Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,
LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 315/CM
Ședința publică din 09 Iunie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Maria Apostol
JUDECĂTOR 2: Mariana Bădulescu
JUDECĂTOR 3: Răzvan Anghel
Grefier – –
S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurenta pârâtă SC DE ÎNTREȚINERE ȘI SERVICII ENERGETICE SERV SA – ” D” cu sediul în C,-, județul C, împotriva sentinței civile nr.23/7.01.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, domiciliat în C,-, județul C, având ca obiect contestație decizie de sancționare.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimatul reclamant, lipsind recurenta pârâtă.
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu disp.art.87 și următoarele cod pr.civilă.
Recursul este declarat ( față de motivele de recurs din data de 2 aprilie 2009) în termen, motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru.
În referatul oral asupra cauzei grefierul de ședință învederează următoarele: la dosarul cauzei s-au depus de către recurenta pârâtă la data de 9 aprilie 2009 o completare la motivele de recurs, la data de 5 iunie 2009 recurenta pârâtă a depus la dosar note scrise, iar la data de 9 iunie 2009, ora 9,20, prin fax s-a depus o altă cerere de completare a motivelor de recurs.
Față de cererea de completare a motivelor de recurs din 9 aprilie 2009 precum și față de cerea de completare a motivelor de recurs din 9.06.2009, instanța pune în discuție tardivitatea recursului față de aceste motive, având în vedere data comunicării hotărârii instanței de fond 27.03.2009. Totodată intimatul reclamant a depus la dosar întâmpinare la recurs la data de 3.06.2009, ce a fost comunicată la aceeași dată recurentei pârâte.
Având cuvântul intimatul reclamant, cu privire la tardivitatea motivelor completarea de recurs, susține că lasă la aprecierea instanței, iar în ceea ce privește recursul solicită respingerea acestuia la nefondat și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond ca legală și temeinică.
CURTEA:
Asupra recursului de față:
Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 17.06.2008, sub nr-, reclamantul a solicitat în contradictoriu cu intimata Serv SA- D C, anularea deciziei nr. 306/22.05.2008 prin care i-a fost aplicat sancțiunea avertismentului scris.
În motivare se arată că la data de 27.03.2008 în jurul orelor 15,50, în incinta stației de transformare 110/6 kw 2 M, aparținând SC Distribuție D, situată în incinta Ciment M, s-a autoaccidentat în timpul normal de lucru, accident soldat cu o contuzie forte a ochiului stâng, o plagă scelerată, globul ocular parțial eclatat, corp circular cu rezecție iris.
Contestatorului i s-a imputat faptul că nu a realizat responsabilitatea 5.2 din fișa postului care prevedea că răspunde de cunoașterea și respectarea reglementărilor și instrucțiunilor în vigoare cu privire la activitatea sa și a colegilor săi de echipă, inclusiv a celor de protecția muncii și pază contra incendiilor precum și luarea măsurilor prevăzute de acestea, fiind îndreptățit să refuze sugestia domnului de a se urca pe separatorul nul de trafo, știind că nu este pentru lucru la înălțime.
Cu ocazia cercetărilor efectuate, s-a constatat că de fapt cauza reală a accidentului o constituie efectuarea operației de manevrare a -ului separatorului de nul 1 de 110/6 kv 2 RA M, de către electricianului șef de lucrare fără a se asigura că se poate efectua fără riscuri această lucrare și în condiții de siguranță.
De asemenea o altă cauză o constituie solicitarea șefului de centru ing. de urcare pe separator a lăcătușului mecanic pentru acțiunea de comparare a două contacte fixe pe brațul separatorului de nul, știind că acesta nu este pentru lucrări la înălțime.
Anexat cererii de chemare în judecată se depune decizia contestată, fișa postului contestatorului și studiul de caz privind accidentul de muncă produs.
La solicitarea instanței, s-a depus dosarul întocmit de ITM C și documentația care a stat la baza emiterii deciziei contestate dar și documentația întocmită pentru sancțiunile aplicate numiților, tot pentru evenimentul care a condus la sancționarea contestatorului.
Contestatorul a solicitat admiterea și administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriul intimatei și martori- și, probe încuviințate și administrate; au fost depuse la dosar fișa de instruire individuală,declarațiile luate contestatorului și colegilor săi de serviciu referitor la evenimentul produs, răspunsurile la interogatoriu ale intimatei fiind depuse la filele 105-107 iar depozițiile martorilor la filele 96 și 97.
Prin sentința civilă nr. 23/07.01.2009 pronunțată de Tribunalul Constanțas -a admis contestația și s-a anulat decizia de sancționare nr.306/22.05.2008 pentru următoarele considerente:
În sarcina contestatorului s-a reținut încălcarea atribuțiunilor de serviciu, ale fișei postului în sensul că acesta deși era îndreptățit să refuze sugestia șefului de centru de a se urca pe separatorul nul pentru compararea a două contacte fixe pe brațul separatorului, știind că nu era pentru lucru la înălțime, a urcat totuși pe separator.
Cercetarea efectuată de ITM Car elevat în procesul verbal întocmit la data de 22.04.2008, faptul că una din cauzele care au condus la accidentul de muncă o constituie acțiunea voluntară a contestatorului de a dispune manevra de închidere a -ului separatorului de nul al 1 aflat în acel moment pe separator, comandă dată către șeful de lucrare și care a pus în pericol de accidentare propria persoană.
Comanda presupunea luarea în considerare a faptului că această operație de manevrare a închiderii -ului separatorului se executa fără personal pe separator, conștientizând că brațul-tija de cuplare a cuțitului în momentul închiderii se va deplasa de jos în sus înspre propria persoană și va executa o mișcare circulară de 90 grade re putea să-l accidenteze.
Prin această omisiune s-a considerat că s-au încălcat de către contestator dispozițiile art. 11, 12, 43 alin. 1, 2,3, art. 43, 45 și 283 alin. 1 din Instrucțiunile proprii de Securitate a, art. 22 din legea 319/2006, pct. 1.18 lit. a, f, g din Regulamentul Intern al SC SA.
Textele invocate se referă la: – verificarea ca nici o persoană să nu se afle în celulă și că nu lucrează nimeni pe separator, – obligația de prevenire sau oprire a oricărei acțiuni care ar putea conduce la accidentarea proprie sau a altei persoane, – asigurarea că orice lucrare sau orice manevră care prezintă un pericol iminent pentru personal nu trebuie întreprinsă, chiar dacă neexecutarea ei ar putea conduce la incidente,deranjamente sau pagube materiale, – posibilitatea de refuz și de aducere la cunoștința șefului ierarhic superior celui care a emis dispoziția dată contrar prevederilor instrucțiunilor de securitate a muncii.
Din cuprinsul deciziei de sancționare rezultă că se impută contestatorului în principal încălcarea dispozițiilor art. 1.18 litera din regulamentul intern al SC SA, respectiv obligația de a desfășura activitatea în așa mod încât să nu expună la pericolele de accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană cât și persoanele participante la procesul muncii, menținând la locul de muncă o stare corespunzătoare de securitate, precum și încălcarea responsabilității 5.2 din fișa postului care se referă la posibilitatea refuzului acestuia de urca pe separator știind că nu este pentru lucru la înălțime.
Martorul a relatat că urcarea pe separator a contestatorului s-a datorat dispoziției șefului de centru, persoană despre care ambii martori relatează că era prezent și care a supravegheat lucrarea, ca și -șeful de lucrare; martorul arată că singura posibilitate de a regla lungimea tijei era urcarea pe o schelă – platformă de aluminiu, dar care nu era posibil de poziționat lângă separator datorită faptului că ar fi împiedicat acționarea manetei în lungime de circa 30 cm, astfel că unica poziție din care se putea face reglarea tijei era de pe separator, cum s-a și procedat de altfel.
Concret, urcarea pe separator nu a fost o acțiune voluntară cum s-a reținut de către comisia de cercetare, concluzie expusă și în decizia de sancționare și în procesul verbal, cât timp lucrarea se executa din dispoziția șefului de centru – prezent la locul efectuării lucrării ca și șeful de lucrare persoane cu atribuții stricte legate de modalitatea de efectuare a manevrei de reglare.
În chiar procesul verbal al comisiei de cercetare se reține că a apelat la calificarea profesională a contestatorului pentru a vedea dacă contactul ce trebuia înlocuit se potrivește funcțional cu cel pe care urma să-l monteze, verificare care presupunea urcarea contestatorului pe separator, afirmată ca fiind unica modalitate prin care se putea regla tija anterior acționării manetei.
În timp ce contestatorul era deja urcat pe separator, efectua un reglaj la tija și după acest reglaj urma să se acționeze pentru a se vedea dacă piesele se potrivesc.
Deși contestatorul trebuia să efectueze verificarea contactului de pe platforma montată lângă separator, trebuia să dispună verificarea contactului corespunzător, de pe platformă și nu de pe separator, fiind obligat de asemenea să acționeze tija în siguranță, fără ca această manevră să afecteze vreuna din persoanele prezente.
Modul în care s-a produs evenimentul, lovirea contestatorului de către tija -ului, în prezența șefului de lucrare, a șefului de centru denotă faptul că cei implicați în lucrare și implicit în eveniment au o culpă concurentă,stabilită de altfel de comisia de cercetare disciplinară și care le-a aplicat sancțiuni, culpă a cărei dozare ar fi practic imposibilă în circumstanțele de fapt, motiv pentru care instanța nu valorifică procesul de constatare al ITM C.
Această concluzie a fost adoptată și pentru considerentul potrivit căruia evenimentul produs a fost cercetat de către ITM doar în vederea calificării acestuia drept accident de muncă, iar cauzele, responsabilitățile și sancțiunile, măsurile de prevenire a altor evenimente similare se referă numai la acest aspect.
Abaterea disciplinară aplicată de angajator este de competența exclusivă a instanței pentru care raportul de cercetare al ITM este o probă extrajudiciară și care nu este în măsură să fie analizată în ansamblul probator.
Această cercetare s-a bazat strict pe obligațiile de serviciu ale fiecărui salariat implicat în incident, dar fără o analiză separată a faptelor fiecăruia,calificate drept abatere, analiză posibil de realizat doar de instanță pe calea contestației, unde se cenzurează legalitatea măsurii și temeinicia acesteia.
Nu se poate reține în sarcina contestatorului încălcarea atribuțiunilor din fișa postului ca abatere disciplinară în accepțiunea legiuitorului -art. 264 m, deoarece elementele faptei, la o analiză amănunțită, nu se regăsesc.
Pentru a fi o faptă abatere, trebuie să fie comisă de un salariat în legătură cu sa, fapta să fie comisă cu vinovăție, să fi creat un rezultat dăunător angajatorului,și să existe o legătură de cauzalitate între faptă și rezultat.
Din punct de vedere al obiectului abaterii disciplinare, este de reținut că fapta comisivă sau omisivă comisă de un angajat să se răsfrângă negativ asupra relațiilor care se stabilesc între membrii colectivului unui angajator în procesul muncii, prin ea angajatul încalcă mai multe obligații pe care le are la locul de muncă, în final valoarea lezată este relația de muncă, ordinea interioară în cadrul angajatorului, disciplina la locul de muncă.
Sub acest aspect, valoarea lezată dovedită este persoana contestatorului care a suferit o vătămare gravă – pierderea globului ocular – neputându-se spune că a fost afectată altă valoare, relație la locul de muncă, procesul de producție în sine.
În privința laturii obiective, se constată că fapta ilicită,comisivă, omisivă sau mixtă, constă în acțiuni care încalcă o obligație de a face sau a nu face, sau în îndeplinirea cu neglijență a sarcinilor de serviciu, cu nesocotirea regulilor profesiunii, provocând pagube sau neajunsuri angajatorului, faptă care să se afle în legătură de cauzalitate cu un rezultat dăunător care reflectă gradul de periculozitate socială a abaterii.
În speță, contestatorul a executat o dispoziție a șefului său ierarhic superior care a supravegheat permanent întreaga lucrare, efectuând personal anumite verificări, refuzul contestatorului de a aduce la îndeplinire sarcina trasată, neputând fi calificată drept o abatere în sensul legiuitorului raportat la împrejurările de fapt.
Întrucât în speță cel puțin unul din elementele esențiale ale abaterii disciplinare nu este regăsit, fapta nu poate fi calificată drept abatere, iar sancțiunea aplicată nu are suport legal.
Împotriva acestei soluții a formulat recurs pârâta. În motivarea recursului a arătat următoarele: din declarațiile martorilor și procesul – verbal întocmit de ITM a rezultat culpa reclamantului în producerea accidentului; reclamantul avea posibilitatea să refuze efectuarea lucrării astfel cum s-a mai întâmplat în trecut deoarece nu putea lucra la înălțime; reclamantul cunoștea normele incidente și fusese instruit în prealabil, cunoștea indicațiile medicului, respectiv că este a lucra doar la sol; reclamantul nu a primit un ordin de la dl. ci a fost vorba doar de o sugestie iar reclamantul a solicitat chiar de bună voie închiderea, fără a se asigura; reclamantul s-a aflat în culpă, sub forma greșelii, neglijenței, a neprevederii rezultatului faptelor sale, deși putea și trebuia să le prevadă; există legătura de cauzalitate între fapta reclamantului și rezultatul produs; prin fapta săvârșită, reclamantul a lezat numeroase valori în cadrul societății, pe care instanța de fond nu le-a luat în calcul; pericolul faptei este mare, putând afecta viața și sănătatea celorlalți angajați; reclamantul a efectuat lucrarea fără a lua măsurile de siguranță; s-au enunțat de asemenea condițiile răspunderii disciplinare. În drept s-au invocat prevederile art. 299 și următoarele Cod.pr.civ. Legea nr. 53/2003, Regulamentul intern, Fișa postului, Legea nr. 319/2006, Normele metodologice de aplicare a acestei legi și 001/2007.
La data de 08.04.2009 recurenta a depus o completare la motivele de recurs. Față de prevederile art. 303(1) și (2) raportat la art. 301 Cod.pr.civ. și raportat la data comunicări sentinței către recurentă, respectiv 27.03.2009 (conform dovezii de comunicare aflate la dosarul de fond fila 147), aceste motive sunt tardiv formulate și nu vor fi luate în considerare.
În întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea recursului arătând totodată că recursul nu este motivat în drept.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Din cele expuse anterior, rezultă că argumentele expuse de recurentă se subsumează în realitate unui singur motiv, respectiv existența vinovăției salariatului și întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare.
Potrivit art. 263(2) din Codul Muncii, abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.
Așadar, reținerea în sarcina unui salariat a săvârșirii unei abateri disciplinare și aplicarea unei sancțiuni disciplinare este condiționată de reținerea vinovăției acestuia.
În cauză, în mod corect a reținut instanța de fond că nu se poate reține vinovăția angajatului în producerea accidentului de muncă ce a avut ca urmare accidentarea chiar a acestuia.
Astfel, efectuarea unor acțiuni de către angajat, care sunt acte intenționate, nu înseamnă în mod necesar existența vinovăției ca element subiectiv al abaterii disciplinare.
Mai trebuie avute în vedere că în decizia de sancționare recurenta a reținut în sarcina intimatului că a încălcat prevederile art. 1.18 lit. a din Regulamentul intern respectiv a obligației de “a-și desfășura activitatea în așa fel încât să nu expună la pericole de accidentare sau îmbolnăvire profesională atât persoana proprie cât și celelalte persoane participante la procesul muncii, menținând locul lor de muncă într-o stare corespunzătoare cerințelor de securitate” precum și prevederile din fișa postului care impun la pct.5.2 că angajatul “răspunde de cunoașterea și respectarea reglementărilor și instrucțiunilor în vigoare cu privire la activitatea sa și a colegilor de echipă, inclusiv a celor de protecție a muncii și paza contra incendiilor, precum și de luarea măsurilor prevăzute de acestea”.
Ca urmare, verificarea întrunirii condițiilor răspunderii disciplinare se poate face numai raportat la aceste fapte imputate intimatului, alte motive invocate de recurentă neputând fi avute în vedere.
În această privință, se constată că, contrar art. 287 din Codul Muncii, recurenta nu a probat că faptele recurentului ar fi pus în pericol integritatea corporală, sănătatea sau viața altor angajați, iar referirea la valorile sociale încălcate în cadrul societății de către recurent este una generică, fără a fi indicate în concret aceste valori pretins încălcate. De altfel intimatul este singura victimă a accidentului de muncă produs.
De asemenea, din ansamblul probatoriu nu rezultă necunoașterea de către intimat a dispozițiilor privind protecția muncii, recurenta însăși susținând că acesta a fost instruit în acest sens, prezumându-se deci că avea cunoștințele necesare.
Se pune deci problema doar a respectării normelor de protecția muncii și a respectării obligației de a acționa în așa fel încât să nu pericliteze viața și sănătatea proprie și a colegilor de echipă.
Raportat la această obligație trebuie analizată poziția subiectivă a intimatului față de faptă. Altfel spus, trebuie determinat dacă intimatul a prevăzut ori putea și trebuia să prevadă rezultatul periculos al acțiunilor sale, evident neputând fi vorba de intenție, chiar recurenta făcând referire la existența vinovăției sub forma culpei.
Din chiar de caz întocmit de șeful serviciului și SU -, însușit de conducerea recurentei prin directorul adjunct – tehnic -dezvoltare -, și procesul – verbal de cercetare întocmit de angajații recurentei, în care este descris accidentul de muncă, rezultă că intimatul reclamant s-a urcat pe schelă pentru a verifica dacă piesa nouă (un contact fix) se potrivește cu contatul fix deja montat pe brațul separatorului. Pentru a realiza această verificare, reclamantul a solicitat închiderea. Urmare a acțiunii de închidere reclamantul este lovit de cuțitul tijei de cuplare.
Așadar, accidentul nu s-a produs ca urmare a faptului că reclamantul s-a urcat pe schelă, pentru că nu ar fi avut voie să lucreze la înălțime, sau pentru că ar fi acționat în mod neglijent vreun mecanism. Urcarea pe schelă și verificarea efectuată de reclamant nu era aptă în sine de a produce accidentul de muncă. Aceasta a constituit numai o situație premisă.
De aceea, nu se poate afirma că prin urcarea pe schelă și efectuarea verificărilor de către intimat acesta ar fi putut sau ar fi trebuit să prevadă că ar putea fi lovit de cuțitul tijei de cuplare.
Ca urmare, argumentele invocate de recurentă în sensul existenței unei culpe a reclamantului rezultată din urcarea pe schelă cu nesocotirea recomandărilor medicului nu sunt întemeiate.
Accidentul a fost cauza în mod direct de acțiunea de manevrare a manetei de acționare a de către șeful de lucrare.
Instanța nu are a verifica și a stabili în prezenta cauză dacă sau alți angajați ai recurentei s-au aflat sau nu în culpă, acest aspect nefăcând obiectul sesizării instanței.
De altfel, din declarațiile martorilor rezultă că în realitate nu s-a folosit schela întrucât împiedica acționarea manetei, iar reclamantul se urcase pe sistemul separator (martorii și ).
Oricum, nici această acțiune în sine nu era de natură a determina producerea accidentului.
Pe de altă parte, o eventuală culpă comună, inclusiv a reclamantului, prin aceea că a cerut acționarea manetei, poate avea relevanță în privința răspunderii patrimoniale ce nu face obiectul acestei cauze.
De altfel, din probele administrate în această cauză, în condițiile în care sarcina probei incumbă recurentei, nu rezultă cu certitudine nici o astfel de culpă concurenta. Astfel, deși rezultă că reclamantul a dat acceptul acționării manetei, nu rezultă în ce condiții de fapt a dat acceptul, respectiv dacă a indicat acționarea mai lentă sau după câteva momente în care să se retragă și nici dacă astfel de indicații au fost respectate sau dacă, din contră, solicitarea și acceptul acționării manetei s-a făcut necondiționat și fără a se indica măsuri de protecție.
Or, culpa reclamantului trebuia probată de recurentă.
În ceea ce privește răspunderea disciplinară însă, din modul în care s-au desfășurat evenimentele care au condus la producerea accidentului de muncă, nu se poate reține că prin acțiunile sale, reclamantul ar fi încălcat obligațiile indicate în decizia de sancționare având această reprezentare a consecințelor produse, acțiunile sale în sine nefiind de natură a produce acele consecințe decât într-un concurs de împrejurări cu caracter excepțional.
Pe de altă parte, recurenta nu se poate exonera de orice răspundere impunând angajaților să evite orice împrejurare în care ar putea fi vătămați. Trebuie avut în vedere că recurenta, ca angajator, are dreptul dar și obligația de a organiza desfășurarea activității în conformitate cu art.40 alin.1 lit. a din Codul Muncii precum și să asigure respectarea normelor de protecția muncii.
Din probele administrate, rezultă că prepuși ai recurentei au nesocotit faptul că reclamantul nu avea voie să lucreze la înălțime, permițându-i acestuia să se urce pe schelă, chiar dacă se acceptă teza recurentei că nu i s-a impus acestuia o astfel de acțiune, fără echipament de protecție (martorul ). De asemenea, s-a impus de către șeful de secție să se lucreze pe același suport pe care se afla separatorul cât și sistemul de punere la pământ (martorul ).
De altfel, martorii audiați au fost propuși de reclamant, recurenta pârâtă depunând doar înscrisuri. Se reține că procesul – verbal de cercetare întocmit de ITM a fost realizat în urma cercetării efectuate în perioada 24.06-30.06.2008 deci după aproximativ trei luni de la accident, iar acesta nu se poate impune ca probă absolută și nici cu o autoritate asemănătoare autorității de lucru judecat instanței.
În plus, se reține că în decizia de sancționare recurenta nu a indicat în concret ce norme de protecția muncii au fost încălcate și prin ce comportament al intimatului, referirea la obligațiile încălcate fiind de maximă generalitate și fără un conținut concret.
Ca urmare, în mod corect a admis instanța de fond contestația și în consecință,în temeiul art. 312 Cod.pr.civ. se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul civil formulat de recurenta pârâtă SC DE ÎNTREȚINERE ȘI SERVICII ENERGETICE SERV SA – ” D” cu sediul în C,-, județul C, împotriva sentinței civile nr.23/7.01.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, domiciliat în C,-, județul C, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 09.06.2009.
Președinte, Judecători,
– – – –
– –
– –
Grefier,
Jud.fond:;
Tehnored.Jud.-/09.07.2009
Tehnored.disp.gref.RD/2ex./09.07.2009
