegale, respectiv sentința civilă nr.237/2008, care acoperă perioada 26.03.2008 până la 14.10.2008 și sentința civilă nr.435/2009, astfel cum a fost modificată prin decizia nr.697/2009 pentru perioada: 14.09.2008 – 14.10.2008.
Tribunalul nu a adus atingere prin sentința civilă de față drepturilor câștigate prin titlu executoriu anterior, sentința civilă nr.237/2008, astfel cum în mod eronat a criticat hotărârea recurenta.
Nu constituie preocuparea instanței de fond și implicit a instanței de recurs modalitatea în care recurenta a reușit să-și realizeze efectiv drepturile câștigate prin sentința civilă 237/2008.
De asemenea nu poate constitui temei al pretinderii daunelor morale în acest litigiu conduita angajatorului în litigiul anterior care s-a finalizat prin sentința civilă nr.237/2008.
Iată de ce critica referitoare la daune morale în acest dosar trebuie să se circumscrie între momentul 14.09.2008, când s-a executat sentința civilă nr.237 prin emiterea deciziei nr.7/2008 de reintegrare și 14.10.2008 când s-a comunicat cea de-a doua decizie de concediere și care face obiectul analizei prezentei judecăți.
În cazul acestei concedieri Tribunalul nu a reținut nelegalitatea decât prin prisma datei la care încetează contractul de muncă, celelalte aspecte fiind menținute și ne însușim considerentele sentinței din această perspectivă raportat la temeiul încetării contractului, respectiv art. 65(1) din codul muncii.
Ceea ce a reținut nejustificat Tribunalul, dar nu are impact nici asupra sentinței pronunțate nici a drepturilor efectiv câștigate irevocabil de recurentă prin sentința civilă nr.237/3008 este împrejurarea că nu i se cuvin despăgubirile sub forma drepturilor salariale pentru perioada 26.03.2008 – 14.09.2008, motivat de împrejurarea că în această perioadă salariata nu ar fi muncit, făcând abstracție de faptul că nu îi era permis să analizeze drepturile salariale pentru această perioadă, întrucât ele fuseseră obiectul analizei și dezbaterii sentinței civile 237/2008 intrată în puterea lucrului judecat.
Având în vedere sentința civilă 237/2008cât și sentința civilă 437/2009 astfel cum a fost modificată prin decizia de față se consolidează statutul de salariat al recurentei pe întreaga perioadă cuprinsă între 26.03.2008 – momentul primei concedieri și 14.10.2008 – momentul comunicării deciziei nr.8/2008.
În fine, o ultimă critică vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de Tribunal, apreciem că în mod justificat a fost obligată în parte intimata la plata acestora, în lumina disp.art. 276.pr.civ. întrucât și acțiunea a fost admisă în parte.
Pe cale de consecință Curtea va admite recursul în baza art. 312.pr.civ. și va modifica sentința civilă atacată, ținând cont de cele mai sus arătate, fiind respinsă totodată apărarea intimatei referitoare la excepția lipsei capacității de folosință a societății comerciale raportat la radierea acesteia din registrul comerțului, aceasta întrucât radierea s-a produs la o dată ulterioară pronunțării sentinței civile care face obiectul analizei în prezentul recurs, precum și datorită faptului că nu s-a făcut și dovada lichidării societății urmare radierii, cu atât mai mult cu cât în recurs, în numele acestei societăți au formulat întâmpinare și, care au și angajat avocat pentru susținerea intereselor lor.
Mai mult, intimata nu a declarat ea însăși recurs pe acest considerent, solicitând din contră menținerea datei de 22.09.2008 ca moment la care încetarea activității și mutarea sediului societății au fost menționate în Registrul Comerțului și au devenit opozabile erga omnes. că este o eroare cu privire la această dată, întrucât în sentința civilă s-a consemnat data încetării contractului individual de muncă – 22.09.2008 iar această dată nu coincide cu momentul radierii societății, aceasta producându-se în iunie 2009.
Toate celelalte apărări urmează a fi înlăturate pentru considerentele expuse pe larg în motivarea recursului reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul civil formulat de reclamanta, domiciliată în C,-, -A,. A,. 2, județul C și cu domiciliul procesual ales în C,-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 435 din 30 martie 2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtăSC IMPORT EXPORT SRL, cu sediul în B,–24,. A, etaj 1,. 4, sector 1.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Anulează decizia nr.8/14.09.2008 emisă de pârâtă în ceea ce privește data încetării contractului individual de muncă.
Constată că încetarea contractului individual de muncă al reclamantei s-a produs la data de 14.10.2008.
Obligă pârâta către reclamantă la plata drepturilor salariale indexate, majorate și reactualizate pentru perioada 14.09.2008 – 14.10.2008.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24.11.2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Maria Apostol, Mariana Bădulescu Răzvan Anghel
– – – –
– –
– –
Grefier,
Jud.fond:;
Red.dec.-jud.-/16.12.2009
– gref.-
28.12.2009/4 ex.
