Contestaţie împotriva deciziei de concedie. Potrivit art. 252 alin. 2 Codul muncii decizia de sancţionare trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii absolute, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, Salarizare


– Codul Muncii, art. 252 alin. 2

Potrivit prevederilor art. 252 alin. 2 din Codul muncii decizia de sancţionare trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii absolute, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului formulate în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care nu a fost efectuată cercetarea, temeiul de drept în baza căruia se aplică sancţiunea, termenul în care poate fi contestată şi instanţa competentă la care poate fi contestată.

Analizând Decizia nr. 11 din data de 07.01.2011, prin care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului, din perspectiva prevederilor legale mai sus menţionate, instanţa constată că în decizie nu este menţionată descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară, ci numai se face trimitere la nota de constatare nr. 9875 din 07.10.2010, propunerea Consiliului de disciplină şi Hotărârea Comitetului Director, fără a fi descrisă vreo faptă în mod concret.

În lipsa unor asemenea menţiuni instanţa nu poate verifica dacă există sau nu vreo abatere săvârşită de reclamant.

În lipsa unor asemenea menţiuni instanţa nu poate verifica dacă există sau nu vreo abatere săvârşită de reclamant.

Descrierea faptei presupune menţionarea aspectelor care o individualizează, respectiv în ce constă, modalitatea în care s-a comis, în raport cu care să se poată verifica temeinicia celor reţinute în sarcina angajatului.

Descrierea faptei presupune menţionarea aspectelor care o individualizează, respectiv în ce constă, modalitatea în care s-a comis, în raport cu care să se poată verifica temeinicia celor reţinute în sarcina angajatului.

Prin sentinţa civilă nr.104 din 19.01.2012 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 734/102/2011 s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul P.T. în contradictoriu cu pârâta Regia Naţională a Pădurilor – R. – Direcţia Silvică Mureş şi s-a dispus anularea deciziei nr. 11/07.11.2011, emisă de pârâtă, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei nr. 11/07.11.2011, în sensul reintegrării reclamantului în funcţia de pădurar la Ocolul Silvic Răstoliţa.

Tribunalul a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care acesta ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost emisă decizia nr. 11/07.11.2011, calculate până la data reintegrării efective, precum şi la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 268 alin. 2 lit. a, c şi f din Codul muncii, întrucât decizia de sancţionare disciplinară nu cuprinde descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art. 267 alin. 3, nu a fost efectuată cercetarea, precum şi indicarea concretă a instanţei competente la care sancţiunea poate fi contestată, fiind menţionat doar că sancţiunea poate fi contestată la instanţele de judecată competente, constatând că decizia de concediere este lovită de nulitate absolută.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Regia Naţională a Pădurilor R., prin reprezentant legal, a formulat recurs, solicitând modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că decizia de concediere nu este lovită de nulitate absolută, nefiind incidente motivele de nulitate absolută reţinute de prima instanţă.

Recurenta a arătat că decizia este legală şi întemeiată, îndeplinind toate condiţiile formale cerute de lege. S-a mai arătat că vinovăţia contestatorului a fost pe deplin dovedită cu actele de constatare şi cele încheiate cu ocazia cercetării prealabile, iar fapta este de o mare gravitate justificând sancţiunea aplicată.

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 , art. 3041 din Codul de procedură civilă.

Intimatul reclamant P.T. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâtă şi menţinerea sentinţei pronunţată de Tribunalul Mureş, precizând că nelegalitatea deciziei de concediere constă în încălcarea dispoziţiilor art. 266 – art. 268 din Codul muncii.

Totodată, intimatul reclamant a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivelor invocate, precum şi a dispoziţiilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa de control judiciar constată că recursul promovat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Între părţi au existat raporturi juridice de muncă, iar prin decizia nr. 11 din data de 07.01.2011 emisă de pârâtă, s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului.

În cuprinsul deciziei de concediere s-a reţinut că în nota de constatare nr. 9875 din 07.10.2010 a compartimentului pază din cadrul direcţiei silvice s-au prezentat deficienţele constate în activitatea reclamantului, sancţiunea fiind aplicată, în baza propunerii Consiliului de disciplină al Direcţiei Silvice Mureş , conform raportului nr. 25 din 07.12.2010 şi Hotărârii Comitetului Director nr. 12A din 29.12.2010 prin care s-a respins contestaţia reclamantului ca fiind nefondată.

La art. 2 din decizie s-a menţionat că poate fi contestată la instanţa judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de la data luării la cunoştinţă.

Potrivit prevederilor art. 62 alin. 2 din Codul muncii, în situaţia în care concedierea intervine pentru motivul prevăzut la art. 61 lit. a Codul muncii, angajatorul poate emite decizia de concediere numai cu respectarea dispoziţiilor art. 247-252 din Codul muncii. De asemenea, la alin. 3 al aceluiaşi articol se arată că decizia se emite în scris şi, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie motivată în fapt şi în drept şi să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată şi la instanţa judecătorească la care se poate contesta.

Potrivit prevederilor art. 252 alin. 2 din Codul muncii (în numerotarea actuală) decizia de sancţionare trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii absolute, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului formulate în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care nu a fost efectuată cercetarea, temeiul de drept în baza căruia se aplică sancţiunea, termenul în care poate fi contestată şi instanţa competentă la care poate fi contestată.

Analizând decizia nr. 11 din data de 07.01.2011, prin care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului, din perspectiva prevederilor legale mai sus menţionate, instanţa constată că în decizie nu este menţionată descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară, ci numai se face trimitere la nota de constatare nr. 9875 din 07.10.2010, propunerea Consiliului de disciplină şi Hotărârea Comitetului Director, fără a fi descrisă vreo faptă în mod concret.

Dispoziţiile cu caracter imperativ ale art. 252 din Codul muncii referitoare la necesitatea respectării cerinţelor obligatorii de conţinut pe care trebuie să le îndeplinească decizia de sancţionare urmăresc punerea la adăpost a angajatului de eventuale măsuri abuzive sau nejustificate ale angajatorului.

Astfel, necesitatea descrierii faptei care a condus la luarea măsurii de sancţionare are în vedere descrierea amănunţită şi detaliată a faptei, tocmai pentru a se aprecia în concret, circumstanţiat şi riguros asupra legalităţii măsurii de sancţionare. Că este aşa rezultă şi din faptul că textul legal face distincţie între descrierea faptei, respectiv indicarea situaţiei de fapt în materialitatea ei şi motivarea în fapt, motivarea în drept, etc.

Viciul formal constatat în decizia în discuţie nu poate fi acoperit, suplinit cu existenţa vreunei descrieri în nota de constatare sau actele încheiate cu ocazia cercetării disciplinare, cum s-a menţionat în decizia ce face obiectul analizei, având în vedere faptul că textul legal impune ca decizia să cuprindă aceste aspecte în conţinutul său, neputând fi completată cu acte extrinseci. Din acest punct de vedere, urmează a fi înlăturate argumentele recurentei pe acest aspect, nulitatea absolută constatată neputând fi acoperită.

În acelaşi context Curtea reţine, de asemenea, că potrivit prevederilor art. 79 din Codul muncii, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere. Cu referire la acest text legal, Curtea Constituţională a reţinut (decizia nr. 378/2004) că aceste dispoziţii constituie norme de procedură determinând limitele examinării legalităţii şi temeiniciei deciziei de concediere, respectiv mijloacele procedurale pe care le pot folosi părţile în dovedirea susţinerilor lor.

În mod legal a reţinut prima instanţă nulitatea deciziei de concediere şi din perspectiva prevederilor art. 252 lit. c şi f, actul de sancţionare necuprinzând elementele indicate de prevederile legale menţionate.

În consecinţă, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din Codul procedură civilă, în temeiul prevederilor art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul promovat de pârâta Regia Naţională a Pădurilor R. împotriva sentinţei civile nr. 104 din 19.01.2012, pronunţată în dosarul nr. 734/102/2011 al Tribunalului Mureş.

De asemenea, fiind în culpă procesuală, în temeiul dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură civilă, recurenta urmează a fi obligată la plata către intimatul P.T. a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial, conform chitanţei nr. 1048 din 21.08.2012.