Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,
LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.779/CM
Ședința publică din 04 2008
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Jelena Zalman
JUDECĂTOR 2: Mariana Bădulescu
JUDECĂTOR 3: Maria Apostol
Grefier – –
S-au luat în examinare recursurile civile declarate de recurentul reclamant, domiciliat în lui,-, județul C și recurenta – pârâtă SA, cu sediul în C,-, împotriva sentinței civile nr. 598 din 16.05.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-, având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședința se prezintă pentru recurentul reclamant dl. avocat, lipsind recurenta pârâtă.
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu dispozițiile art.87 și următoarele cod pr.civilă.
După referatul grefierului de ședință;
Întrebat fiind apărătorul recurentului reclamant, acesta susține că în cauză nu mai are alte cereri prealabile de formulat sau înscrisuri noi de depus.
Instanța luând act de susținerile părții prezente, acordă cuvântul asupra recursurilor de față.
Apărătorului recurentului reclamant având cuvântul, solicită admiterea recursului formulat de reclamant, modificarea în tot a hotărârii pronunțate de instanța de fond, în sensul admiterii contestației formulate împotriva deciziei nr.91/20.11.2007 emisă de recurenta pârâtă, anularea acesteia ca nelegală cu consecința reintegrării reclamantului în funcția deținută și cu obligarea la plata unei despăgubiri egale cu salariul și bonusurile cuvenite. Totodată mai susține că nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Susține apărătorul recurentului reclamant că instanța de fond, deși a constatat că măsura dispusă prin decizia sus menționate este una nelegală, a dispus anularea ei pe temeiul art.78 din Codul Muncii, însă fără a dispune reintegrarea reclamantului în funcția deținută și a obliga pârâtă la plata despăgubirilor ce i se cuveneau. A motivat instanța de fond că reclamantul nu ar fi contestat susținerile intimatei conform cărora ulterior concedierii s-ar fi angajat la o altă societate începând cu 1.02.2007 și pe care de consecință despăgubirile solicitate nu au fost dovedite ( nu a făcut dovada că a obținut un nou loc de muncă, că avea drepturi salariale mai mici sau beneficii reduse față de cele avute în cadrul societății pârâte). Nu sunt reale aceste susțineri, întrucât reclamantului i-a fost comunicată decizia la data de 18 ianuarie 2008 de către societate, iar la data de 4 februarie 2008 contestat-o la instanța de fond și nu avea cum să facă dovezile mai sus menționate.
Cu privire la recursul declarat de către recurenta pârâtă prin care se invocă excepția de tardivitate aceasta este neîntemeiată, întrucât reclamantului i-a fost comunicată decizia la data de 18.01.2008 și a contestat-o la data de 04.02.2008, deci în termenul legal de 30 de zile prevăzut de lege. Referitor la celelalte motive de recurs invocate, solicită respingerea acestora ca nefondate.
CURTEA:
Asupra recursurilor civile de față;
Prin cererea adresată Tribunalului Constanța la data de 4.02.2008, reclamantul a formulat contestație împotriva deciziei de concediere nr. 91/20.11.2007 emise de M C, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea acestei decizii, cu obligarea intimatei la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul dacă ar fi continuat executarea contractului individual de muncă.
Contestatorul a solicitat, totodată, repunerea părților în situația anterioară emiterii actului de concediere, cu consecința reintegrării salariatului pe postul și funcția deținută anterior.
În considerente, contestatorul a arătat că decizia nr. 91/20.11.2007 i-a fost comunicată în data de 18.01.2008, astfel că se află înăuntrul termenului legal de formulare a prezentei contestații, în condițiile art. 283 alin. 1 lit. a Codul Muncii.
S-a solicitat să se constate că măsura de concediere dispusă nu a fost consecința condițiilor impuse de legislația incidentă privind existența unei desființări a locului de muncă reale, efective și serioase.
Măsura a fost luată fără ca în prealabil să fie îndeplinite procedurile legale, nefiind luate nici măsurile de protecție socială.
Prin întâmpinare, societatea pârâtă a solicitat respingerea acțiunii contestatorului ca nefondată, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
A fost invocată în prealabil excepția tardivității formulării prezentei contestații, întrucât decizia a fost comunicată salariatului la 28.09.2007, cu ocazia soluționării dosarului civil nr- al Tribunalului Constanța -secția civilă; societatea intimată a mai susținut că aceeași decizie a făcut obiectul unei noi comunicări prin poștă, astfel cum atestă înscrisurile depuse în dosarul nr-.
Intimata a arătat că fostul salariat avea posibilitatea de a cunoaște conținutul deciziei, având în vedere că la 21.11.2006 actul a fost comunicat Inspectoratului Teritorial d e Muncă C, precum și împrejurarea că la 01.02.2007 s-a angajat la o altă societate, pe funcția de conducător auto. A fost invocată, ca jurisprudență, sub acest aspect, decizia nr. 670/2003 a ÎCCJ – secția civilă.
Asupra fondului, intimata a arătat că prin acțiunea introductivă, contestatorul a solicitat anumite drepturi fără însă a preciza natura lor și perioada la care înțelege să se raporteze.
Prin încheierea din 04.04.2008 Tribunalul Constanțaa respins excepția tardivității formulării contestației, iar prin sentința civilă nr. 598 din 16.05.2008 a respins excepția nulității absolute a deciziei contestate, invocată de reclamant, a admis în parte acțiunea și a anulat decizia nr. 91/20.11.2006 de încetare a contractului individual de muncă, emisă de societatea pârâtă. A respins ca nefondate capetele de cerere privind reintegrarea reclamantului și plata de despăgubiri și ca nedovedit capătul de cerere privitor la cheltuielile de judecată.
Instanța de fond a avut în vedere că prin sentința civilă nr. 1977/09.11.2007 a Tribunalului Constanța -secția civilă – pronunțată în dosarul nr-, societatea pârâtă a fost obligată să comunice reclamantului, decizia de încetare a raporturilor de muncă nr. 91/20.11.2006.
În cuprinsul hotărârii s-a menționat că nu a fost făcută dovada comunicării legale a deciziei menționate, după cum nu s-a regăsit acest înscris nici în probatoriul administrat în dosarul nr-.
Sentința civilă nr. 1977/09.11.2007 a Tribunalului Constanțaa rămas irevocabilă prin nerecurare, astfel că intimata nu mai poate repune în discuție chestiunea datei la care a comunicat această decizie către fostul salariat.
Astfel fiind, cum în speță unica dovadă a comunicării deciziei contestate este cea prezentată de contestator ( fila 6 ) și care atestă că decizia i-a fost înmânată la 18.01.2008, excepția a fost respinsă ca nefondată.
Intimata a invocat, totodată, excepția autorității de lucru judecat, arătând că pretențiile vizând plata drepturilor bănești și reintegrarea în funcție au fost solicitate și în cursul procesului ce a făcut obiectul dosarului nr- ( fila 50 ).
Această excepție a fost înlăturată întrucât, deși reclamantul a solicitat prin acțiunea înregistrată sub nr-, reprimirea la locul de muncă, acesta a formulat ulterior cerere de renunțare la judecată pe acest capăt de cerere, nefiind astfel pronunțată o soluție cu putere de lucru judecat sub aspectul repunerii părților în situația anterioară.
Cât privește capătul de cerere vizând plata de despăgubiri, sa reținut că petitul cererii înregistrate sub nr- avea ca obiect plata unor drepturi salariale începând cu luna oct. 2006, iar nu a despăgubirilor fondate pe prevederile art. 78 Codul Muncii, rezultate din concediere nelegală.
Asupra fondului, vor fi avute în vedere următoarele considerente:
Prin decizia nr. 91/20.11.2006, MCa dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, pe temeiul convenției părților, începând cu data de 20.11.2006, în considerarea cererii formulate de salariat în acest sens.
Această decizie, care în titulatura sa privește o cauză de încetare prin acordul părților a contractului individual de muncă, iar nu o concediere, nu a fost susținută probator de către societatea intimată prin prezentarea – la solicitarea instanței – a înscrisului prin care salariatul a cerut aplicarea art. 55 lit. b Codul Muncii.
În aceste condiții, lipsa oricărei probe care să confirme exprimarea voinței fostului salariat de a înceta cu acordul angajatorului, la data menționată, a raporturilor de muncă, precum și inserarea mențiunii vizând încadrarea în temeiul în drept dat de art. 65 alin. 1 Codul Muncii, exclud susținerile intimatei potrivit căreia măsura a fost dispusă cu respectarea dispozițiilor legale.
Față de aceste aspecte, constatând că în speță a avut loc în fapt o concedierea contestatorului, în raport de prevederile art. 78 Codul Munciis -a dispus anularea deciziei menționate.
Cât privește însă reintegrarea reclamantului, s-a reținut că, potrivit art. 78 alin. 2 Codul Muncii, repunerea părților în situația anterioară se confirmă ca o măsură reparatorie și justificată legal doar în măsura în care fostul salariat a probat interesul în reintegrarea sape postul deținut anterior emiterii deciziei.
Ori, în speță, prin sentința civilă nr.833/20.04.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr- s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere vizând reprimirea la locul de muncă, ceea ce dovedește lipsa de interes a contestatorului pentru reluarea postului deținut în cadrul societății intimate.
În egală măsură, această dovadă înlătură soluția reintegrării în postul deținut anterior emiterii deciziei contestate, cât și pe cea a acordării de despăgubiri echivalente drepturilor salariale și celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii; acest capăt de cerere a fost înlăturat și prin prisma faptului că reclamantul nu a contestat susținerile intimatei conform cărora ulterior concedierii s-a angajat la o altă societate, începând cu 1.02.2007. Pe cale de consecință, prejudiciul solicitat a fi acordat nu reflectă o reală despăgubire a contestatorului în măsura în care nu a dovedit că a obținut, la noul loc de muncă, drepturi salariale mai mici sau beneficii mai reduse decât cele avute în cadrul societății intimate.
În fine, întrucât capătul de cerere privitor la cheltuielile de judecată suportate de contestator ca urmare a acestui proces nu au fost probate,a fost respins ca nedovedit în condițiile art.274 Cod pr. civilă și acest capăt de cerere.
Împotriva sentinței civile nr. 598/2008 a Tribunalului Constanța au declarat recurs contestatorul și pârâta M
1)Recursul contestatorului critică soluția instanței de fond sub următoarele aspecte:
Prin motivarea hotărârii instanța a respins capătul de cerere privind plata despăgubirilor prevăzute de art. 87 din Codul Muncii pe motiv că în acțiunea introductivă reclamantul ar fi solicitat obligarea la plata drepturilor salariale aferente perioadei cuprinse între data concedierii și data reintegrării efective și obligarea la plata unei despăgubiri egale cu salariile de care ar fi beneficiat.
Verificând petitul acțiunii introductive urmează a se constata că această reținere a instanței de fond nu are nicio legătură cu cauza și că suntem în prezența unei greșite interpretări a actului dedus judecății.
Constatând că suntem în prezența unei greșeli de judecată, a solicitat ca pe calea recursului să se modifice în tot soluția instanței de fond și astfel să se pronunțe o hotărâre legală și temeinică.
Un al doilea motiv de recurs este cel prev. de art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă potrivit cu care recursul este admisibil și hotărârea pronunțată poate fi modificată în tot atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Instanța de fond deși a constatat că măsura dispusă prin decizia nr. 91 din 20.11.2007 este una nelegală a dispus anularea ei pe temeiul prev. de art. 87 din Codul Muncii. Nelegalitatea hotărârii subzistă însă în privința abordării reintegrării în muncă și a plății despăgubirilor care se întemeiază tot pe textul art. 87 din Codul Muncii.
O altă dovadă evidentă de nelegalitate a hotărârii instanței de fond este și aceea prin care în motivare se vorbește de imposibilitatea acordării despăgubirilor în bani pe motiv că în perioada concedierii reclamantul a fost angajat într-un alt loc de muncă unde a primit salariu.
Se face referire la faptul că nu ar fi dovedit veniturile obținute în acel loc de muncă și că astfel nu i se poate stabili diferența de beneficii.
Este cel puțin curioasă această modalitate de abordare având în vedere că prin Codul Muncii adoptat prin legea nr. 53/2003 a fost eliminată prevederea relativă la modalitatea de dezdăunare și s-a introdus noțiunea de despăgubire care nu are nicio legătură cu salariul pe care l-ar fi avut într-un alt loc de muncă.
Măsura dispusă prin decizia nr. 91 din 20.11.2007 nu este consecința condițiilor impuse de legislația incidentă pentru a se desființa un loc de muncă pentru că nu suntem în prezența unei concedieri reale, temeinice și serioase.
2) Pârâta, prin motivele de recurs invocate, critică soluția instanței de fond sub următoarele aspecte:
Prin cererea de chemare în judecată contestatorul a contestat decizia de concediere nr. 91 din 20.11.2007, arătând în contestație faptul că decizia i-a fost comunicată la data de 18.01.2008, precum și faptul că se afla “în interiorul” termenului de contestație prevăzut de art. 268 al.5 Codul Muncii.
Raportat la solicitarea reclamantului a invocat excepția tardivității introducerii acțiunii invocând faptul că decizia contestată ( a cărei nulitate/anulare s-a cerut) a fost comunicată de mai multe ori, la date diferite față de care excepția se cerea a fi admisă, astfel:
– La termenul din data de 28.09.2007, în dosarul nr- Tribunalul Constanța, decizia nr. 91/20.11.2007 a fost depusă la instanță și la dispoziția reclamantului, față de care a solicitat să se atașeze dosarul cauzei;
– La termenul din data de 9.11.2007 a depus în dosarul nr-, atât decizia contestată cât și dovada expedierii acesteia cu confirmare de primire, în original;
– Decizia nr. 91/20.11.2006, a fost comunicată în data de 21.11.2006 la. pentru a fi operată în carnetul de muncă, și a fost depusă la dosarul acestuia, în original și operată în carnetul de muncă despre care contestatorul a luat cunoștință;
– La data de 1.02.2007, contestatorul s-a angajat la, pe funcția de conducător auto, luând fără echivoc cunoștință de existența deciziei;
– În dosarul nr-, la data de 9.02.2007, contestatorul, în scopul inducerii instanței de judecată în eroare, a prezentat o copie a carnetului de muncă, din care rezultă că la data depunerii, 9.02.2007, nu ar fi angajat, raportat la faptul că la acea dată era în fapt angajat la, pe funcția de conducător auto.
Instanța de fond apreciind în mod eronat faptul că recurenta pârâtă nu a formulat recurs față de dispoziția din dosarul nr-, sentința 1977/9.11.2007, de a comunica decizia nr. 91/20.11.2006, a apreciat că ” nu se mai poate pune în discuție chestiunea datei la care s-a comunicat această decizie către fostul salariat, situație ce nu poate fi luată în considerație pentru a înlătura dovezile pârâtei atât în prezentul dosar cât și în dosarul nr-, invocate de pârâtă ca mijloc de probă, cel puțin pentru faptul că instanța nu s-a pronunțat în acel dosar în legătură cu această dovadă.
Față de dispozițiile legale invocate cu referire la art. 73 din Legea 168/1999, atâta timp cât aceste dispoziții nu au fost înlăturate prin Codul Muncii, acestea sunt aplicabile.
În legătură cu jurisprudența invocată instanța apreciază în mod eronat că ” a fost dispusă în considerarea vechilor prevederi ale Codului muncii și nu are aplicabilitate în speță” întrucât instanța care s-a pronunțat în speță a avut în vedere termenul ” prevăzut de lege” desigur ca Legea nr. 168/1999, în aplicare și la data pronunțării în prezenta speță.
Analizând sentința recurată din prisma criticilor formulate Curtea a respins recursurile ca nefondate pentru următoarele considerente:
1) Cu privire la recursul formulat de contestator:
Recurentul contestator a înțeles să critice hotărârea primei instanțe doar cu privire la respingerea greșită a capetelor de cerere privind obligarea pârâtei la reintegrarea pe postul deținut anterior și obligarea la plata de despăgubiri.
Potrivit art. 78 al.1 din Codul Muncii în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va putea dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care a beneficiat salariatul.
Însă, în speță prin sentința civilă nr. 833(20.04.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr- s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere vizând reprimirea la locul de muncă, ceea ce dovedește lipsa de interes a contestatorului pentru reluarea postului deținut în cadrul societății intimate.
Această dovadă înlătură soluția reintegrării pe postul deținut anterior emiterii deciziei contestate, cât și pe cea a acordării de despăgubiri echivalente drepturilor salariale și celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii.
În plus, din copia cărții de muncă a contestatorului ( fila 25 dosar de fond) rezultă că acesta s-a angajat începând cu 1.02.2007 la în funcția de conducător auto.
2) Cu privire la recursul formulat de pârâtă:
Recurenta pârâtă a înțeles să critice hotărârea primei instanțe din prisma greșitei soluționări a excepției tardivității contestației.
Potrivit art. 268 al. 3,4 și 5 din Codul Muncii, decizia de sancționare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii și produce efecte de la data comunicării.
Al.(4) Comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, ori în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reședința comunicată de acesta.
Al.(5) Decizia de sancționare poate fi contestată de salariat la instanțele judecătorești competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.
Prin sentința civilă nr. 1977/9.11.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, societatea pârâtă a fost obligată să comunice reclamantului, decizia de încetare a raporturilor de muncă nr. 91/20.11.2006.
În considerentele acestei sentințe s-a reținut că intimata nu a făcut dovada comunicării acestei decizii conform disp. art. 268 al. 3 și 4 din Codul Muncii.
Comunicarea în scris a dispoziției de desfacere a contractului de muncă, reprezintă o garanție pentru ocrotirea intereselor salariaților și nu poate fi înlocuită cu alte probe din care eventual, s-ar deduce că persoana interesată a aflat de existența dispoziției respective.
Intimata a înțeles să renunțe la judecata recursului civil declarat împotriva deciziei civile nr. 833/20.04.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța.
Unica dovadă de comunicare a deciziei contestate, este cea prezentată de contestator ( fila 6 dosar de fond) din care rezultă că decizia i-a fost înmânată la data de 18.01.2008.
Contestația fiind înregistrată la data de 4.02.2008, aceasta a fost formulată în termenul legal de 30 de zile prevăzut de lege.
Legea nr. 168/1999 nu cuprinde prevederi cu privire la comunicarea deciziei de sancționare, astfel că în cauză se aplică prevederile art. 268 al.3 și 4 din Codul Muncii care constituie dreptul comun în materia litigiilor de muncă.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 Cod pr. civilă Curtea a respins recursurile ca nefondate și a menținut sentința recurată ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile civile declarate de recurentul reclamant, domiciliat în lui,-, județul C și recurenta – pârâtă SA, cu sediul în C,-, împotriva sentinței civile nr. 598 din 16.05.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 4 2008.
Președinte, Judecători,
– – – –
Grefier, – –
– –
Jud.fond;
Red.dec.jud. /4.12.2008
Dact.gref.
2 ex./ 5.12.2008
