ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(5816/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR.7047/
Ședința publică de la 02.12.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Silvia Georgiana Ignat
JUDECĂTOR 2: Maria Ceaușescu
JUDECĂTOR 3: Cornel
GREFIER
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenta-contestatoare – și recurenta-intimată – “R” – împotriva sentinței civile nr.3881/11.05.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.16403/3/LM/2008.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta-contestatoare, personal și recurenta-intimată prin avocat, care depune la dosar împuternicire avocațială, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2009.
Procedura legal îndeplinită.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Recurenta-contestatoare susține că avocatul ce o reprezintă nu este prezent în sală la acest moment procesual. Formulează, verbal, cerere de amânare pentru acest motiv.
Reprezentantul avocat al recurentei-intimate se opune admiterii cererii.
Curtea constată că la dosar nu se află dovada încheierii unui contract de asistență juridică, respinge cererea de amânare și lasă cauza la a doua strigare, după soluționarea dosarelor solicitate la amânare fără discuții, potrivit art.126 Cod procedură civilă.
La a doua strigare a cauzei au răspuns recurenta-contestatoare, personal și asistată de avocat, care depune la dosar împuternicire avocațială, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2009 și recurenta-intimată prin avocat, care depune la dosar împuternicire avocațială, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2009.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în sensul că în timpul ședinței, grefierul arhivar, cu atribuții de atașare a înscrisurilor la dosar, înaintează întâmpinarea formulată de recurenta-contestatoare, înregistrată la dosar la data de 02.12.2009, ora, 9,45, după care,
Președintele completului comunică recurentei-intimate, prin avocat, un exemplar al întâmpinării.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurenta-contestatoare.
Recurenta-contestatoare, prin avocat, solicită admiterea recursului și acordarea daunelor morale. Susține că dintr-o eroare de tehnoredactare, instanța de fond a analizat susținerea intimatei pe aspectul daunelor morale.
Recurenta-intimată, prin avocat, solicită respingerea recursului. Arată că nu poate fi o greșeală de tehnoredactare. Susține că potrivit deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, se puteau acorda daune morale numai dacă se prevedea expres în contractul individual de muncă sau în contractul colectiv de muncă.
Curtea acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurenta-intimată.
Recurenta-intimată, prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea, în tot, a sentinței atacate și respingerea acțiunii formulate de recurenta-contestatoare, ca neîntemeiată.
Critica pe care recurenta-intimată hotărârii pronunțate de Tribunalul București este aceea că este lipsită de temei legal. Arată că instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei de interes invocată de către recurentă. Deciziile nr.822, 828, 829, nu au fost comunicate intimatei și nu au produs efecte juridice, motiv pentru care prin Decizia nr.837, acestea au fost revocate, astfel că nu s-a produs niciun prejudiciu.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, arată că pentru perioada 01.09-30.09.2008, recurenta-contestatoare deși avea calitatea de angajat și a primit drepturile salariale, aceasta nu s-a prezentat la serviciu, fiind înregistrată cu absențe nemotivate, motiv pentru care obligația la plată nu se justifică. Solicită obligarea recurentei-contestatoare la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenta-contestatoare, prin avocat, solicită respingerea recursului, ca nefondat. Arată că instanța de fond în mod corect a constatat că decizia nu îndeplinește condițiile art.74,75 rap. la art.76 din Codul Muncii. Deciziile de desfacere a contractului individual de muncă nu îndeplinesc condițiile de formă și de fond impuse de art.75 Codul Muncii, ci trebuiau să respecte dispozițiile art.60 Codul Muncii cu privire la interzicerea desfacerii contractului individual de muncă pe perioada incapacității temporare de muncă.
Cu privire la deciziile nr.829, 837, instanța corect a apreciat că toate aceste acte comunicate recurentei-contestatoare produc efecte juridice.
Cu privire la excepția lipsei de interes, arată că instanța corect a apreciată, prin prisma încălcării dreptului la apărare. Solicită obligarea recurentei-intimate la plata cheltuielilor de judecată, potrivit chitanței nr.116/30.11.2009, a facturii fiscale nr.-/30.11.2009 și a OP nr.1305/17.09.2009, pe care le depune la dosar.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.3881/11.05.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București – Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a respins excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată, a admis în parte contestația formulată de contestatorul în contradictoriu cu intimata – “R” -, a dispus anularea deciziilor nr. 822 bis/03.03.2008, nr. 828/07.03.2008, nr. 829/20.03.2008 și nr. 837/21.03.2008, ca nelegale și dispune repunerea părților în situația anterioară emiterii acestora, a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata în perioada 01.09. – 30.09.2008, a respins cerere reclamantei privind plata despăgubirilor pe perioada 11.03.2008 -31.08.2008 ca neîntemeiată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a unor daune morale în cuantum de 1 leu; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 500 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
În considerente a reținut că recurenta-contestatoarea a fost angajata societății pârâte în funcția de “reporter”, conform contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată încheiat cu contestatoarea sub nr. 19806/19.05.1994, modificat prin actele adiționale nr. 181/30.09.2004, 103/28.02.2007 și nr4. 332/28.05.2007.
În data de 06.07.2007 a fost emisă decizia angajatorului nr. 416/06.07.2007 de desfacere a contractului individual de muncă începând cu data de 09.07.2007.
Prin sentința civilă nr. 757/17.09.2007 a Tribunalului București Secția a -a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale pronunțată în dosarul nr-, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului, s-a dispus anularea deciziei de desfacere a contractului său de muncă și reintegrarea sa, cu plata drepturilor salariale aferente.
Intimata susține că în executarea sentinței civile nr. 757/17.09.2007 a Tribunalului București ar fi emis adresa nr. 75/25.02.2008 prin care ar fi adus la îndeplinire dispoziția instanței de reintegrare efectivă.
Din actele dosarului nu rezultă că intimata ar fi comunicat această deciziei către salariata contestatoare, nici personal sub semnătură de primire, nici prin poștă prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire nici în vreun alt mod din care să rezulte primirea efectivă de către salariata înscrisului în discuție.
Mai mult, respectiva adresă nu face dovada în sensul reintegrării efective așa cum pretinde intimata, întrucât nu se face nici o mențiune despre reluarea raporturilor de muncă dintre părți ci cuprinde numai anumite aspecte legate de plata despăgubirilor acordate de instanță salariatei și a cheltuielilor de judecată.
În orice caz, în carnetul de muncă al reclamantei la numărul curent 35 este înscrisă mențiunea reîncadrării în muncă în baza aceluiași contract individual de muncă, începând cu dat de 09.07.2007.
Prin decizia nr. 822 bis din data de 03.03.2008 necomunicată contestatoarei decât pe parcursul soluționării procesului, (însă contestatoarea susține o comunicare verbală a împrejurării încetării contractului său individual de muncă) s-a decis de către intimată “desfacerea contractului individual de muncă înregistrat la ITM B sub nr. 19806/19.05.1994″ al salariatei, începând cu data de 11.03.2008”, conform prevederilor art. 65 alin. 2 din Codul Muncii, având în vedere desființarea postului de reporter din cadrul secției “Cultura”, măsură determinată de reorganizarea activității societății “R”, ce a fost decisă prin Hotărârea adoptată în ședința consiliului de Administrație al Societății sub nr. 757/2007 (Hotărârea adoptată în ședința consiliului de Administrație al Societății sub nr. 757/2007 nu a fost depusă de intimată la dosarul cauzei pentru ca instanța să verifice dacă, pe de o parte aceasta, față de anul emiterii și la o dată mult anterioară deciziei de concediere în cauză nu reprezintă în realitate actul decizional al desființării postului care a stat la baza primei concedieri anulată de instanță, context în care fiind un act ce a întemeiat o concediere nelegală el nu mai poate fi considerat un act valabil de desființare al aceluiași post și în baza căruia să se procedeze la o nouă concediere a salariatului întrucât ar echivala cu nesocotirea hotărârii instanței de reintegrare în postul “desființat” prin actul decizional în discuție, ceea ce ar avea ca scop și ca efect anihilarea hotărârii instanței de reintegrare în postul anterior deținut, o astfel de practică a angajatorului contravenind fundamental dispozițiilor art. 78 din Codul Muncii referitoare la efectele anulării concedierii care permit instanței de judecată să dispună reintegrarea salariatului în oricare din situațiile în care concedierea a fost efectuată în mod nelegal sau netemeinic, fiind indiferentă desființarea postului ocupat de salariatul reintegrat, câtă vreme instanța a ajuns la concluzia caracterului nelegal și/sau netemeinic al acestei măsuri, iar desfacerea aceluiași contract individual de muncă în baza aceleiași măsuri de desființare a postului salariatului ar lăsa fără eficiență sancționarea concedierii nelegale).
Decizia nu precizează care este motivul pentru care desfacerea contractului individual de muncă al salariatei încetează începând cu data de 11.03.2008 iar nu la data comunicării acesteia potrivit prevederilor art. 75 din Codul Muncii.
Ulterior, la data de 07.03.2008, mai înainte ca decizia anterioară să-și producă efectele prin comunicarea acesteia și prin expirarea termenului la care se prevedea încetarea contractului individual de muncă al salariatei (la data de 11.03.2008), angajatorul emite decizia nr. 828/07.03.2008, de suspendare a efectelor deciziei nr. 822 bis/03.03.3008 prin care s-a dispus concedierea salariatei, până la încetarea incapacității temporare de muncă, urmând ca această decizie “să înceteze de drept să mai producă efecte la data încetării incapacității temporare de muncă”, decizie întemeiată în drept pe prevederile art. 60 alin. 1 litera a) din Codul Muncii, care interzic concedierea salariaților pe perioada incapacității temporare de muncă, iar nu pe prevederile art. 50 alin.1 litera b) din Codul Muncii referitoare la suspendare de drept a contractului individual de muncă al salariatului.
Articolul 60 din Codul Muncii instituie, pentru situația reglementată la litera a, interdicția temporară a concedierii salariatului aflat în incapacitate temporară de muncă, iar nu înlăturarea temporară a producerii efectelor acesteia, așa cum a procedat intimata.
Or, legea prevede numai posibilitatea suspendării contractului individual de muncă pe perioada incapacității temporare de muncă și suspendarea termenului de preaviz pe durata suspendării contractului individual de muncă iar nu și suspendarea deciziei de concediere emise pe perioada suspendării de drept a contractului individual de muncă, o asemenea practică eludând în mod evident interdicția legală imperativă prevăzută de art. 60 alin. 1 lit. a) din Codul Muncii.
Câtă vreme angajatorul nu a comunicat decizia de concediere salariatului său a cărui post pretinde că l-a desființat iar decizia de concediere prevede o dată ulterioară a încetării decât cea a emiterii sale, în cazul în care intervine incapacitatea temporară de muncă a salariatului până la momentul încetării contractului de muncă, instituția juridică aplicabilă este suspendare de drept a contractului individual de muncă în vigoare iar nu cea reglementată de art. 60 alin. 1 din Codul Muncii care nu prevede un caz de suspendare a aplicării măsurii concedierii ci reprezintă un caz de interdicție la concediere, sancțiunea care intervine fiind nulitatea concedierii în condițiile art. 76 din Codul Muncii, angajatorul neavând posibilitatea suspendării efectelor deciziei de concediere până după momentul încetării cauzei situației ce generează interdicția, textul menționat în decizia de suspendare a efectelor deciziei de concediere nepermițând angajatorului să prelungească efectele unei decizii de concediere până după momentul încetării incapacității temporare de muncă.
Așadar angajatorul nu poate dispune concedierea dacă s-a produs unul din cazurile prevăzute la art. 60 din Codul Muncii și să suspende efectele deciziei de concediere până după încetarea cazului față de scopul urmărit de legiuitor, iar dacă angajatorul a dispus concedierea, aflând apoi despre existența cazului de interdicție, soluția corectă constă în revocarea deciziei de concediere și emiterea unei noi decizii după ce a încetat cazul ce a determinat interdicția (evident în situația în care decizia de concediere nu a fost comunicată salariatului sau nu și-a produs efectele prin expirarea termenului menționat în cuprinsul său) iar nu menținerea acesteia și comunicarea după încetarea incapacității temporare de muncă așa cum a procedat intimata, întrucât o astfel de practică duce la nesocotirea interdicției instituite de lege.
O astfel de practică a fost “posibilă” întrucât în mod incorect angajatorul care deși nu a comunicat salariatului său decizia de concediere și nici nu se împlinise data din decizia în cauză referitoare la momentul încetării contractului individual de muncă al salariatei și deși pretinde că în această situație decizia necomunicată nu produce nici un efect a înțeles totuși să îi suspende efectele până la un moment neprecizat, fiind evident că este un nonsens să suspenzi o decizie de concediere necomunicată și să pretinzi în același timp că o suspenzi tocmai pentru a-i amâna efectele, efecte care totuși s-ar produce la momentul comunicării.
La data de 20.03.2008, intimata emite decizia nr. 829/20.03.2008, în cuprinsul căreia menționează că “începând cu data de 20.03.2008 încetează să mai producă efectele decizia nr. 828/07.03.2008, (de suspendare a efectelor deciziei nr. 822 bis/03.03.3008 prin care s-a dispus concedierea salariatei) și încetează contractul individual de muncă al salariatei conform deciziei nr. 822 bis/03.03.3008, cu data comunicării acestei decizii.
Această decizie nu menționează nici un temei de drept al încetării contractului individual de muncă al salariatei, ci reprezintă în fapt o decizie de “reactivare” a deciziei de concediere a salariatei din data de 03.03.2008.
Decizia de încetare a contractului individual de muncă al salariatei a fost comunicată acesteia personal sub semnătură de primire la data de 21.03.2008, astfel încât a produs efectul încetării contractului individual de muncă al salariatei la data de 21.03.2008, potrivit prevederilor art. 75 din Codul Muncii cât si mențiunilor din cuprinsul său cu privire la data încetării contractului.
Decizia a fost însoțită de un înscris denumit anexă din care ar rezulta că salariatei i se prezintă lista locurilor de muncă vacante și posibilitatea de a opta pentru un loc de muncă vacant însă în trei zile de la comunicarea deciziei de concediere și în situația în care în chiar cuprinsul deciziei de concediere se menționează faptul că “încetează contractul individual de muncă al salariatei conform deciziei nr. 822 bis/03.03.3008, cu data comunicării acestei decizii”, astfel încât comunicarea ofertei posturilor vacante apare a fi făcută concomitent cu încetarea contractului de muncă, fiind evident în acest caz că oferta locurilor de muncă este caducă și modificarea contractului individual de muncă mai înainte de expirarea termenului de trei zile acordat pentru optarea pentru un loc de muncă vacant nu mai este posibilă, ceea ce echivalează în fapt cu lipsa acestei oferte.
Cu aceeași dată angajatorul emite o altă decizie cu nr. 837/21.03.2008 prin care dispune revocarea deciziilor nr. 822 bis din 03.03.2008, nr. 828/07.03.2008 și nr. 829/20.03.2008 prin care s-a dispus concedierea salariatei având în vedere că acestea nu au fost comunicate salariatei.
Această decizie a fost comunicată salariatei la data de 25.04.2008, dată la care îi fusese deja comunicată decizia nr. 829/20.03.2008, de încetare a contractului individual de muncă al salariatei (ce a fost comunicată acesteia personal sub semnătură de primire la data de 21.03.2008), astfel încât a produs efectul încetării contractului individual de muncă al salariatei la data de 21.03.2008, potrivit prevederilor art. 75 din Codul Muncii cât și mențiunilor din cuprinsul său cu privire la data încetării contractului.
Mai este de menționat că deși această decizie “revocă” deciziile anterioare menționează că efectele acestei revocări se produc de la data de 21.03.2008 iar nu retroactiv, având în vedere că aceste decizii au vizat un interval anterior, respectiv 03.03.2008-21.03.2008, astfel încât nu reglementează situația salariatei în acest interval de timp.
În acest context două aspecte urmează a fi subliniate de instanță: Decizia de revocare a fost comunicată mult după data la care și-a produs efectele ultima decizie de concediere comunicată salariatei iar mențiunea în sensul că revocarea este determinată de necomunicarea deciziilor de concediere este eronată și deci falsă întrucât, așa cum am mai arătat, cel puțin una din decizii respectiv ultima din data de nr. 829/20.03.2008 a fost comunicată salariatei și și-a produs efectele iar pe de altă parte, aceasta face referire la toate celelalte decizii necomunicate, reprezentând mai mult o decizie de “reactivare” a deciziei de concediere a salariatei din data de 03.03.2008, astfel încât, cel puțin a avut loc o încunoștințare a salariatei despre existența unei decizii anterioare de concediere, despre decizia de suspendare a acesteia și despre reluarea efectelor primei decizii de concediere chiar și necomunicată, astfel încât, toate aceste decizii și-au produs efectele cel mai târziu la data de 21 martie 2008 când nu numai că au devenit ostensibile dar le-au și fost conferite efecte de către angajator, care a înțeles să le dea eficiență.
În legătură cu efectele comunicării deciziei de concediere a salariatului, efecte produse potrivit legii si cu posibilitatea angajatorului de a reveni asupra deciziei de concediere în mod unilateral după producerea acestor efecte Tribunalul a reținut dispozitiile art. 74 si 75 din Codul Muncii.
Efectul specific al comunicării deciziei de concediere îl reprezintă încetarea contractului individual de muncă al salariatului.
Aceeași concluzie se desprinde chiar și din cuprinsul deciziei de concediere nr. 829/20.03.2008 comunicată salariatei care menționează expres că încetarea contractului individual de muncă al salariatei se produce la data comunicării acestei decizii.
Tribunalul a constatat că în acest caz, urmează a se da eficientă prevederii legale, respectiv prevederii art. 75 din Codul Muncii, referitoare la producerea efectului încetării contractului individual de muncă al salariatului la data comunicării deciziei de concediere, aceste efecte producându-se în virtutea legii, iar nu actelor ulterioare ale angajatorului emise cu ignorarea prevederii legale.
În acest context decizia de revocare a deciziilor de concediere anterioare este lipsită de temei legal și în același timp contravine unor dispoziții legale ( nu există temei legal care să permită angajatorului să repună în ființă un contract de muncă pe care l-a desfăcut în mod unilateral după data la care a procedat la desfacerea acestuia) și nici contractual (întrucât prin ipoteză raporturile de muncă au încetat prin voința sa unilaterală dar nu le poate relua decât prin consens cu fostul salariat) și în plus această decizie ulterioară a fost emisă după data încetării raporturilor de muncă dintre părți, situație în care ar deveni caduce fiind evident că angajatorul nu poate emite decizii referitoare la executarea, încetarea, etc. contractului individual de muncă dintre părți decât pe perioada existenței acestuia, astfel încât, în lipsa revocării deciziei de concediere până la momentul la care aceasta își produce efectele (data comunicării acesteia către salariat), “revocarea” la data de 25.04.2008 (data comunicării) a deciziei deja comunicate salariatului și emiterea unei decizii de revocare ca orice altă decizie emisă de angajator în legătură cu executarea contractului de muncă încetat prin producerea efectelor unor alte decizii anterioare nu poate produce nici un efect, întrucât această revenire a avut loc după încetarea contractului individual de muncă al salariatului ca efect al primei comunicări.
Faptul că ulterior intimata, a procedat la “revocarea deciziilor de concediere pentru a face respectate prevederile referitoare la comunicarea deciziilor”, nu repune în vigoare un contract de muncă încetat la o dată situată anterior, după încetarea acestui contract de muncă prin concediere raporturile de muncă dintre părți neputând fi reluate decât fie prin încheierea unui nou contract de muncă fie prin anularea cu caracter retroactiv a actului de concediere de câtre instanță, în caz contrar s-ar permite angajatorului care a dat eficiență încetării contractului de muncă al salariatului să revină temporar asupra actului astfel emis si să scoată actul nul de sub controlul instanței, cât și să i se permită să salvgardeze actul lovit de nulitate prin emiterea unor acte reparatorii și cu efect retroactiv.
De altfel, angajatorul nu poate suplini prin act unilateral de voință consimțământul salariatului la reluarea raporturilor de muncă după data încetării contractului de muncă și nici nu are posibilitatea (prevăzută de lege) de a suplini inexistența raporturilor de muncă și executarea contractului de muncă pe perioada de la data concedierii salariatului și până la data la care “decide” revocarea deciziei de concediere, întrucât, față de caracterul succesiv al executării prestațiilor contractului de muncă, decizia de revocare nu poate suplini lipsa acestor prestații și inexistența în concret, în fapt a unor raporturi de muncă în perioada de la data de 21.03.2008 și până la data comunicării deciziei de revocare, respectiv 25.04.2008.
Mai mult, nu există posibilitatea legală ca angajatorul să emită acte unilaterale cu efect retroactiv, actele unilaterale ale angajatorului producând efecte de la data comunicării lor salariatului, numai nulitatea putând retroactiva iar nulitatea nu se poate constata sau pronunța în cazul deciziei de concediere decât de către instanța de judecată, potrivit prevederilor art. 76-78 din Codul Muncii care reglementează controlul și sancționarea concedierilor nelegale.
Împrejurarea că angajatorul a procedat ulterior la plata drepturilor salariale cuvenite reclamantei în acest interval de timp nu echivalează cu repunerea în ființă a contractului de muncă, întrucât aceste drepturi nu i-au fost acordate salariatei în schimbul prestării muncii de către aceasta și deci în executarea contractului individual de muncă, astfel încât plata unor sume de bani nu echivalează cu executarea contractului individual de muncă și nici cu reluarea raporturilor de muncă desfăcute în mod unilateral.
Având în vedere împrejurarea că angajatorul a procedat nelegal la emiterea deciziei de revocare Tribunalul a constatat că decizia comunicată salariatului a produs efectul încetării contractului individual de muncă al acesteia la data de 21.03.2008, decizia de revocare ulterioară astfel emisă fiind caducă, întrucât tinde să repună în ființă, cu efect retroactiv și în lipsa unor prevederi legale, în lipsa consimțământului salariatului și în lipsa existentei unor raporturi de muncă între data producerii efectelor primei decizii și data “comunicării revocării” acesteia, un contract de muncă de încetase cu mai mult de o lună anterior “reluării” prin voință unilaterală a angajatorului a raporturilor de muncă, astfel încât nu poate produce efectele în scopul căruia a fost emisă.
În acest context, Tribunalul a constatat că susținerea excepției lipsei de interes a salariatei în contestarea deciziilor de concediere si de suspendare a concedierii ce i-au fost comunicate este ne fondată, salariata având dreptul prevăzut de lege și interesul de a solicita anularea deciziilor ce i-au fost comunicate sau aduse la cunoștință, față de prevederile art. 283 alin. 1 litera a) din Codul Muncii, neavând relevanță “revocarea” ulterioară a acestor decizii și nici efectuarea unor plăți în contul drepturilor salariale de care ar fi trebuit să beneficieze salariata, aceasta având dreptul și interesul de a obține în instanță anularea deciziilor în cauză și clarificare situației sale pe întreaga perioadă cuprinsă între data emiterii primei decizii de concediere și dat comunicării deciziei de revocare, respectiv 03.03.2008-25.04.2008, în contextul în care așa cum am arătat decizia de revocare cuprinde mențiunea că revocarea operează începând cu data de 20.03,2008, nefiind vizată perioada anterioară pe care și-ar fi produs efectele deciziile “revocate”, Tribunalul a procedat la analizarea deciziilor sub aspectul legalității și temeiniciei.
Astfel, Tribunalul a analizat sub aspectul legalității atât respectarea cerințelor obligatorii de formă, prevăzute de art. 74 din Codul Muncii cât și respectarea la emiterea acesteia a procedurii prevăzute de lege.
Lipsa unora din mențiunile obligatorii prevăzute de art. 74 din Codul Muncii nu poate fi complinită cu probe exterioare deciziei de concediere.
Prima decizie emisă este nulă absolut față de împrejurarea că măsura desființării postului se întemeiază pe același act decizional ce a stat la baza emiterii primei decizii anulate de instanță, post în care s-a dispus reintegrarea, astfel încât, atâta vreme cât postul în discuția a fost prezumat de instanță a fi în ființă iar angajatorul a procedat “cel puțin formal” la reintegrarea salariatei, nu mai poate emite o nouă decizie de concediere pe considerentul că postul în care salariatul a fost reintegrat a fost desființat anterior reintegrării.
Tribunalul a analizat pe larg această situație atunci când s-a referit la emiterea acestei decizii, astfel încât argumentele prezentate nu vor mai fi reluate.
În plus, decizia în cauză este lovită de nulitate absolută întrucât este total nemotivată în fapt, împrejurare ce contravine prevederilor art. 74 alin. 1 litera a) din Codul Muncii, ceea ce presupunea inserarea în cuprinsul deciziei de concediere a motivelor concrete care au condus la concedierea salariatului, expunerea completă a motivelor de fapt și de drept ce au determinat măsura respectivă în chiar cuprinsul deciziei de concediere; lipsa motivelor de fapt atrage nulitatea deciziei de concediere.
Menționarea în cuprinsul deciziei de concediere a situației de fapt, în mod explicit precis și clar este necesară pentru verificarea îndeplinirii cerințelor art. 65 alin.2 din Codul Muncii, respectiv ca desființarea locului de muncă să fie fost efectivă și serioasă, fără a disimula realitatea și pentru verificarea seriozității cauzei raportat la situația angajatorului și a angajatului.
Din verificarea motivelor care determină concedierea enumerate în cuprinsul deciziei contestate, tribunalul a reținut că aceasta cuprinde formulări generice, de felul “având în vedere hotărârea.de reorganizare a activității”.s-a decis desființarea postului de reporter ” ocupat de salariată, fără a motiva în nici un fel justificarea desființării postului ocupat de contestatoare.
Or, simpla arătare a faptului că motivul concedierii îl reprezintă “hotărârea. de reorganizare a activității”, fără a se releva existența unor motive întemeiate care au avut ca urmare necesitatea desființării acestui post, nu constituie o arătare a motivelor care determină concedierea, (situația de fapt trebuind indicată în materialitatea ei – în ce constă ea – și nu sub forma unor generalități și afirmații vagi, context în care nu sunt clare cauzele care au dus la desființarea postului ocupat de salariată, aceasta având dreptul de a cunoaște care sunt acele motive care justifică măsura desfacerii contractului individual de muncă pentru motive care nu țin de persoana sa.
Din această perspectivă, deciziei de concediere îi lipsește un element esențial, poate cel mai important ca și condiție de formă, respectiv aceasta nu cuprinde motivele care determină concedierea, mențiune obligatorie potrivit prevederilor art. 74 alin. 1 litera a) din Codul Muncii și a cărei lipsă atrage sancțiunea nulității absolute a concedierii astfel efectuate, întrucât a fost dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege potrivit art. 76 din Codul Muncii.
Un alt aspect de nelegalitate care afectează atât condițiile de fond ale deciziei de concediere cât și măsura concedierii în sine, pentru luarea sa cu încălcarea procedurii prevăzute de lege îl reprezintă neacordarea preavizului la concediere.
În aceeași ordine de idei, Tribunalul a constatat și alte aspecte de nelegalitate a emiterii celor două decizii în legătură cu acordarea preavizului de concediere, prevăzut de art. 73 din Codul Muncii
Un prim aspect de nelegalitate vizează nerespectarea de către angajator a obligației de a încunoștința salariul anterior emiterii deciziei de concediere cu privire la desființarea locului său de muncă și de aducere la cunoștința acestuia a duratei preavizului și a datei concrete de începere a termenului de preaviz.
Astfel, întreaga secțiune a 6-a din Capitolul V “încetarea contractului individual de muncă”, poartă denumirea, dreptul la preaviz”.
Acest drept este reglementat prin art. 73 din Codul Muncii printr-un text anterior si distinct de prevederile ce reglementează conținutul deciziei de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, prevederi reglementate în art. 74 din Codul Muncii, astfel încât din locul ocupat de reglementarea dreptului la preaviz în cuprinsul actului normativ interpretat, respectiv mai înainte de dispozițiile referitoare la emiterea deciziei de concediere și la conținutul acesteia se exclude interpretarea că dreptul la preaviz ar putea fi suprimat compensat prin acordarea unui salariu de bază, întrucât în cuprinsul dreptului la preaviz intră atât plata drepturilor salariale pe durata preavizului cât si “vechimea efectivă în muncă a salariatului pe perioada preavizului și dreptul său la continuarea raporturilor de muncă pe perioada preavizului cu toate consecințele ce decurs de aici – beneficiază de vechime în specialitate, poate beneficiu de protecție în situația incapacității temporare de muncă, etc, ceea ce nu se întâmplă în cazul încetării instantanee a contractului individual de muncă și compensarea în bani a perioadei corespunzătoare durata preavizului, beneficiază de o perioadă mai mare de compensare a eventualului concediu de odihnă neefectuat, etc. drepturi de care este lipsit în situația neacordării preavizului.
Aceeași concluzie se desprinde și din împrejurarea că Iegea impune ca mențiune obligatorie “durata preavizului”, în scopul de a face respectată obligația legală de acordare efectivă a preavizului de concediere, ceea ce exclude varianta în care mențiunea respectivă poate fi înlocuită cu aceea a compensării în bani a dreptului de preaviz.
Nu are relevanță faptul că prevederea din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură mass-media prevede această posibilitate, câtă vreme ea contravine unui drept al salariatului protejat prin lege și în condițiile în care salariații nu pot renunța cu ocazia negocierilor colective (sau individuale) la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. în acest context, câtă vreme potrivit codului muncii la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate potrivit art. 38 din Codul Muncii
Aceleași concluzii se desprind și din alte prevederi legale referitoare la efectele clauzelor contractelor colective de muncă.
Potrivit art. 238 raportat la art. 239 și art. 241 alin. 1 litera d) din Codul Muncii, se desprinde concluzia clară a producerii efectelor prevederilor cu caracter minimal ale contractului colectiv de muncă unic la nivel național față de toți salariații încadrați la toți angajatorii din țară, indiferent de afilierea acestora la o organizație sindicală, câtă vreme contractele individuale de muncă sau contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior nu pot cuprinde clauze care să cuprindă drepturi mai puțin favorabile salariaților decât cele stabilite prin contractul colectiv de muncă unic la nivel național.
În acest context, cum textul contractului colectiv de muncă unic la nivel național și care se aplică tuturor salariaților și tuturor angajatorilor, sunt neîndoielnice în sensul că angajatorului îi revine obligația de a comunica în scris angajatului afectat perioada de preaviz de 20 de zile lucrătoare, anterior emiterii deciziei de concediere,Tribunalul a constatat că angajatorul nu a acordat preavizul prevăzut de lege și de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior care cuprinde drepturi și dispoziții superioare pentru salariați în caz de concediere, drepturi care se impun a fi respectate, întrucât contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior iar în toate cazurile la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal, astfel încât nu pot fi negociate niciodată sub minimul prevăzut de lege.
Cum numai convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, o prevedere care nu respectă cerințele legii pentru existența sa valabilă nu poate produce efecte și trebuie înlocuită de drept cu dispozițiile aplicabile încheiate în concordanță cu reglementările legale.
În situația în care angajatorul nu a acordat preavizul prevăzut de lege iar art.243 din Codul Muncii și art.30 din Legea nr.130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați, Tribunalul a constatat că în cazul de față concedierea a fost dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege fiind lovită de nulitate absolută în condițiile art. 76 din Codul Muncii.
În acest context și omisiunea din cuprinsul deciziei de concediere a mențiunii duratei preavizului acordat salariatului atrage nevalabilitatea acesteia întrucât, potrivit art. 74 alin. 1 lit. b) din Codul Muncii, decizia de concediere trebuie sa conțină în mod obligatoriu durata preavizului, înțelegându-se prin aceasta atât durata (numărul de zile de preaviz acordate) cat si menționarea datei in care termenul de preaviz a început sa curgă si cea a epuizării acestuia, pentru a se putea verifica daca la momentul emiterii deciziei de concediere a expirat sau nu termenul de preaviz ori daca acesta a suferit suspendări ( art. 74 alin.2 din Codul Muncii ) or, mențiunile din cuprinsul deciziei contestate contravin acestei prevederi obligatorii, echivalând cu lipsa acestei mențiuni.
Lipsa mențiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege, constituie, potrivit art. 76 alin. 1 din Codul Muncii, cauza de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu țin de persoana salariatului ducând la desființarea acesteia ca nelegală, condiția mențiunilor obligatorii fiind prevăzută “ad validitatem”.
În privința deciziei de suspendare a efectelor deciziei de concediere Tribunalul a constatat nevalabilitatea acesteia pentru inexistența temeiului de drept care să permită angajatorului suspendarea efectelor unei alte decizii de concediere, pentru motivele deja menționate și care nu vor mai fi reluate.
În ceea ce privește cea de-a doua decizie de concediere, respectiv decizia nr. 829 din data de 20.03.2008, Tribunalul a reținut că așa cum s-a mai arătat aceasta este o decizie prin care angajatorul practic “reactivează” decizia de concediere inițială suspendată și este nulă absolut atât pentru lipsa oricărui temei de drept din cuprinsul său cât și pentru lipsa tuturor mențiunilor obligatorii pe care legea le prevede expres pentru valabilitatea deciziei de concediere, menționate mai sus.
Tribunalul a avut în vedere la anularea acestei decizii atât cauza principală de nulitate și anume emiterea acesteia în lipsă de temei legal, cât și lipsa mențiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege, decizia în cauză fiind emisă în totalitate cu nerespectarea condițiilor de valabilitate prevăzute de art. 74 din Codul Muncii, pentru existența sa valabilă.
Deși decizia de revocare este caducă urmare a emiterii acesteia după data încetării contractului de muncă al salariatului Tribunalul având în vedere împrejurarea că prin admiterea contestației împotriva primei decizii și anularea acesteia cu efect retroactiv de la data de 03.03.2008, contractul de muncă fiind prezumat a fi în ființă printr-o ficțiune a legii pe toată durata de la desfacerea sa prin decizia nelegală a angajatorului și până la data pronunțării nulității și ulterior până la data efectivei reintegrări, actele subsecvente apar a fi emise pe durata existenței contractului de muncă, astfel încât, Tribunalul, pentru a evita orice echivoc cu privire la eventualele efecte pe care aceste decizii le-ar putea produce și în special pentru a se evita situația în care decizia de revocare din data de 21.03.2008 situată prin ficțiunea legii pe durata existenței contractului de muncă repus în ființă și în privința căreia nu s-ar fi constatat nulitatea pe considerentul caducității sale ar produce vreun efect, va proceda și la anularea acestei decizii.
Și în acest caz, Tribunalul a avut în vedere la anularea acestei decizii cauza principală de nulitate deja analizată de instanță și anume emiterea acesteia în lipsă de temei legal, cu efect retroactiv și după data încetării contractului individual de muncă al salariatei cât și împrejurarea că aceasta cuprinde mențiuni nereale cum ar cele referitoare la necomunicarea deciziilor de concediere.
Lipsa mențiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege, cât și dispunerea concedierii cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, constituie conform art. 76 alin. 1 din Codul Muncii, cauza de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu țin de persoana salariatului ducând la desființarea acesteia ca nelegală, condiția mențiunilor obligatorii fiind prevăzută “ad validitatem”.
Având în vedere cele mai sus reținute din care rezultă nerespectarea condițiilor de fond și de formă ale deciziei de concediere ce determină caracterul nelegal și netemeinic al acesteia, tribunalul, văzând prevederile art.76 și art.78 din Codul Muncii, a admis contestația, să anuleze decizia de concediere și măsura concedierii la solicitarea reclamantei să repună părțile în situația anterioară, în sensul reintegrării acesteia și obligării angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, începând cu data încetării plății drepturilor salariate respectiv 01.09.2008 și până la data de 30.09.2009, respingând pretențiile reclamantei cu acest titlu pentru perioada 11.03.2008-31.08.2008 ca neîntemeiate, angajatorul făcând dovada achitării lor.
De la data de 30.09.2009, raporturile de muncă dintre părți se află sub controlul instanței care este investită cu soluționarea decizie de concediere disciplinară emisă de angajator pe parcursul acestui proces, decizia nr. 961 din data de 18.12.2008, decizie în care salariatei i se impută absențele nemotivate pe perioada 30.09.2008-18.12.2008, astfel încât, caracterul datorat al unor drepturi salariale sau a altor despăgubiri începând cu data de 30 septembrie 2008 urmează a fi analizat și verificat de instanța investită cu soluționarea contestației formulată de salariată împotriva acestei decizii.
A admis capătul de cerere referitor la acordarea unor daune pentru prejudiciul personal nepatrimonial încercat ca urmare a emiterii deciziilor contestate față de împrejurarea că emiterea unor decizii succesive de concediere, imediat ulterior reintegrării ca urmare a hotărârii instanței însă în baza aceleiași hotărâri de desființare a postului, dintre care unele comunicate salariatei iar altele necomunicate dar totuși aduse la cunoștința acesteia, dublată de incertitudinea în care s-a aflat salariata în tot acest interval de timp în legătură cu soarta raporturilor sale de muncă, conduc la existența unei vătămări a salariatei sub aspectul personal nepatrimonial cât și la încălcarea principiului consensualismului și al bunei credințe pe care trebuie să se bazeze raporturile de muncă, principiu consacrat de art. 8 din Codul Muncii astfel încât, din succesiunea evenimentelor și din modul de redactare și comunicare a acestor decizii se poate trage concluzia că salariata a suferit o lezare a demnității sale, suferința psihică fiind atât posibilă cât și plauzibilă în acest caz astfel încât, în baza art. 269 alin. 1 din Codul Muncii va admite cererea și va obliga angajatorul la plata unor daune morale în cuantum de 1 leu, în lipsa menționării vreunei sume de către salariată și față de prevederile art. 129 alin. 5 din Codul d e procedură civilă care interzic judecătorului a se pronunța peste limitele investirii.
Tribunalul nu a primit susținerea pârâtei în sensul că nu pot fi acordate daune morale decât dacă acestea au fost prevăzute prin clauze contractuale, textul art. 269 alin. (1) din Codul Muncii, astfel cum a fost modificat prin – Legea nr. 237/2007, prevede atât răspunderea angajatorului pentru prejudiciul material cât și pentru prejudiciul moral suferit de salariat, Decizia J.nr. XL (40) din 07.05.2007, vizând o perioadă anterioară modificării art. 269 alin. 1 din Codul Muncii, în sensul prevederii exprese a răspunderii angajatorului și pentru acest tip de prejudiciu.
Împotriva sus menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs recurenta și recurenta – “R” -, înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI – Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-7.
În susținerea recursului recurenta a arătat că, a investit instanta cu o contestație la deciziile de desfacere a contractului recurenta le-a considerat ca fiind lovite de nulitate absolută: nr.837/21.03.2008,nr.822bis/03.03.2008,nr.828/07.03.2008,829/20.03.200
Pentru a pronunța o astfel de sentința, instanța de fond a analizat cu maximum de seriozitate actele câștigate cauzei, pronunțând sentința amintita.
Pe aspectul daunelor morale, consider ca dintr-o eroare de redactare sau mai bine zis de dactilografiere, instanța de fond a analizat susținerea intimatei pe aspectul daunelor morale in sensul ca intimata considera inacceptabile acordarea daunelor morale.
Instanța de fond a admis capătul de cerere de acordarea daunelor morale si le-a motivat in acest sens in considerente, dar printr-o exprimare nefericita a consemnat – in considerente ” respinge capătul de cerere ca neîntemeiat”, cu toate ca in dispozitiv se consemnează “obliga pârâta la plata către reclamanta a unor daune morale in cuantum de 1 leu.”
Prin recursul formulat recurenta – “R” – a arătat că instanța de fond in mod greșit a respins excepția lipsei de interes invocata de către recurenta.
Cu privire la acest aspect, recurenta a învederat instanței faptul ca Deciziile nr.822bis/3.03.2008, nr. 828/7.03.2008 si nr. 829/20.03.2008, contestate de către intimata, nu au fost niciodată comunicate acesteia, deci, prin urmare, nu au avut aptitudinea de a produce efecte juridice.
Având in vedere faptul ca deciziile anterior menționate nu au produs efecte juridice, pe fa cale de consecința drepturile si interesele intimatei-contestatoare nu au fost in vreun fel prejudiciate.
Mai mult, prin Decizia nr.837/21.03.2008 s-a dispus revocarea tuturor deciziilor sus menționate, tocmai din cauza necomunicării acestora către intimata contestatoare.
Așa fiind, recurenta consideră că nici decizia nr.837/21.03.2008 nu a pricinuit vreo vătămare drepturilor contestatoarei, de natura a justifica un interes in promovarea contestației.
Astfel, având in vedere cele enunțate anterior, recurenta solicită instanței să ia act de faptul ca, in mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei de interes si intrând pe fondul cauzei a dispus anularea deciziilor nr.822bis/3.03.2008, nr.828/7.03.2008, nr.829/20.03.2008, 837/21.03.2008, ca fiind nelegale, pe motiv ca instanța nu poate anula acte juridice care nu își produceau efectele, acte nule.
Recurenta a aratat ca acest aspect al nelegalității si al nulității deciziilor rubricate anterior este reținut chiar de către instanța de fond, in considerentele hotărârii, unde se argumentează nelegalitatea si nulitatea absoluta a deciziilor emise de către recurenta.
Instanța de fond in mod greșit a dispus obligarea recurentei-pârâte la plata drepturilor salariate si a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata pentru perioada 01.09-30.09 2008.
Cu privire la acest aspect, recurenta a învederat instanței faptul ca, începând cu data de 1.09.2008, intimata figurează in fisa de pontaj cu absente nemotivate, motiv pentru care de la această dată nu i s-a mai achitat salariul.
Recurenta a precizat de asemenea faptul ca, prin sentința civilă nr. 757/17.09.2007 a Tribunalului București pronunțata în dosarul nr-, instanța a dispus anularea deciziei de desfacere a contractului de a intimatei si pe cale de consecința a dispus reintegrarea acestei, deci intimata avea calitatea de angajat si obligația de a se prezenta la serviciu.
Intimata nu a înțeles să își îndeplinească obligațiile prevăzute in contractul de munca si in fisa postului, absentând de la serviciu, astfel încât nici recurentei nu îi incumba obligația corelativa a plații salariului.
Având in vedere situația prezentata anterior, recurenta consideră că obligarea recurentei la plata drepturilor salariale pentru perioada 01.09-30.09.2008 este nejustificata si, pe cale de consecința, solicită instanței admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate si respingerea cererii introductive de chemare in judecata.
Instanța de fond în mod greșit a interpretat dispozițiile legale aplicabile în materie și acordat daune-morale intimatei-contestatoare.
Cu privire la acest aspect, recurenta solicită instanței să constate că sancționarea acestei nelegalității având în vedere Decizia nr. XI/7.05.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite are stabilește în cadrul litigiilor de dreptul muncii privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajaților potrivit art. 269 alin. 1 din Codul Muncii, daunele morale pot fi acordate numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție este neechivocă în a stabili că instanțele nu pot acorda daune-morale decât în cazul în care acestea sunt stipulate în mod expres în lege, contract colectiv de muncă sau contract individual de muncă.
Recurenta a învederat instanței că aceste prevederi se aplică în cauza dedusă judecății, întrucât nici în contractul colectiv de muncă, nici în contractul individual de muncă al contestatoarei nu există o clauză cu privire la posibilitatea acordării daunelor morale, motiv pentru care solicită instanței să ia act de netemeinicia hotărârii instanței de fond.
Mai mult, instanța de fond a dispus în mod greșit obligarea recurentei-intimate la plata daunelor morale, având în vedere faptul că prejudiciul moral nu a fost în niciun fel dovedit de către contestatoare.
Recurenta a învederat, de asemenea, instanței faptul că deciziile emise de către recurenta (decizii care au fost anulate printr-o decizie finala) nu au fost niciodată comunicate, neproducându-si efectele, deci nu au creat niciun prejudiciu.
Intimata-contestatoare a formulat intampinare, solicitand respingerea recursului formulat de recurenta-intimata ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât și a dispozițiilor art. 3041.pr.civ. Curtea reține următoarele:
Recurenta-contestatoare a fost salariata recurentei-intimate, fiind angajata in funcția de reporter în baza unui contract individual de muncă.
Prin cererea de chemare in judecata recurenta-contestatoare a investit instanta de fond cu o actiune prin care a solicitat anularea deciziilor nr.837/21.03.2008, nr.822bis/03.03.2008, nr.828/07.03.2008, 829/20.03.2008, reintegrarea in functia detinuta anterior, obligarea intimatei la plata despagubirilor de la data concedierii la data reintegrarii, plata daunelor morale si a cheltuielilor de judecata.
In mod corect Tribunalul a apreciat ca deciziile contestate nu indeplinesc conditiile de legalitate prevazute imperativ, sub sanctiunea nulitatii de Codul Muncii.
Sub acest aspect, instanta de fond a aratat in mod exhaustiv considerentele pentru care a anulat deciziile contestate, Curtea constatand ca hotararea pronuntata este legala si temeinica.
In ceea ce priveste recursul formulat de recurenta-contestatoare, Curtea constata ca acesta se refera exclusiv la capatul de cerere avand ca obiect plata daunelor morale, recurenta invocand existenta unei erori materiale in considerentele sentintei, in sensul ca instanta ar fi consemnat ca va respinge aceasta cerere ca neintemeiata, desi in dispozitiv intimata a fost obligata la plata unor daune morale in cuantum de 1 leu.
In primul rand, existenta unei erori materiale poate fi invocata doar prin formularea unei cereri in temeiul art.281 Cod procedura civila si nu poate fi incadrata in motive de recurs prevazute de art.304 Cod procedura civila.
In al doilea rand, din analiza hotararii recurate, Curtea constata ca instanta de fond a admis pretentiile reclamantei cu titlu de daune morale si a obligat-o pe intimata la plata sumei de 1 leu cu acest titlu. In considerente, tribunalul a aratat motivele care au determinat pronuntarea acestei solutii, precizand ca va admite capătul de cerere referitor la acordarea unor daune pentru prejudiciul personal nepatrimonial încercat ca urmare a emiterii deciziilor nelegale.
Curtea nu poate retine sustinerile recurentei-contestatoare in sensul ca in considerente instanta de fond ar fi consemnat ca va respinge aceasta cerere ca neintemeiata, deoarece acest aspect nu rezulta din continutul sentintei recurate. Mai mult, Tribunalul a motivat de ce nu poate retine sustinerile intimatei referitoare la inadmisibilitatea pretentiilor cu titlu de daune morale, asupra acestui aspect Curtea urmand a reveni cu prilejul analizarii recursului formulat de recurenta-intimata.
Pentru aceste motive, Curtea constata ca recursul recurentei-contestatoare este nefondat.
Criticile invocate de recurenta-intimata pot fi incadrate in motivul de recurs prevazut de art.304 pct.9 Cod procedura civila si se refera la trei aspecte: respingerea exceptiei lipsei de interes invocata de intimata, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale si a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata pentru perioada 1.09.2008-30.09.2008 si obligarea recurentei la plata daunelor morale.
In ceea ce priveste primul motiv de recurs, exceptia lipsei de interes a fost invocata de recurenta-intimata prin intampinare, cu motivarea ca deciziile nr.822bis/3.03.2008, nr. 828/7.03.2008 si nr. 829/20.03.2008, nu au fost niciodată comunicate contestatoarei si nu au avut aptitudinea de a produce efecte juridice.
Dar, prin decizia nr.822bis/03.03.2008, comunicată contestatoarei pe parcursul soluționării procesului, s-a decis de către recurenta desfacerea contractului individual de muncă înregistrat la ITM B sub nr. 19806/19.05.1994 al contestatoarei, începând cu data de 11.03.2008, conform prevederilor art. 65 alin. 2 din Codul Muncii, având în vedere desființarea postului ocupat de aceasta.
Prin decizia nr. 828/07.03.2008 se dispune suspendarea efectelor deciziei nr. 822 bis/03.03.3008 prin care s-a dispus concedierea salariatei, până la încetarea incapacității temporare de muncă, urmând ca această decizie “să înceteze de drept să mai producă efecte la data încetării incapacității temporare de muncă”. Decizia este întemeiată în drept pe prevederile art. 60 alin. 1 litera a) din Codul Muncii, care interzic concedierea salariaților pe perioada incapacității temporare de muncă.
Prin decizia nr. 829/20.03.2008 angajatorul dispune in sensul că “începând cu data de 20.03.2008 încetează să mai producă efectele decizia nr. 828/07.03.2008 și încetează contractul individual de muncă al salariatei conform deciziei nr. 822 bis/03.03.3008, incepand cu data comunicării acestei decizii”.
Dar, din cuprinsul deciziei nr. 829/20.03.2008, rezulta ca salariata a luat cunostinta de de continutul acestei decizii, motiv pentru care sustinerile recurentei nu pot fi retinute. Decizia a fost comunicată contestatoarei personal sub semnătură de primire la data de 21.03.2008, producand efectul încetării contractului individual de muncă al salariatei la data de 21.03.2008, potrivit prevederilor art. 75 din Codul Muncii.
Prin aceasta angajatorul a inteles sa inlature efectele “suspendarii” deciziei anterioare de concediere, care urma sa-si produca toate efectele(concedierea salariatei), cu exceptia mentiunii eferitoare la data incetarii contractului, care, potrivit noii decizii, urma sa inceteze la data comunicarii acestei noi decizii.
In aceste conditii, Curtea constata ca salariata avea tot interesul sa conteste deciziile respective, care au determinat incetarea raportului sau juridic de munca, incepand cu data de 21.03.2008, data la care a fost comunicata decizia nr.829/20.03.2008.
Nici faptul ca prin decizia nr.837/21.03.2008 angajatorul dispune revocarea deciziilor nr. 822 bis din 03.03.2008, nr. 828/07.03.2008 și nr. 829/20.03.2008 nu inlatura conditia existentei interesului ca element al actiunii civile.
Aceasta ultima decizie precizeaza ca motiv de revocare faptul ca deciziile mentionate nu au fost comunicate, dar, asa cum am aratat, comunicarea deciziei nr. 829/20.03.2008 s-a facut la data de 21.03.2008, salariata semnand pentru primirea acesteia.
Mai mult, la data de 21.03.2008, deciziile nr. 829/20.03.2008 si nr.822 bis/03.03.3008 si-au si produs efectele, respectiv incetarea contractului de munca.
In aceste conditii, decizia nr.837/21.03.2008, ce a fost comunicată salariatei abia la data de 25.04.2008, nu mai putea determina revocarea deciziilor anterioare, deoarece prin comunicarea deciziei nr. 829/20.03.2008 s-a produs efectul încetării contractului individual de muncă al salariatei la data de 21.03.2008. Cum decizia nr.837/21.03.2008 a fost comunicată salariatei la data de 25.04.2008, Curtea constata ca aceasta este data de la care s-ar putea produce efectele specifice acestui act, respectiv revocarea deciziilor anterioare, dar, cum deja intervenise concedierea salariatei si incetarea contractului individual de munca, angjatorul nu mai era in masura sa decida asupra revocarii unilaterale a unor acte ce isi produsesera efectele juridice.
In cauza sunt incidente dispozitiile art. 75 din Codul Muncii, potrivit carora ecizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.
De altfel, instanta de fond corect a subliniat si faptul că deși această decizie “revocă” deciziile anterioare, menționează că efectele revocării se produc de la data de 21.03.2008, iar nu retroactiv. In acest fel, situația salariatei in intervalul 03.03.2008-21.03.2008, nu a fost reglementata, ramand incerta.
In conditiile incetarii contractului de muncă al salariatei la data de 21.03.2008, angajatorul nu mai putea să repună în ființă un contract de muncă pe care l-a desfăcut în mod unilateral după data la care a procedat la desfacerea acestuia. Reluarea raporturilor juridice de munca putea avea loc doar in baza unui nou acord de vointa, prin incheierea unui nou contract in conditiile legii si nu doar prin voința unilaterală a angajatorului. Tribunalul a aratat ca angajatorul nu putea emite decizii referitoare la executarea, încetarea contractului individual de muncă dintre părți decât pe perioada existenței acestuia, astfel încât, în lipsa revocării deciziei de concediere până la momentul la care aceasta își produce efectele (data comunicării acesteia către salariat), “revocarea” la data de 25.04.2008 (data comunicării) a deciziei deja comunicate salariatului și emiterea unei decizii de revocare ca orice altă decizie emisă de angajator în legătură cu executarea contractului de muncă încetat prin producerea efectelor unor alte decizii anterioare nu poate produce nici un efect, întrucât această revenire a avut loc după încetarea contractului individual de muncă al salariatului ca efect al primei comunicări.
de aceste considerente, in mod temeinic si legal Tribunalul a respins exceptia lipsei de interes invocata de recurenta-intimata.
In ceea ce priveste cel de-al doilea motiv de recurs, Curtea nu poate retine sustinerile recurentei-intimate in sensul ca in mod nelegal instanta fondului a dispus obligarea intimatei la plata drepturilor salariale si a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata pentru perioada 1.09.2008-30.09.2008, in conditiile in care in perioada respectiva salariata a inregistrat absente nemotivate, fapt ce, in opinia recurentei, inlatura dreptul acesteia la plata salariului.
Sub acest aspect, Curtea constata ca pentru intervalul mentionat, Tribunalulnu a dispus obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale ca si contraprestatie pentru munca depusa de salariat, ci plata unor despagubiri ca efect al repunerii in situatia anterioara in urma anularii unor decizii nelegale. deciziile contestate, in mod corect instanta de fond a facut aplicarea dispozitiilor art.78 din Codul Muncii, potrivit carora în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Mai mult, asa cum am aratat deciziile de concediere isi produsesera efectul, respectiv incetarea contractului de munca, iar decizia de revocare a acestora era caduca, motiv pentru care in intervalul mentionat salariata nu putea inregistra absente nemotivate, iar drepturile cuvenite pentru aceasta perioada au fost acordate cu titlu de despagubiri, calculate potrivit legii la nivelul salariilor indexate, majorate și reactualizate și al celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata.
In ceea ce priveste cel de-al treilea motiv de recurs, Curtea constata ca sustinerile recurentei referitoare la daunele morale sunt nefondate.
Recurenta a invocat inadmisibilitatea acestor pretentii, motivandu-si punctul de vedere pe decizia nr.XL/2007 pronuntata in recursul in interesul legii de catre Inalta C de Casatie si Justitie.
Dar, recursul in interesul legii a analizat dispozitiile art.269 alin.1 din Codul Muncii in varianta in vigoare anterior modificarii Codului prin Legea nr.237/2007. La data respectiva, art.269 Codul Muncii reglementa raspunderea patrimoniala a angajatoruluidoar pentru prejudiciul materialcauzat salariatului sau. De aceea, Înalta Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, pronuntandu-se in recursul in interesul legii, a stabilit ca în cadrul litigiilor de dreptul muncii privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajaților potrivit art. 269 alin. 1 din Codul Muncii, daunele morale pot fi acordate numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprind clauze exprese în acest sens.
Ulterior, art.269 a fost modificat prin Legea nr.237/2007, legiuitorul reglementand expres raspunderea patrimoniala a angajatorului de salariat atat pentru prejudiciul material, cat si pentru cel moral.
In aceste conditii, Curtea nu poate retine sustinerile recurentei in sensul inadmisibilitatii acestor pretentii.
De asemenea, vor fi inlaturate si apararile acesteia in sensul ca prin necomunicarea de deciziilor contestate nu s-a produs nici un prejudiciu, care oricum nu ar fi fost dovedit de catre contestatoare.
In acest sens, Curtea a analizat anterior aspectul referitor la efectele deciziilor contestate prin prisma comunicarii si legalitatea acestora, probleme care au fost legal si temeinic solutionate si de instanta de fond, motiv pentru care nu va retine sustinerile recurentei.
Curtea constata ca in cauza sunt aplicabile dispozitiile art.269 Codul Muncii, potrivit carora ngajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Pentru angajarea răspunderii patrimoniale a angajatorului față de salariat trebuie îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile contractuale: existența contractului individual de muncă, fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre prejudiciul și faptă, precum și vinovăția.
Așa cum am arătat intimata-contestatoare a avut calitatea de salariat al recurentei.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constă în emiterea unor decizii de concediere nelegale de către angajator, nelegalitatea și netemeinicia acestora fiind analizate mai sus.
Prejudiciul constă în atingerea adusă imaginii și demnității contestatoarei prin emiterea deciziilor nelegale. Instanța va reține din materialul probator administrat în cauză faptul că nu este pentru prima oară când recurenta o concediaza în mod nelegal. În aceste condiții, concedierea abuzivă, act ce face parte dintr-un șir de acțiuni prin care s-a urmărit înlăturarea salariatei din cadrul societatii recurente este fără îndoială un act cauzator de prejudiciu. În acest fel Curtea a analizat și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul.
În privința vinovăției, având în vedere materia contractuală a raportului juridic dedus judecății, s-a instituit principiul răspunderii civile și pentru fapta săvârșită cu cea mai ușoară vinovăție, angajatorul răspunzând și pentru faptele săvârșite din culpă.
Față de aceste considerente, în temeiul art.269 Codul Muncii, hotararea instantei de fond pe acest aspect este legala si temeinica.
Pentru considerentele de fapt si de drept arătate, Curtea, văzând și dispozițiile art. 312 din Codul d e procedură civilă, va respinge ca nefondat si recursul formulat de recurenta-intimata.
In ceea ce priveste cheltuielile de judecata avansate in recurs, de dispozitiile art.274 si 276 Cod procedura civila, avand in vedere solutia ce urmeaza a se pronunta pe recursurile formulate, in sensul respingerii acestora, constatand culpa procesuala a ambelor recurente, Curtea va respinge si cererile avand ca obiect plata cheltuielile de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de recurenta-contestatoare – și recurenta-intimată – “R” – împotriva sentinței civile nr.3881/11.05.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.16403/3/LM/2008, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 02.12.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./11.12.2009
Jud. fond:
