ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC SA împotrivasentinței civile nr. 315 din 21 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj îndosarul nr-, privind și pe reclamantul, având ca obiect litigiu de muncă – contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reclamantul intimat asista de avocat, lipsă fiind reprezentantul pârâtei recurente SC SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termen legal, s-a comunicat intimatului și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 7 aprilie 2008, reclamantul intimat a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, la care a fost anexată delegația de reprezentare.
La termenul de azi, reprezentantul reclamantului intimat depune la dosar chitanța prin care se atestă plata onorariului avocațial.
La întrebarea instanței, reclamantul intimat arată că a primit drepturile salariale cu titlu de concediu medical, aferente intervalului de timp scurs între cele 2 decizii de concediere.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantului intimat susține întâmpinarea depusă la dosar, solicită respingerea recursului ca nefondat cu consecința menținerii sentinței pronunțate de prima instanță și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei reprezentând onorariu avocațial, potrivit chitanței depuse la dosar. Arată că din punctul său de vedere cele două decizii de concediere sunt lovite de nulitate. Prima decizie a fost dată în perioada în care reclamantul intimat se afla în incapacitate temporară de muncă, încălcându-se astfel prevederile art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii, iar ce-a de-a doua decizie de concediere nu putea fi emisă întrucât prima decizie era contestată în instanță. Emițând cea de-a doua decizie de concediere, pârâta recurentă a încercat astfel să ocolească efectele nulității primei decizii, având în vedere faptul că reclamantul se afla în incapacitate temporară de muncă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea pronunțării.
CURTEA
Deliberând reține că prin sentința civilă nr.315 din 21 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Clujs -a admis contestația formulată de contestatorul, în contradictoriu cu intimata SC SA, și în consecință s-a dispus anularea Deciziei de concediere nr.43/l1.04.2007 emisă de intimată în sarcina contestatorului.
S-a dispus reintegrarea contestatorului în postul deținut anterior emiterii deciziei, intimata fiind obligată să plătească contestatorului drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate de care ar fi beneficiat, începând cu data de 11.04.2007 și până la reintegrare, precum și la plata cheltuielilor de judecată în favoarea contestatorului în cuantum de 1000 lei, reprezentând onorariu avocațial.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamantul este angajatul intimatei pe o perioadă nedeterminată, începând cu data de 01. 01.2006, în meseria de muncitor necalificat.
La data de 22.02.2007, intimata a emis decizia nr.15, prin care contractul individual de muncă al contestatorului încetează în temeiul art.65 alin.1 din Codul muncii.
În perioada 14.02.-31.03.2007, contestatorul s-a aflat în concediu de incapacitate temporară de muncă, așa cum rezultă din certificatele medicale depuse la dosar.
Intimata a emis Decizia nr.43/11.04.2007, prin care a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului în temeiul art.65 alin.l din Codul muncii.
Potrivit prevederilor art. 74 alin.l din Codul muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea și durata preavizului.
În cazul de față, decizia nr.43 nu cuprinde motivele care determină concedierea contestatorului, situație în care este nelegală, deoarece încalcă prevederile art. 74 alin.l lit.a din Codul muncii.
Pentru a se dispune concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului este necesar ca desființarea locului de muncă să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
In cazul de față, așa cum rezultă din statul de funcții al personalului angajat din Sucursala D, în perioada noiembrie 2006 – ianuarie 2007 sucursala a avut un muncitor necalificat, și în perioada februarie – aprilie 2007 sucursala a avut trei muncitori necalificați.
Prin urmare, crescând numărul de muncitori necalificați nu poate fi vorba despre o schimbare tehnologică la nivelul sucursalei iar desfacerea contractului individual de muncă al contestatorului nu are o cauză reală și serioasă, astfel că, contestația formulată de a fost admisă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta SC SA B, solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței civile nr.315/21.02.2008, iar pe fond respingerea contestației formulată de reclamant.
În motivele de recurs arată că în mod neîntemeiat instanța de fond a înlăturat apărările pârâtei, ținând cont doar de cele formulate de către reclamant.
Prin decizia nr.43/11.04.2007 nu s-a dispus încetarea contractului de muncă al reclamantului, ci doar modificarea datei de încetare efectivă a contractului individual de muncă, deoarece reclamantul a depus la sediul societății primul concediu medical la data de 26.06.2007.
Instanța de fond a reținut în hotărârea atacată că la data de 22.02.2007, societatea a emis decizia nr.15/22.02.2007, prin care contractul individual de muncă al contestatorului încetează în temeiul art.65 alin.1 muncii, precum și că în perioada 14.02.-31.03.2007, contestatorul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, așa cum rezultă din certificatele medicale depuse la dosar.
Arată că instanța de fond nu a făcut o examinare atentă a certificatelor medicale depuse de către reclamant, ignorându-se faptul că primul certificat medical a fost depus la sediul societății abia în data de 26.02.2007, deci după data de 22.02.2007, când începea să-și producă efectele decizia nr.15/22.02.2007.
La data de 26.02.2007, reclamantul a depus la sediul societății certificatul medical seria – nr.-, fiind înregistrat sub nr.413/26.02.2007, din care rezultă că în perioada 14 – 28.02.2007 s-a aflat în concediu medical, însă acest certificat a fost vizat de medicul de familie la data de 23.02.2007, deci ulterior datei de 22.02.2007, când a început să-și producă efectele decizia nr.15/2007.
Prin decizia nr.43/11.04.2007, așa cum a fost motivată, nu s-a dispus altceva decât prelungirea termenului de încetare efectivă a contractului individual de muncă, dispus prin decizia nr.15/22.-02.2007, respectiv de la data de 22.02.2007 la data de 11.04.2007, pentru a se îndeplini și termenul legal de preaviz, după încetarea stării de incapacitate temporară de muncă.
Este adevărat că decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului, însă numai dacă nu intervin cauze legale de suspendare a acestor efecte.
Datorită faptului că reclamantul a prezentat certificatul medical abia în data de 26.02.2007, societatea a fost nevoită, conform dispozițiilor imperative din Codul muncii, să prelungească termenul de la care decizia nr.15/22.02.2007 urma să-și producă efectele, întrucât a intervenit o cauză legală de suspendare a acestor efecte. Altfel societatea era pusă în situația să mențină o decizie de desfacere a contractului individual de muncă emisă în perioada când reclamantul se afla în incapacitate temporară de muncă și mai mult, să nu respecte nici termenul de preaviz.
Consideră că invocarea încălcării dispozițiilor art.74 lit.d din Codul muncii este neîntemeiată, întrucât la data emiterii deciziei, pârâta nu dispunea de locuri de muncă vacante, compatibile cu pregătirea profesională a reclamantului, în sensul dispozițiilor art.64 din Codul muncii.
Totodată și invocarea nerespectării art.74 alin.1 lit.c este neîntemeiată, deoarece decizia trebuie să cuprindă “criteriile de stabilire a ordinii de priorități, conform art.70 alin.2 lit.d numai în cazul colective”, ceea ce nu se regăsește în cauza de față.
În drept invocă dispozițiile art.3041Cod procedură civilă.
Reclamantul, prin întâmpinarea de la filele 11-12, solicită respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor invocate, Curtea reține că recursul este nefondat, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 15/22.02.2007 (fila 4 dosar fond) recurenta-intimată a dispus în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii încetarea contractului individual de muncă al intimatului – începând cu data de 22.02.2007.
După contestarea în instanță a deciziei menționate anterior de către intimat, recurenta a emis o nouă decizie de concediere (nr. 43/11.04.2007 – fila 18 dosar fond) în care se menționează că întrucât începând cu data de 14.02.2007 intimatul a beneficiat de concediu pentru incapacitate temporară de muncă, în temeiul art. 50 li.b) și 73 alin. (3) din Codul muncii contractul său individual de muncă este desfăcut cu data de 11.04.2007.
Curtea apreciază că emiterea unei noi decizii de concediere prin care se modifică termenul de la care operează desfacerea contractului individual de muncă al intimatului-reclamant are natura unei revocări a deciziei inițiale, urmată de emiterea unei noi decizii, prima decizie fiind emisă cu nerespectarea dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, respectiv pe durata incapacității temporare de muncă, stabilită prin certificat de concediu medical.
Pentru fi valabilă, a doua decizie de concediere trebuie să conțină toate elementele prevăzute de lege. Așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, Decizia de concediere nr. 43/11.04.2007 este nelegală întrucât nu conține toate mențiunile prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 74 alin.(1) din Codul muncii, respectiv motivele care determină concedierea. Acestea trebuiau menționate expres în cuprinsul deciziei, nefiind posibilă completarea deciziei sub acest aspect cu acte exterioare, chiar dacă acest act este o altă decizie de concediere.
Deși în memoriul de recurs s-a făcut referire la invocarea de către contestator a încălcării dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. c) și d) din Codul muncii, prima instanță a admis în mod legal contestația numai pentru încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a) din Codul muncii.
Susținerile recurentei în sensul că prin a doua decizie nu s-a dispus concedierea intimatului, ci numai s-a prelungit termenul de încetare a contractului individual de muncă, sunt apreciate ca neîntemeiate, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, prima decizie a fost revocată.
De asemenea, contrar apărărilor recurentei se reține că art. 60 din Codul muncii instituie interdicția concedierii salariaților în situațiile expres reglementate, iar nu înlăturarea temporară a producerii efectelor concedierii. Drept urmare, angajatorul nu poate dispune concedierea pe durata incapacității temporare de muncă, urmând să suspende efectele concedierii până după încetarea incapacității.
Având în vedere aceste considerente și reținând că analizarea cerințelor de legalitate ale deciziei de concediere prevalează față de cele privind temeinicia acesteia, Curtea apreciază că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică. În consecință, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 299 alin. (1), 3041și 312 alin. (1) Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat de SC SA împotriva sentinței civile nr. 315 din 21 februarie 2008 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, care va fi menținută.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă se va obliga recurenta, ca parte căzută în pretenții, să plătească intimatului suma de 1500 lei, cheltuieli de judecată în recurs reprezentând contravaloarea onorariului de avocat (fila 14).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de SC SA împotriva sentinței civile nr. 315 din 21 februarie 2008 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Obligă pe numita recurentă să plătească intimatului suma de 1500 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 16 aprilie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
– – – – – – – –
Red.DL/SM
2ex. 07.05.2008
Jud.fond,
