DECIZIA CIVILĂ NR. 434/R/2009
Ședința publică din 11 martie 2009
Pe rol,soluționarea recursului civil declarat de recurentul contestator, domiciliat în nr. 56, județul S M în contradictoriu cu intimații pârâți, cu sediul în C,-, județul S M, DE PE LÂNGĂ P, cu sediul în O, str. – nr. 1, județul B și BISERICII DIN ROMÂNIA, cu sediul în C N, str – nr. 11, județul împotriva sentinței civile nr. 1395/D din 22 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare; având ca obiect: litigiu de muncă.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se instanței că părțile prezente în ședința publică din 4 martie 2009 au pus concluzii asupra recursului consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, și când în vederea deliberării s-a amânat pronunțarea la data de 6 martie 2009, apoi 11 martie 2009, dată la care s-a pronunțat prezenta hotărâre, după care.
CURTEA DE APEL
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1395/D din 22 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a admis excepția necompetenței generale a instanței și, în consecință:
S-a admis excepția inadmisibilității contestației invocată de instanță și, în consecință:
S-a respins contestația formulată de contestatorul, în contradictoriu cu C – Comisia de Disciplină, de pe lângă P, Consiliul – Comisia de Disciplină, și BISERICII DIN ROMÂNIA – Comisia de Disciplină împotriva Deciziei nr. 155/2007 emisă de Comisia de Disciplină de pe lângă C, Decizia nr. 779/2007 emisă de Comisia de Disciplină e de pe lângă P și a Deciziei nr. 4/2007 emisă de Comisia de Disciplină a ui Bisericii e din România.
Din considerentele sentinței se reține că cauza a fost inițial înregistrată la Secția comercială și de administrativ a Tribunalului Satu Mare sub dosar nr-. Prin Sentința civilă nr. 347/CA/18.10.2007, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii. Prin Decizia nr. 152/CA/2008-R, Curtea de APEL ORADEAa admis recursul promovat de contestatorul, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Satu Mare – Secția civilă mixtă – litigii de muncă.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub prezentul nr. de dosar.
Obiectul inițial al cauzei a fost constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 155/18.04.2007 a C – Comisia de disciplină prin care contestatorului i s-a aplicat sancțiunea suspendării din exercitarea profesiei de preot și Decizia nr. 779/03.08.2007 a de pe lângă P – Comisia de disciplină, decizie prin care, în urma soluționării contestației formulate împotriva Deciziei 155/2007 menționată, aplică o sancțiune mai aspră și anume excluderea din profesie.
Deci, în primul ciclu procesual, finalizat prin decizia de casare dată de Secția de contencios administrativ a Curții de APEL ORADEA, instanța nu a fost investită și cu soluționarea unei contestații împotriva Deciziei nr. 4/14.11.2007 a Comisiei de disciplină a ui Bisericii e din România, aceasta făcând obiectul precizării de acțiune abia în rejudecare, în prezentul dosar.
Prin ultima decizie contestată s-a soluționat, prin respingere, contestația formulată de către contestatorul împotriva Deciziei nr. 779/03.08.2007 a Comisiei de Disciplină ae PD. măsura excluderii din profesie fiind menținută. În consecință, în rejudecare instanța este investită cu soluționarea contestației împotriva sancțiunii disciplinare a excluderii din profesia de preot.
Pe parcursul soluționării cauzei în rejudecare, prin Decizia nr. 797/03.07.2008 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin. 2 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al .
Art. 26 alin. 1 și 2 din Legea nr. 489/2006 dispune că ” pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor și reglementărilor proprii.
Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice”.
Prin decizia menționată, cu privire la acest text de lege, Curtea Constituțională a statuat că “instanțele de judecată nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, Curtea reține că este esențial să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârșite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultelor”.
Având în vedere împrejurările reținute și anume precizarea acțiunii în rejudecare, precum și Decizia Curții Constituționale, ulterioară investirii completului specializat în litigii de muncă, instanța a apreciat că îndrumarul deciziei de casare se impune a fi înlăturat.
Tribunalul a mai reținut că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost chemată să se pronunțe în legătură cu exercitarea anumitor profesii și cu natura juridică a contestațiilor privitoare la măsurile disciplinare care pot fi aplicate de ordinele profesionale și anume dacă acestea au caracter civil, în sensul prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenție. Curtea a statuat că o asemenea atribuire de competență în materie nu este, prin ea însăși contrară dispozițiilor Convenției. Este, însă, necesar fie ca jurisdicțiile ordinelor profesionale să îndeplinească exigențele art. 6 alin. 1 din Convenție, fie, dacă nu le îndeplinesc legea națională trebuie să admisă accesul la un organ de jurisdicție, care prezintă toate garanțiile pe care le impune acest text.
În acest sens, instituția europeană a considerat necesar să definească conținutul sintagmei “tribunal independent” susținând că trebuie luați în considerare următorii factori: modul de desemnare și durata mandatului membrilor care compun tribunalul; existența unei protecții adecvate împotriva presiunilor exterioare; posibilitatea de a verifica dacă el prezintă sau nu aparența de independență.
Cu referire expresă la instanțele ecleziastice, în cauza Tyler-Tomson contra Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a statuat că este legitimă compunerea jurisdicțiilor disciplinare din membrii grupului interesat, aceste situații neexcluzând apriori independența celor ce compun aceste instanțe. Numirea membrilor acestor tribunale nu justifică, în sine, existența de dubii cu privire la independența lor.
Raportat la jurisprudența evocată, Tribunalul reține că Regulamentul disciplinar al Bisericii e din România reglementează cu deosebită acuratețe luarea hotărârilor, căile ordinare și extraordinare de atac astfel că, cel puțin din punctul de vedere al reglementării, jurisdicția profesională creează aparența de “tribunal independent”.
Este adevărat că Regulamentul amintit, în art. 84 alin. 2 dispune că “Deciziile rămase valabile – pronunțate în cauze disciplinare – finalizate, pot fi contestate la instanțele lumești”. Aceste dispoziții, însă, au fost instituite anterior intrării în vigoare a noii legi a cultelor. Acest din urmă act normativ, în art. 49 alin. 1 dispune că “În termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cultele din România prevăzute în anexă vor prezenta statutele și codurile canonice Ministerului Culturii și Cultelor, pentru recunoașterea lor”.
În aplicarea textului de lege menționat, a fost adoptat și recunoscut Statutul Bisericii e din România.
Acest Statut, în Capitolul VII, art. 11, reglementează disciplina bisericească. În alin. 3 al art. 11 se prevăd căile de atac împotriva deciziilor date în materie disciplinară. Din textul acestui articol rezultă că deciziile date în materie disciplinară pot fi, în principiu, contestate la instanțele civile. Prin excepție, însă, în ceea ce privește excluderea unui preot din cler se prevede expres că “Hotărârea definitivă prin care s-a dispus excluderea unui preot din cler poate fi atacată cu recurs la Comisia de Disciplină a ui”.
În cauză, procedura disciplinară a parcurs toate fazele și căile de atac prevăzute de Statut și Regulamentul disciplinar, inclusiv recursul la Comisia Disciplinară a ui, recurs respins prin Decizia nr. 4/14.11.2007, contestată în prezenta cauză.
Având în vedere dispozițiile legale și jurisprudența Curții Constituționale, a Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și împrejurarea că, în ce privește procedura disciplinară au fost parcurse toate gradele de jurisdicție, Tribunalul a apreciat că, în calitate de instanță de drept comun, nu are competența de a soluționa contestația de față. Din această perspectivă, contestația este inadmisibilă.
În consecință, având în vedere și dispozițiile art. 137.proc.civ. admis excepția necompetenței generale a instanței și în consecință și cea a inadmisibilității contestației.
Având în vedere soluția dată acestor excepții, devine inutilă cercetarea și soluționarea excepției necompetenței materiale întemeiată de către intimați pe motive ce nu au legătură cu conținutul juridic al acestui tip de competentă, precum și a excepției tardivității contestației.
Împotrivaacestei sentințe a formulat recurs recurentul contestator în termenul legal și scutit de taxă de timbru, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, în temeiul art. 312 indice 1 pct.3 ind.2 Cod procedură civilă cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului recurentul arată că prezenta cauză se găsea în rejudecare urmare a deciziei Curții de APEL ORADEA nr. 152/CA/2008 prin care a fost casată prima sentință pronunțată în cauză pe considerentul că prezentul litigiu este un litigiu de muncă. În consecință, excepția necompetenței generale a instanței a fost greșit admisă, în condițiile în care instanța de fond a fost investită cu soluționarea cauzei ca litigiu de muncă conform hotărârii mai sus menționate și care dispunea cu titlu obligatoriu o nouă judecată, motivată pe dispozițiile art.6 din Convenția Drepturilor Omului și art. 13 din aceiași Convenție.
Consideră ca fiind o gravă eroare în a se aprecia că un preot, după ce a parcurs toate etapele contestării deciziilor comisiilor de disciplină conform Statutului și Regulamentului propriu să nu se poată adresa instanței civile pentru a verifica legalitatea măsurii și legalitatea compunerii acestor comisii ierarhice, în condițiile în care și în cadrul cultelor, preoții sunt angajați cu contracte individuale de muncă și au aceleași drepturi de retribuire și obligații față de stat ca ceilalți cetățeni.
Mai arată că în conformitate cu art. 11 din Statutul Bisericii e preoții se pot adresa instanțelor laice precizându-se că persoanele împotriva cărora s-a pronunțat o hotărâre definitivă se pot adresa instanțelor civile de drept iar hotărârea ui, pronunțată în cazul său și contestată în prezenta cauză este tot o hotărâre definitivă în materie disciplinară așa cum se specifică în articolul mai sus indicat. Acest articol trebuie coroborat cu dispozițiile cuprinse în regulamentul disciplinar al Bisericii e din România care în partea a II-a cap. specifică rangul comisiilor de sancționare disciplinară iar, apoi în capitolul II stabilește faptul că fiecare comisie, în funcție de calitatea persoanei ce a săvârșit abaterea disciplinară poate fi comisie de I sau II, dispoziții care explică astfel și dispozițiile cuprinse în Statut în sensul că judecata bisericească este de două niveluri.
Singura sancțiune disciplinară care poate fi atacată în afara celor două ranguri este aceea a excluderii din rândurile preoților, care poate fi atacată și la Comisia ui. Deoarece comisia de II – Eparhia – a schimbat măsura disciplinară aplicată de prima comisie, din suspendare pe 5 ani în măsura excluderii din rândul preoților a fost posibilă calea recursului la Sinod.Raportat la această stare de fapt și de drept, arată că,în mod greșit a apreciat instanța de fond că decizia ui nu face parte din categoria deciziilor definitive care pot fi atacate la instanța civilă.
Invocă în susținere Regulamentul intern al Bisericii e, Statutul Bisericii e -art.11 și art. 312 cod procedură civilă,art. 274 cod procedură civilă
Intimata Bisericii e din România a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea în totalitate a sentinței recurate ca legală și temeinică cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Invocă în susținere decizia nr.797 din 3 iulie 2008 pronunțată de Curtea Constituțională privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor al. 2 al art. 26 din legea 489/2006, decizie prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate, reținându-se în considerentele deciziei că instanțele de judecată nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun ci prin norme juridice proprii acelor culte.
Comisia de disciplină din cadrul ui a depus la dosar concluzii scrise solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea în totalitate a sentinței recurate ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu, instanța o apreciază ca legală și temeinică urmând a respinge recursul ca nefondat având în vedere următoarele considerente.
Astfel cum rezultă din actele dosarului cauza a fost soluționată, inițial, la secția comercială și contencios administrativ a Tribunalului Satu Mare obiectul cauzei fiind, la acel moment constatarea nulității absolute a deciziei nr.155/18.04.2007 emisă de C – comisia de disciplină prin care contestatorului i s-a aplicat sancțiunea suspendării din exercitarea profesiei de preot, precum și a deciziei nr. 779/03.08.2007 emisă de Eparhia ă de pe lângă P -comisia de disciplină, decizie prin care, în urma soluționării contestației formulate împotriva primei decizii i-a fost aplicată contestatorului o sancțiune mai aspră, respectiv excluderea din rândul preoților. Doar în al doilea ciclu procesual, urmare a casării sentinței nr. 347/CA/2007 pronunțată de Tribunalul Satu Mare – secția comercială și contencios administrativ, contestatorul a investit instanța cu soluționarea contestației împotriva deciziei nr. 4/14.11.2007 a Comisiei de disciplină a ui, decizie prin care s-au menținut decizia nr. 779/2007.
Criticile formulate de recurent în sensul că instanța de fond nu putea soluționa cauza în sensul admiterii excepției necompetentei generale a instanțelor dată fiind decizia nr. 152 /CA/2008-R pronunțată de Curtea de APEL ORADEA, prin care s-a stabilit în mod obligatoriu soluționarea cauzei ca litigiu de muncă sunt apreciate ca nefondate, în condițiile în care excepția necompetenței generale a instanțelor este o excepție absolută, de ordine publică ce poate fi invocată în orice fază procesuală și cu atât mai mult cu cât în cel de-al doilea ciclu procesual contestatorul și-a precizat contestația și împotriva deciziei nr 4/2007 a comisiei de disciplină a ui Bisericii e din România, astfel încât excepția a fost analizată prin raportare la aceste precizări.
Sub acest aspect se reține că, potrivit art. 29 din Constituția României alcătuirea cultelor religioase este compusă din totalitatea credincioșilor de o anumită , acestea fiind autonome față de stat și sunt organizate potrivit statutelor proprii, în condițiile legii, iar potrivit art. 26 al.1 din Legea nr. 489/2006, cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă conform statutelor și reglementărilor proprii, aliniatul 2 al articolului mai sus indicat precizând că pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice.
Astfel cum reține și instanța de fond, pe parcursul soluționării cauzei în rejudecare, prin decizia nr.797 din 3 iulie 2008 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a art. 26 al. 2 din Legea nr. 489/2006 statuând că instanțele de judecată nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun ci prin norme juridice proprii acestor culte. Se mai reține în considerentele deciziei ca fiind esențial să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organele de judecată ale cultelor deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârșite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultelor.
De altfel prin practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului chemată să se pronunțe în legătură cu încălcarea drepturilor fundamentale prevăzute în convenție raportat la competențele speciale conferite prin legile interne în cazuri similare celui în speță s-a statuat că o asemenea atribuire de competență în materie nu este, prin ea însăși, contrară dispozițiilor Convenției fiind însă necesar ca jurisdicțiile ordinelor profesionale să îndeplinească exigențele art. 6 al. 1 din convenție (cauza Tyler Tomson Regatului Unit al Marii Britanii.)
În speță, prin Regulamentul Disciplinar al Bisericii e din România se reglementează modul de constituire al comisiilor disciplinare, competențele acestora, rangul comisiilor în ce privește soluționarea contestațiilor în primă instanță respectiv în căile de atac. Totodată la nivelul cultului există reglementări privind structura organizatorică, disciplina bisericească cuprinse în Statutul Bisericii e din România, astfel că, în conformitate cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 6 al. 1 din Convenție, corect reținând prima instanță că actele mai sus menționate reglementează cu deosebită acuratețe compunerea instanțelor disciplinare, competența acestora, procedura de judecată, drepturile procesuale ale părților, luarea hotărârilor, căile ordinare și extraordinare de atac, creându-se prezumția de “tribunal independent”.
Referitor la dispozițiile art. 11 al. 3 din Statutul Bisericii e din România se apreciază că aceste dispoziții au fost interpretate în mod temeinic și legal de către prima instanță, tocmai prin coroborare cu dispozițiile cuprinse în regulamentul disciplinar al cultului. Astfel, potrivit art. 11 al.3 cap. VII din Statut “fiecare persoană ce va fi fost trasă la răspundere din punct de vedere disciplinar, în baza unei sentințe definitive și executorii se poate adresa unei instanțe civile spre a apela atare sentință”. Prin excepție însă, potrivit regulamentului disciplinar, în situația excluderii unui preot din cler se prevede în mod expres că “hotărârea definitivă prin care s-a dispus excluderea unui preot din cler poate fi atacată cu recurs la Comisia de Disciplină a ui. Rezultă, din cuprinsul dispozițiilor mai sus enunțate că, în situația mai sus menționată, sunt prevăzute alte căi de atac în cazul hotărârii definitive de excludere din rândul clerului corect reținând prima instanță că nu sunt incidente dispozițiile art. 11 al. 3 din Statut.
În consecință, se va avea în vedere legea națională potrivit căreia cultele religioase se bucură de autonomie în organizarea internă lăsându-se în seama bisericii să determine măsurile disciplinare și procedura de aplicare a acestora, dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat că în momentul hirotonisirii preotul își asumă aplicabilitatea acestor norme motiv pentru care el trebuie să se supună lor, relevante fiind în acest sens cauzele și Dudova, decizie în cuprinsul căreia Curtea a apreciat că instanțele laice, potrivit legilor naționale nu se pot pronunța asupra contractului preotului și reîncadrării acestuia, precum și cauza Ahtinen Finlandei. S-a concluzionat totodată că potrivit normelor naționale -cum este și cazul în speță -formularea unei cereri organelor judiciare în sensul de a dispune continuarea activității unui preot într-o biserică este contrară principiilor autonomiei și independenței cultelor religioase garantată chiar de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Avându-se în vedere aspectele mai sus reținute, respectiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, faptul că, în cauză, procedura disciplinară a parcurs toate fazele și căile de atac prevăzute de Statutul și Regulamentul disciplinar al Bisericii e din România se apreciază că în mod temeinic și legal s-a reținut de către prima instanță că, în calitate de instanță de drept comun nu are competența de a soluționa cauza cu care a fost investită, corect fiind admisă excepția necompetenței generale a instanței, motiv pentru care, în temeiul art. 312 cod procedură civilă instanța va respinge recursul ca nefondat și va menține în totalitate sentința recurată ca legală și temeinică.
Întrucât recurentul este în culpă procesuală, în temeiul art. 274 cod procedură civilă va fi obligat acesta să-i plătească intimatei C suma de 700 lei cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
RESPINGE ca nefondat recursul civil declarat de recurentul contestator, domiciliat în nr. 56, județul S M în contradictoriu cu intimații pârâți, cu sediul în C,-, județul S M, DE PE LÂNGĂ P, cu sediul în O, str. – nr. 1, județul B și BISERICII DIN ROMÂNIA, cu sediul în C N, str – nr. 11, județul împotriva sentinței civile nr. 1395/D din 22 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare pe care o menține în întregime.
OBLIGĂ partea recurentă să plătească părții intimate C suma de 700 lei cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 11 martie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
– – – – – – – –
– – – – – – – –
– – – – – – – –
Red dcz
3.04.2009
Jud fond,
Dact IC
2ex/10.04.2009
ÎNCHEIERE
Ședința publică din data de 4 martie 2009
Președinte – — judecător
Judecător – –
Judecător – –
Grefier – –
Pe rol,soluționarea recursului civil declarat de recurentul contestator, domiciliat în nr. 56, județul S M în contradictoriu cu intimații pârâți, cu sediul în C,-, județul S M, DE PE LÂNGĂ P, cu sediul în O, str. – nr. 1, județul B și BISERICII DIN ROMÂNIA, cu sediul în C N, str – nr. 11, județul împotriva sentinței civile nr. 1395/D din 22 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare; având ca obiect: litigiu de muncă
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă
– recurentul contestator, personal și asistat deav.,în baza împuternicirii avocațiale nr. 35 din 3 martie 2009 emisă de Baroul Satu Mare – Cabinet Individual
–,în reprezentarea intimatei DE PE LÂNGĂ P, în baza delegației nr. 58 din 19 ianuarie 2009 emisă de intimată
lipsă intimații C, Bisericii e din România.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se instanței că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, după care:
Nefiind alte cereri de formular sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta recurentului contestator solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, cu cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial și 150 lei cheltuieli ocazionate cu deplasarea la instanță pentru termenul de judecată.
În motivarea arată că prezenta cauză se găsea în rejudecare urmare a deciziei Curții de APEL ORADEA nr. 152/CA/2008 prin care a fost casată sentința și s-a trimis spre o nouă judecată considerându-se ca fiind un litigiu de muncă. În consecință, excepția necompetenței generale a instanței a fost greșit admisă fără a mai cerceta fondul cauzei.
Consideră ca fiind o gravă eroare în a se aprecia că un preot, după ce a parcurs toate etapele contestării deciziilor comisiilor de disciplină conform Statutului și Regulamentului propriu să nu se poată adresa instanței civile pentru a verifica legalitatea măsurii și legalitatea compunerii acestor comisii ierarhice, în condițiile în care și în cadrul cultelor, preoții fiind angajați cu contracte individuale de muncă au aceleași drepturi de retribuire și obligații față de stat ca ceilalți cetățeni.
Învederează instanței că persoanele împotriva cărora s-a pronunțat o hotărâre definitivă ( în cazul său hotărârea ui – hotărâre definitivă în materie disciplinară ) se pot adresa instanțelor civile de drept.
Reprezentantul intimatei pârâte Eparhia ă de pe Lângă P solicită respingerea recursului, menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a da posibilitate părților de a depune concluzii scrise și în vederea deliberării,
DISPUNE:
DISPUNE:
Amână pronunțarea la data de6 martie 2009, cam. 39, ora 9.00
Pentru când părțile au termen în cunoștință.
Pentru când părțile au termen în cunoștință.
Dată în ședința publică din 4 martie 2009.
ÎNCHEIERE
Ședința publică din 6 martie 2009
Instanța formată din același complet de judecată și,
pentru aceleași motive
Amână pronunțarea la data de11 martie 2009, cam. 39, ora 9.00
Dată în ședința publică din 6 martie 2009.
