În motivarea acţiunii sale reclamanta a arătat că prin decizia contestată pârâta a dispus imputarea sumei de 180.571.093 lei, reţinând în considerentele acestei decizii culpa reclamantei în producerea unui prejudiciu în gestiunea punctului de lucru Reghin, în valoare de 180.571.093 lei, fiindu-i totodată desfăcut contractul individual de muncă prin decizia nr.4 din 18.01.2002, măsură pe care o consideră nelegală, deoarece acest prejudiciu a fost cauzat de către fostul agent de vânzări Bândilă Ioan, care a lucrat la reprezentanţa Mureş a .C. Real Universal şi care i-a fost prezentat de directorul Sucursalei Mureş al societăţii angajatoare ca director de vânzări al acestei reprezentanţe şi împotriva căruia a formulat un denunţa penal la Poliţia Municipiului Reghin pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune şi şantaj.
În întâmpinarea depusă S.C. Real Universal Com SRL Bucureşti, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi menţinerea deciziei de imputare şi constatarea necompetenţei teritoriale a Tribunalului Mureş în raport cu faptul că sediul lor este în Bucureşti, iar art.72 din Legea nr.168/1999 prevede că toate conflictele de drept se adresează instanţei în a cărui circumscripţie îşi are sediul unitatea.
Cu privire la fondul cauzei în întâmpinare se arată că contestatoarea a fost angajată în funcţia de gestionar punct de lucru Reghin conform contractului de muncă, că în această calitate a avut ca atribuţii gestiunea valorilor materiale şi băneşti aflate în depozitul punctului de lucru Reghin, întocmirea şi înregistrarea de documente comerciale la vânzarea către clienţi, încasarea preţului mărfii livrate şi virarea acestor sume în contul reprezentanţei Tg. Mureş, care colecta toate sumele din zonă şi le transfera la Bucureşti, că din declaraţia şi nota explicativă date în faţa comisiei de inventariere la data de 01.12.2001 contestatoarea a recunoscut că are lipsă în casa de 141 milioane lei, întocmind incorect registrul de casă în perioada 20.08.2001 – 27.11.2001, prejudiciul fiind creat prin întocmirea de facturi pe care nu le-a înregistrat în evidenţele punctului de lucru şi l-a însuşit şi că având în vedere calitatea de gestionar a contestatoarei, aceasta răspunde de orice lipsă din gestiune, operând o prezumţie de culpă în sarcina sa, conform art.25 din Legea nr.22/1969 privind gestiunile materiale, iar sarcina probei revine exclusiv gestionarei şi nu unităţii.
Examinând actele şi lucrările dosarului tribunalul reţine că:
Conform Contractului individual de muncă nr.407/29 decembrie 1999 reclamanta PA, a lucrat începând cu data de 6 decembrie 1999 şi până la 18 ianuarie 2002 în calitate de gestionar la S.C. Real Universal Com SRL Bucureşti – Punct de lucru – depozit Reghin.
Conform fişei postului reclamanta primea, păstra şi elibera bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea firmei în scopul gestionării şi de asemenea opera încasări, plăţi şi ţinea evidenţele acestora în scopul bunei desfăşurări a activităţii economice financiare.
Conform procesului – verbal încheiat la data de 18 decembrie 2001, inventarul a fost demarat din următoarele considerente: sesizarea unor probleme de gestiune ca urmare a situaţiilor lunare ce se trimit la compartimentul economic şi autodenunţarea telefonică primită din partea gestionarei PA care a recunoscut lipsa unor lipsuri în gestiune de peste 150 milioane lei.
Din acelaşi proces – verbal rezultă că prin analiza comparată a clienţilor neîncasaţi, analiză efectuată în baza unor liste de calculator obţinute înainte de prezentarea de către gestionară a unor documente de vânzare şi încasare nedepuse la compartimentul economic şi liste obţinute după înregistrarea documentelor mai sus amintite a rezultat următoarele diferenţe: în gestiunea „papetărie birotică” – minus 16.348.297 lei şi în gestiunea „tipizate fiscale” – minus 132.257.075 lei, astfel că s-a solicitat notă explicativă din partea gestionarei P F A, notă în care gestionara în cauză recunoaşte toate minusurile şi le-a explicat astfel: vânzare de marfă fără documente, vânzare către clienţi prin întocmire de facturi, încasate pe bază de chitanţe şi nedepunerea sumelor în caseria societăţii.
Prin Decizia nr.5/18.01.2002 emisă de pârâtă s-a dispus imputarea sumei de 180.571.093 lei, reprezentând lipsa stabilită în gestiunea depozitului de „papetărie – birotică” şi de „tipizare fiscale” de la punctul de lucru Reghin, al S.C. Real Universal COM SRL – Bucureşti, în sarcina gestionarei P F A, iar suma imputată se va recupera, după rămânerea definitivă a deciziei de imputare, parţial din garanţia constituită de gestionar, iar diferenţa prin silită asupra bunurilor gestionarei P F A.
În decizia contestată se reţine că pentru măsura dispusă s-a avut în vedere procesul – verbal de inventariere şi control al punctului de lucru Reghin, aparţinând S.C. real Universal COM SRL – Bucureşti, prin care stabilit în urma verificării inventarului efectuat la data de 01.12.2001 la gestiunea de „papetărie birotică” şi gestiunea „tipizate fiscale” din cadrul acestui punct de lucru, existenţa unui prejudiciu total în sumă de 180.571.093 lei, reprezentând sume încasate de la clienţi şi nedepuse la caseria societăţii (148.605.372 lei şi lipsa în gestiune, plus TVA (31.965.721 lei).
Se mai reţine în decizie că având în vedere că din declaraţia şi nota explicativă, date de gestionara P F A la data de 01.12.2001, rezultă că aceasta recunoaşte că a sustras sumele de bani, găsite lipsă la inventar în perioada 20 august – 27 noiembrie 2001 şi că chiar dacă susţine că a acţionat la cererea fostului agent de vânzări Bândilă Ioan, care a lucrat la reprezentanţa Mureş în perioada 16.07.2001 – 01.09.2001, este direct şi personal răspunzătoare, în calitate de gestionar al depozitului de marfă.
În şedinţa publică din 17.05.2002 Tribunalul Mureş a dispus în baza art.244 pct.2 Cod procedură civilă, suspendarea din oficiu a judecării acţiunii formulate de reclamanta P F A, în contradictoriu cu S.C. Real Universal COM SRL – Bucureşti, până la soluţionarea dosarului nr.122/D al Poliţiei Municipiului Reghin.
Prin Sentinţa civilă nr.511/14.10.2004 modificată parţial prin Decizia penală a Tribunalului Mureş nr.277/A/13.10.2006 (care a stabilit suma la plata căreia au fost obligaţi inculpaţii la 241.965.265 ROL) şi rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia penală nr.837/R/20.12.2006 reclamanta din acest dosar P F A, a fost condamnată alături de Bândilă Ioan – reprezentant vânzări la aceeaşi societate comercială Real Universal COM SRL Bucureşti, pentru delapidare în formă continuată, fals material în înscrisuri oficiale.
Prin aceeaşi hotărâre penală, definitivă, s-a dispus în baza art.346 alin.1 Cod procedură penală, combinat cu art.14 alin.3 Cod procedură penală raportat la art.998, 999, 103 obligarea celor doi inculpaţi la plata în solidar a sumei de 180.571.093 lei despăgubiri civile, menţinându-se în acest sens un sechestru asigurator aplicat pe un imobil proprietatea reclamantei din acest dosar.
Având în vedere că decizia de imputare contestată a fost emisă sub imperiul Legii nr. 10/1972 (Codul muncii), instanţa apreciază că analiza legalităţii acestei decizii trebuie făcută prin prisma acestui act normativ.
Conform art. 103 alin. 2 din Legea nr. 10/1972, în cazul în care salariatul a cauzat un prejudiciu angajatorului prin săvârşirea unei infracţiuni, răspunderea salariatului nu se stabileşte potrivit normelor referitoare la răspunderea materială din Codul muncii (Legea nr. 10/1972), ci conform normelor dreptului penal.
Răspunderea penală, ce a fost instituită faţă de reclamantă, nu poate fi cumulată cu cea patrimonială, reglementată de Codul muncii. Deci reclamanta, care a determinat producerea prejudiciului material societăţii pârâte printr-o faptă penală, va răspunde pentru prejudiciul produs în condiţiile dreptului civil delictual. Societatea pârâtă, care s-a constituit ca parte civilă în procesul penal, nu are deschisă opţiunea între răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală (pentru această opinie, a se vedea şi I.T. Ştefănescu, „Tratat de dreptul muncii”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 711-712).
În consecinţă, apreciind că pârâta îşi putea fundamenta pretenţiile exclusiv în temeiul răspunderii civile delictuale, instanţa urmează să anuleze decizia de imputare, care este un act de instituire a răspunderii civile contractuale (potrivit art. 107 din Legea nr. 10/1972).
Cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată va fi respinsă deoarece reclamanta nu a făcut dovada efectuării unor asemenea cheltuieli.
