Contestaţie în anulare. Greşeală materială. Necompetenţă


Interpretarea unor dispoziţii legale nu constituie o greşeală materială, ci o analiză pe fond a cauzei. Textul art. 318 teza I C. proc. civ. [1865, n.n.], care reglementează contestaţia în anulare specială împotriva hotărârilor instanţelor de recurs, atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale, are în vedere erori cu caracter procedural. Pentru verificarea erorii materiale la care face referire art. 318 C. proc. civ. [1865, n.n.] nu este necesară reexaminarea fondului cauzei sau reaprecie-rea probelor. Greşeala materială care poate fi îndreptată prin intermediul contestaţiei în anulare specială nu trebuie să fie rezultatul interpretării unui text de lege, pentru că altfel s-ar ajunge la judecarea din nou a aceluiaşi recurs.

O condiţie de admisibilitate a contestatiei în anulare este aceea ca motivele prevăzute de art. 317 să nu se fi putut invoca pe calea apelului sau recursului. Excepţia de necompetenţă nu numai că a fost invocată prin recurs, dar a şi constituit unicul aspect analizat de instanţa de control judiciar, care a apreciat că litigiul nu este de competenţa instanţelor române. Câtă vreme instanţa s-a pronunţat deja cu privire la competenţă, decizia nu mai poate fi atacată pe calea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care aceeaşi instanţă (contestaţia în anulare fiind o cale de atac de retractare) ar fi chemată din nou să se pronunţe asupra excepţiei de necompetenţă şi, implicit, asupra soluţiei deja adoptate.

C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. muri. şi asig. soc., dec. nr. 5929 din 2 noiembrie 2012

La data de 09.10.2012, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti a fost înregistrată sub nr. 7571/2/2012 contestaţia în anulare formulată de con-testatorul-recurent-reclamant I.A. împotriva deciziei civile nr. 4198/ 21.06.2012, intimată fiind SC B.A.T.A. SA.

Prin decizia atacată cu prezenta cale extraordinară de atac, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Vil-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondat recursul formulat de recurentul-reclamant I.A., împotriva sentinţei civile nr. 11322/14.12.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale; a admis recursul formulat de recurenta-pârâtă SC B.A.T.A. SA, împotriva aceleiaşi sentinţe; a admis excepţia necompetenţei

instanţei invocată de recurenta-pârâtă; a decis casarea sentinţei atacate; a respins acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti române.

Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut că, în ceea ce priveşte excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, potrivit art. 159′ alin. (1) C. proc. civ., aceasta poate fi invocată de părţi ori de judecător în orice stare a pricinii.

Prin urmare, în raport de stadiul procesual în care aceasta a fost invocată, s-a constatat potrivit acestui text de lege că nu există niciun impediment legal cu privire la soluţionarea acestui incident procedural, întrucât o asemenea excepţie se poate invoca în orice stare a pricinii.

în ceea ce priveşte fondul excepţiei, Curtea a reţinut că această excepţie a fost invocată având ca temei art. 8.6 din contractul semnat între părţi. Astfel, la dosarul de fond se află tradus în limba română din limba engleză conţinutul „Contractul de pilotare” încheiat între (1) A.I. Ltd, societate cu răspundere limitată înregistrată în Cipru (…) denumită („Societatea”); (2) persoana denumită în anexa 1 „Contractantul”, recurentul-reclamant

I.A.; (3) SC B.A.T.A. SA”.

Articolul 8.6 din contract a reglementat între părţi aspecte privind legea aplicabilă şi instanţele competente, după cum urmează: „Acest contract va fi guvernat de legile din Cipru şi toate părţile sunt de acord să se adreseze tribunalelor din respectiva jurisdicţie”. Or, textul acestui articol este cât se poate de clar şi lipsit de ambiguităţi în ceea ce priveşte intenţia părţilor contractante, în sensul că recunosc ca respectivul contract să fie guvernat de legile din Cipru şi toate părţile sunt de acord să se adreseze tribunalelor aflate sub această jurisdicţie. Prin urmare, şi din această perspectivă excepţia necompetenţei instanţelor judecătoreşti române poate fi analizată.

Recurentul-reclamant s-a apărat invocând aplicabilitatea Convenţiei de la Roma din 1980.

însă, această Convenţie a fost transpusă prin Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului şi al Consiliului din 17.06.2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma 1), astfel încât Curtea a analizat clauza prevăzută de art. 8.6 din contractul de pilotare din perspectiva acestui Regulament. Domeniul de aplicare a Regulamentului este prevăzut de art. 1, după cum urmează: „(1) Prezentul regulament se aplică obligaţiilor contractuale în materie civilă şi comercială, în situaţiile în care există un conflict de legi. Regulamentul nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă”.

Articolul 3 alin. (1) din Regulament stabileşte libertatea de alegere în materie de lege aplicabilă, astfel: „Contractul este guvernat de legea aleasă de către părţi. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din

împrejurările cauzei”. Deci, regula este stabilită în mod expres, şi anume că un contract va fi guvernat de legea aleasă de părţi, iar această alegere trebuie să fie expresă. Prin urmare, clauza prevăzută la art. 8.6 din contract respectă în mod indubitabil şi neîndoielnic legea aleasă de părţi, şi anume legile statului Cipru.

Intimatul-reclamant s-a apărat invocând dispoziţii din Convenţia de la Roma, care însă nu au fost transpuse prin Regulamentul precitat, aşa cum au fost redate în răspunsul la excepţia necompetenţei, cu privire la situaţia de angajat şi locul în care şi-a desfăşurat activitatea.

în acest sens, dispoziţiile art. 8 din Regulament privind reglementarea unui contract de muncă – deşi din conţinutul contractului de pilotare nu rezultă că este vorba despre un CIM, având în vedere că acest contract este tripartit şi nu a fost înregistrat la I.T.M. – prevăd: „(1) Contractul individual de muncă este reglementat de legea aleasă de părţi în conformitate cu articolul 3. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva angajatul de protecţia acordată acestuia în temeiul dispoziţiilor de la care nu se poate deroga prin convenţie în virtutea legii care, în absenţa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în temeiul alineatelor (2), (3) şi (4) din prezentul articol”.

Astfel, şi în ipoteza descrisă de alin. (1) al art. 8 din Regulament este stipulat în mod clar că un CIM este reglementat de legea aleasă de părţi în conformitate cu art. 3 alin. (1), care creează trei excepţii prevăzute de alin. (2), (3) şi (4), care statuează următoarele: „(2) în măsura în care legea aplicabilă contractului individual de muncă nu a fost aleasă de părţi, contractul este reglementat de legea ţării în care sau, în lipsă, din care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea în executarea contractului. în cazul în care angajatul este angajat temporar într-o altă ţară, nu se consideră că şi-a schimbat locul de desfăşurare a muncii în mod obişnuit. (3) în cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul alineatului (2), contractul este reglementat de legea ţării în care este situată unitatea angajatoare. (4) în cazul în care reiese din circumstanţele de ansamblu ale cazului că respectivul contract are o legătură mai strânsă cu o altă ţară decât cea menţionată la alineatul (2) sau (3), se aplică legea acelei alte ţări”.

După cum se poate observa, nici aceste excepţii reglementate de dispoziţiile celor trei alineate nu înlătură sau fac neaplicabilă clauza nr. 8.6. din contactul de pilotare, pentru că prevăd în mod expres că excepţiile se aplică în măsura în care legea aplicabilă CIM nu a fost aleasă de părţi ori nu poate fi determinată în temeiul alin. (2), iar cea prevăzută de alin. (4) nu face decât să dea eficienţă dispoziţiilor din alin. (2) şi (3) în cazurile în care nu există o lege aplicabilă.

în ceea ce priveşte necompetenţa instanţelor române, dispoziţiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor juri

dice de drept internaţional privat prevăd: „Instanţa sesizată verifică, din oficiu, competenţa sa de a soluţiona procesul privind raporturi de drept internaţional privat şi, în cazul în care nu este competentă nici ea şi nicio altă instanţă română, respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române. Necompetenţa internaţională a instanţei române poate fi invocată în tot cursul procesului”.

Pentru aceste considerente se impune ca în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 3, raportat la art. 159* alin. (1) C. proc. civ., precum şi la dispoziţiile art. 157 din Legea nr. 105/1992, Curtea a dispus admiterea recursului formulat de recurenta-pârâtă, în sensul că a admis excepţia necompetenţei instanţei, a casat sentinţa atacată şi a respins acţiunea reclamantului ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti române.

Având în vedere admiterea acestei excepţii şi respingerea acţiunii ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti române, se impunea, pe cale de consecinţă, şi respingerea recursului reclamantului persoană fizică, ca nefondat.

Prin contestaţia în anulare formulată, contestatorul I.A. a solicitat admiterea contestaţiei în anulare astfel cum a fost formulată şi, pe cale de consecinţă, anularea în tot a deciziei nr. 4198 pronunţată la 21.06.2012 de Curtea de Apel Bucureşti, iar pe fondul cauzei, admiterea recursului în sensul admiterii cererii de acordare a daunelor morale reprezentând 10 salarii lunare nete, în cuantum total de 65.000 euro. în ceea ce priveşte recursul formulat de intimată, contestatorul solicită respingerea tuturor excepţiilor invocate şi, pe cale de consecinţă, respingerea recursului ca neîntemeiat şi nelegal.

în fapt, la data de 01.10.2009, a fost încheiat contractul tripartit de pilotare între A.I. Ltd, persoană juridică cipriotă, în calitate de agenţie („denumită în cele ce urmează «Agenţia»”) şi SC B.A.T.A. SA, în calitate de client beneficiar (denumit în cele ce urmează „B.A.”), pe de o parte, şi reclamantul A.I., în calitate de angajat/pilot aeronavă, pe de altă parte, prin care s-a stabilit angajarea reclamantului în cadrul Agenţiei şi, totodată, detaşarea acestuia, în cadrul prestării de servicii transfrontaliere, pe teritoriul României, în cadrul societăţii B.A.

Astfel, în baza contractului, reclamantul, în calitate de comandant de bord, a desfăşurat activitate în favoarea B.A. însă, în perioada iulie 2010 -septembrie 2010, nu a fost remunerat pentru prestată.

în acest sens, a notificat în nenumărate rânduri societatea B.A., în vederea acordării drepturilor salariale cuvenite, în cuantum total de

11.466 euro, sume recunoscute şi acceptate de B.A. în urma faptului că B.A. nu s-a conformat obligaţiei de plata, la data de 14.06.2011 a formulat cerere de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 47444/3/2011, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor

băneşti datorate, precum şi la plata daunelor morale în cuantum de 10 salarii lunare nete.

în acest sens, la data de 14.12.2011, prin hotărârea nr. 11322, instanţa a admis în parte acţiunea reclamantului, în sensul că a dispus obligarea pârâtei B.A. la plata sumei de 11.466 euro, însă, în mod total neîntemeiat, a respins cererea privind acordarea daunelor morale, hotărâre pe care o considera netemeinică şi nelegală. In acest sens, a fost formulat recurs prin care s-a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii capătului de cerere privind acordarea daunelor morale.

împotriva acestei sentinţe a formulat recurs şi intimata B.A. Instanţa de recurs, prin decizia nr. 4198/21.06.2012, a respins ca nefondat recursul formulat de reclamant şi a admis recursul formulat de intimata B.A., a admis excepţia necompetentei instanţei iar, pe cale de consecinţă, a casat sentinţa atacată şi a respins acţiunea reclamantului ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti române, hotărâre pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la citarea părţilor, a dispoziţiilor privind competenta instanţei şi, de asemenea, ca urmare a unei erori materiale.

Prin hotărârea atacată, instanţa de recurs arată că, deşi reclamantul a invocat dispoziţiile Convenţiei de la Roma din 1980, acestea nu vor putea fi reţinute de instanţă, întrucât această Convenţie a fost transpusă prin Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului şi al Consiliului din 17.06.2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (denumit în cele ce urmează „Regulamentul”), astfel că instanţa a procedat la analizarea cauzei din perspectiva acestui Regulament, cu atât mai mult cu cât o serie de prevederi din cadrul Convenţiei de la Roma nu se regăseau în Regulament.

în acest sens, contestatorul solicită a se observa faptul că, potrivit art. 28 din Regulament, „Prezentul regulament se aplică contractelor încheiate după 17.12.2009”, iar art. 29 privind intrarea în vigoare prevede la alin. (2) faptul că „Prezentul regulament se aplică de la 17.12.2009”. Aşa cum s-a arătat anterior şi cum reiese din actele depuse la dosarul cauzei, contractul tripartit în baza căruia s-au desfaşurat relaţiile contractuale dintre părţi a fost încheiat la data de 01.10.2009. Din cele de mai sus reiese fară putinţă de tăgadă că dispoziţiile Regulamentului nu se pot aplica decât contractelor încheiate după data de 17.12.2009 şi, per a contrario, celor încheiate până la acea dată urmează a li se aplica prevederile Convenţiei de la Roma.

Astfel cum s-a arătat şi în cererea de chemare în judecată şi, după cum foarte bine a reţinut şi instanţa de fond, în ceea ce priveşte termenii şi condiţiile contractului tripartit de pilot, determinarea legii aplicabile, dincolo de alegerea făcută de părţi, este supusă prevederilor Convenţiei de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.

Potrivit Convenţiei, alegerea legii făcută de părţi nu trebuie să aibă drept rezultat privarea angajatului de protecţia garantată lui prin regulile obligatorii din legea care s-ar aplica în absenţa alegerii (respectiv legea română) iar, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) lit. b), „dacă angajatul nu îşi desfăşoară munca în mod obişnuit într-un anumit stat, se va aplica legea statului în care se găseşte sediul celui care l-a angajat, ce excepţia cazului în care din împrejurări reiese că acel contract integral este mai strâns legat de un alt stat, în care caz va fi supus legii acelui stat”.

Chiar şi în condiţiile în care părţile au determinat consensual legea aplicabilă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia de la Roma din 1980, art. 8 alin. (2) din acelaşi act normativ stabileşte că „Totuşi, o parte se poate baza pe legea statului în care îşi are reşedinţa şi să declare că nu a consimţit, dacă din împrejurări apare că nu ar fi rezonabil să fi determinat efectul comportării sale în conformitate cu legea menţionata în paragraful predecent”.

în situaţia în care instanţa de recurs ar fi observat dispoziţiile privitoare la aplicarea legii în timp, ar fi constatat că în cauză sunt aplicabile prevederile Convenţiei de la Roma, respectiv cele enunţate mai sus şi, în baza acestora, ar fi stabilit competenţa de soluţionare a prezentei cauze în sarcina instanţelor din România.

Astfel, în urma unei greşeli materiale, respectiv a neobservării dispoziţiilor privitoare la legea aplicabilă contractului, instanţa de recurs a procedat la aplicarea unui alt act legislativ, respectiv a unui regulament ce nu era în vigoare la momentul încheierii contractului, situaţie ce a condus la admiterea excepţiei necompetentei materiale şi, pe cale de consecinţă, la respingerea acţiunii.

înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în mod unitar, faptul că greşeala materială, astfel cum este prevăzută de dispoziţiile art. 318

C. proc. civ., reprezintă erori evidente şi involuntare cu privire la aspecte esenţiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate; ele nu sunt greşeli de judecată şi nu se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanţa a apreciat probele sau a înţeles să interpreteze o dispoziţie legală.

De asemenea, reprezintă eroare materială conform art. 318 C. proc. civ. şi situaţia în care instanţa de recurs a săvârşit o greşeală materială în soluţionarea acestuia, prin aceasta înţelegându-se orice eroare materială evidentă pe care o săvârşeşte instanţa, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului, determinantă pentru soluţia pronunţată. în speţă, aplicarea unei alte legi a reprezentat o lacună procedurală foarte serioasă care a dus la o soluţionare eronată a cauzei.

în cauză nu ne referim la modalitatea de interpretare a unei dispoziţii legale de către instanţa de recurs, ci la faptul că instanţa, cu neobservarea dispoziţiilor privitoare la aplicarea în timp a legii, a procedat la aplicarea

unei alte legi raportului dintre părţi, ce nu intrase în vigoare la momentul încheierii contractului dintre părţi. Astfel, apreciază că toată această situaţie se subscrie prevederilor art. 318 C. proc. civ.

Ca urmare a încălcării prevăzute la art. 318 C. proc. civ., respectiv dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale, instanţa, prin aplicarea greşită a legii, a încălcat şi regulile referitoare la competenţă. Astfel, în cauză sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2

C. proc. civ., respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.

Instanţa de recurs, fară a intra în analiza fondului, a admis excepţia necompetenţei instanţelor din România de a judeca prezenta cauză, ceea ce nu poate conduce decât la încălcarea prevăzută de textul de lege sus-indicat, respectiv încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă. Deşi instanţele din România sunt competente în vederea soluţionării prezentei cauze, instanţa de recurs, în mod eronat şi cu încălcarea gravă a dispoziţiilor privitoare la procedură, a apreciat că instanţele din România nu sunt competente în vederea soluţionării acestei cauze.

Conform dispoziţiilor Convenţiei de la Roma, competenţa de soluţionare a prezentei cauze aparţine instanţelor de la domiciliul salariatului, respectiv instanţelor din România. Ca urmare a faptului că instanţa competentă s-a declarat necompetentă şi a respins acţiunea, consideră că sunt îndeplinite în totalitate condiţiile prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2

C. proc. civ., respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la competenţă.

Referitor la procedura de citare, reclamantul nu a fost legal citat pentru termenul din data de 14.06.2012, aflând de existenţa sa de pe portalul instanţelor de judecată. De asemenea, nu i-au fost comunicate motivele de recurs ale intimatei, astfel că a fost în imposibilitatea de a-şi pregăti apărarea, cu atât mai mult cu cât, în cadrul motivelor de recurs, intimata a formulat o serie de excepţii.

întrucât nu i-au fost comunicate motivele de recurs ale intimatei, la primul termen de judecată, respectiv cel din data de 14.06.2012, a solicitat instanţei să dispună acordarea unui termen în vederea luării la cunoştinţă a acestora. însă, instanţa a arătat faptul că, în conformitate cu documentele de la dosarul cauzei, motivele de recurs fuseseră comunicate, refuzând cererea de acordare a unui termen. în mod total surprinzător, deşi motivele de recurs, conform instanţei, fuseseră comunicate, în şedinţa publică instanţa a comunicat un exemplar al acestora.

întrucât în încheierea de şedinţă de la termenul din data de 14.06.2012 nu se face nicio referire cu privire la comunicarea motivelor de recurs în cadrul şedinţei publice şi nici cu privire la afirmaţiile recurentului-reclamant, solicită să se dispună verificarea caietului grefierului de şe

dinţă. în acest sens, contestatorul apreciază că i-a fost încălcat dreptul la apărare, fiind privat de posibilitatea de a-si formula punctul de vedere cu privire la motivele de recurs ale intimatei, cu atât mai mult cu cât, în cadrul acestora, intimata invocase mai multe excepţii.

în ceea ce priveşte condiţiile impuse de art. 317 C. proc. civ., respectiv motivele ce se pot invoca pe calea contestaţiei în anulare, situaţia prezentată anterior se încadrează în motivul prevăzut la alin. (1) pct. 1, respectiv procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit legii.

Atât prin motivele de recurs, cât şi verbal în faţa instanţei, reclamantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, însă instanţa de recurs a admis această probă doar parţial, respectiv doar cu privire la documentele care existau deja la dosarul cauzei şi care fuseseră anexate motivelor de recurs.

A arătat instanţei de recurs faptul că doreşte să depună extrasele de cont ce atestă prejudicierea reclamantului şi că le are asupra sa, însă instanţa a considerat că nu este necesară depunerea acestora, întrucât „daunele materiale nu pot fi dovedite cu înscrisuri” şi, drept urmare, a refuzat să primească înscrisurile. Extrasele de cont nu au putut fi ataşate motivelor de recurs, întrucât acestea au fost eliberate ulterior declarării recursului, faţă de faptul că a considerat că este oportun ca, la momentul depunerii, extrasele de cont să fie actualizate la zi.

Consideră că, prin respingerea acestei probe, i s-a încălcat în mod flagrant dreptul la apărare, cu atât mai mult cu cât aceste înscrisuri erau pertinente, concludente şi utile dezlegării cauzei, proba fiind solicitată în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare. întrucât a considerat că aceste înscrisuri sunt imperative pentru o corectă soluţionare a cauzei, le-a anexat concluziilor scrise, însă instanţa nu le-a încuviinţat, întrucât au fost depuse după închiderea dezbaterilor.

Mai mult, în şedinţă publică, instanţa a arătat că, dacă recurentul a fost prejudiciat prin faptul că nu a mai putut beneficia de confortul oferit de un autoturism de lux şi a circulat cu mijloacele de transport în comun, înseamnă ca, de fapt, acesta obişnuieşte să trăiască la un nivel înalt, neputându-se reţine că a fost prejudiciat. în acest sens, nivelul de trai al recurentului era direct proporţional cu munca prestată de acesta, iar faptul că nu a mai beneficiat de „confortul” cu care era obişnuit este o consecinţă directă a neachitării drepturilor salariale de către B.A.

De asemenea, instanţa de recurs era obligată a se abţine de la astfel de critici, rolul judecătorului fiind acela de a soluţiona în mod legal, corect şi obiectiv orice cauză, nu de a face aprecieri personale cu privire la situaţia financiară precară sau nu a părţilor. Totodată, consideră că declinul financiar cu care se confrunta salariatul, ca urmare a neacordării drepturilor salariale de către angajator, nu poate reprezenta motiv de

amuzament sau ironie pentru nicio persoană, mai ales pentru o instanţă al cărei rol este acela de a restabili ordinea de drept şi de a sancţiona persoanele cărora le este imputabilă o astfel de situaţie.

Totodată, în cuprinsul hotărârii atacate, instanţa arata că niciuna din părţi nu a formulat întâmpinare la recursul formulat de cealaltă parte. în cazul reclamantului, acesta a fost în imposibilitatea de a formula întâmpinare, întrucât motivele de recurs ale intimatei i-au fost comunicate în cadrul şedinţei publice, fiind privat de dreptul de a-şi formula apărările. Instanţa, în virtutea rolului activ pe care îl exercită, avea obligaţia de a stărui în aflarea adevărului în cauză, folosindu-se, în acest sens, de toate mijloacele legale pentru pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale.

Astfel, apreciază că hotărârea instanţei de recurs este nulă, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea principiului dreptului la apărare. Printre altele, acest principiu stipulat expres în art. 24 din Constituţie presupune dreptul părţii litigante de a formula cereri şi de a propune probe, fiind, totodată, unul din cele mai importante principii ce guvernează desfăşurarea procesului civil, consacrat cu valoare constituţională.

în sens formal, prin drept la apărare se desemnează posibilitatea recunoscută de lege părţilor din litigiu de a-şi angaja un apărător care să le asigure o apărare calificată. Sub aspect material, dreptul la apărare include în conţinutul său posibilitatea părţilor de a lua cunoştinţă de toate actele dosarului, de a formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepţii de procedură, de a exercita căile legale de atac, precum şi alte prerogative recunoscute de lege părţilor în scopul susţinerii intereselor lor.

Mergând pe acelaşi raţionament, în orice proces, părţile au posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfăşurarea judecăţii, atât prin susţinerea şi dovedirea drepturilor proprii, cât şi prin dreptul de a combate susţinerile părţii potrivnice şi de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune. Mai mult, una din cerinţele privitoare la desfăşurarea unui proces pentru ca el să fie echitabil, aşa cum impune art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, este obligaţia instanţelor de judecată de a respecta dreptul la apărare al părţilor.

Cu alte cuvinte, noţiunea de proces echitabil presupune respectarea şi aplicarea principiului contradictorialităţii, cât şi a dreptului la apărare, iar potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să facă respectate şi să respecte el însuşi principiul dreptului la apărare şi celelalte principii ale procesului civil.

în acest sens, în cauză sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate

înlătura decât prin anularea lor”. Astfel, conform textului de lege sus-invocat, raportat la situaţia de fapt, la încălcarea dispoziţiilor privitoare la citarea părţilor şi, de asemenea, a principiului dreptului la apărare, hotărârea instanţei de recurs este nulă.

în ce priveşte antepronunţarea instanţei de recurs, aceasta a făcut în timpul şedinţei publice o serie ele afirmaţii cu privire la prezenta cauză, de multe ori chiar cu emiterea de opinii personale, ceea ce nu poate reprezenta decât o antepronunţare. în acest sens, astfel cum reiese din încheierea de şedinţă din data de 14.06.2012, instanţa a respins cererea reclamantului, prin apărător, de a depune la dosarul cauzei o serie de înscrisuri ce atestau situaţia materială şi starea de sănătate, aspecte esenţiale în soluţionarea cererii de acordare a daunelor morale.

Motivaţia instanţei din încheiere a fost reprezentată de faptul că, faţă de motivele de recurs, nu este concludentă. Motivele de recurs ale reclamantului privesc acordarea daunelor morale, iar înscrisurile respective priveau declinul financiar al reclamantului ca urmare a neacordării drepturilor salariale, fiind utile, concludente şi pertinente unei corecte soluţionări a cauzei.

însă, din cele reţinute de instanţă în încheiere, rezultă în mod indubitabil ca aceasta s-a raportat exclusiv la motivele de recurs ale intimatei, neluând în considerare şi motivele de recurs ale reclamantului, deşi cauza s-a judecat şi pe fond, nu doar pe excepţiile invocate de intimată.

în timpul şedinţei publice, atitudinea instanţei de recurs cu privire la solicitarea de depunere a înscrisurilor a fost mult mai dură şi critică faţă de cele reţinute în încheiere. Astfel, instanţa, în mod ironic, a afirmat că, dacă recurentul a ajuns să se plimbe cu autobuzul, nu înseamnă că a decăzut financiar, ci doar că se obişnuise cu viaţa luxoasă şi cu maşinile scumpe, motiv pentru care a respins proba. în timpul aceleiaşi şedinţe, preşedintele completului de judecată a afirmat indignat că, din cauza unora obişnuiţi cu bani mulţi şi viaţa scumpă, a fost nevoit să citească o zi întreagă legislaţie europeană pentru a soluţiona cauza şi că reclamantul, prin apărător, a încercat inducerea în eroare a instanţei cu privire la aplicarea Convenţiei de la Roma, deşi contractului i se aplica Regulamentul. Faţă de toate aceste afirmaţii ale instanţei de recurs, consideră că aceasta s-a antepronunţat cu privire la excepţia necompetenţei.

în acest sens, solicită a se avea în vedere dispoziţiile art. 1 din Carta universală a judecătorului, conform cărora „în cadrul activităţii lor, judecătorii vor asigura dreptul oricărei persoane la un proces echitabil. Aceştia vor promova dreptul oricărei persoane la un proces echitabil şi public, într-o perioadă de timp rezonabilă, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, constituită conform legii, în vederea stabilirii drepturilor şi obligaţiilor civile ale acesteia sau în cadrul oricărei acuraţii penale împotriva sa”.

Independenţa nu poate fi privită ca un privilegiu al judecătorului, ci ca datoria, obligaţia fundamentală a fiecărei persoane care ocupă această funcţie, obligaţii pe care instanţa de recurs le-a încălcat în totalitate.

Pe fondul cauzei, solicită respingerea recursului intimatei, admiterea recursului reclamantului şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. în ceea ce priveşte recursul formulat de intimată, solicită să fie respins ca netemeinic şi nelegal, pentru următoarele considerente:

Referitor la existenţa raporturilor de muncă dintre recurentul-re-clamant şi intimata-pârâtă, în cadrul motivelor de recurs, intimata-pârâtă invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentului, faţă de faptul că, între părţi, nu a fost încheiat un contract de muncă, nejustificându-se, astfel, calitatea acestuia.

în conformitate cu dispoziţiile contractului încheiat între părţi, recurentul, în calitate de angajat al A.I. LTD, a fost detaşat la societatea B.A., în vederea prestării de servicii transfrontaliere. în baza acestei detaşări, recurentul avea obligaţia de a desfăşură activitate pentru B.A., acesteia din urmă revenindu-i obligaţia de a-i achita salariul pentru munca prestată.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 344/2006 privind detaşarea salariaţilor în cadrul prestării de servicii transnaţionale, „Salariaţii detaşaţi pe teritoriul României în cadrul prestării de servicii transnaţionale beneficiază, indiferent de legea aplicabilă raportului de muncă, de condiţiile de muncă stabilite prin legea română şi/sau prin contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi de ramură, cu privire la: c) salariul minim, inclusiv compensarea sau plata muncii suplimentare”.

în baza art. 16 C. muncii, se instituie obligaţia angajatorului de a încheia CCM în formă scrisă dar, în cazul în care nu a fost îndeplinită această obligaţie sau actul încheiat între părţi nu respectă condiţiile de formă, părţile pot face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă.

în situaţia de faţă s-a făcut dovada raporturilor de muncă dintre recurentul-reclamant şi intimata-pârâtă, înscrisurile depuse la dosar atestând atât munca efectuată în favoarea societăţii B.A., cât şi faptul că aceasta l-a remunerat în mod direct pe salariat pentru munca prestată. Mai mult, la fondul cauzei au fost depuse înscrisuri prin care societatea B.A. a recunoscut că are obligaţia de a-i plăti acestuia salariile restante. Astfel, consideră că nu se poate aprecia că actul încheiat între părţi nu are valoarea unui CIM, în situaţia în care recurentul, în calitate de angajat al A., a fost detaşat către societatea B.A. De asemenea, existenta a trei părţi în contractul de muncă nu schimbă natura juridică a acestuia, cu atât mai mult cu cât cea de-a treia parte a fost beneficiarul serviciilor la care s-a făcut detaşarea.

Faptul că părţile au dorit să includă în contractul de muncă şi clauza de detaşare nu poate conduce la ideea că acest act nu poate fi considerat contract de muncă, astfel cum susţine intimata în motivele de recurs şi cum a arătat şi instanţa de recurs la termenul din data de 14.06.2012.

în legislaţia naţională şi europeană nu exista nicio reglementare conform căreia contractul de muncă să fie încheiat doar de două părţi, respectiv angajat şi angajator, astfel cum a arătat instanţa la termenul din data de 14.06.2012. Faptul că acest contract a fost încheiat şi de către agenţia care a pus la dispoziţie piloţi pentru B.A. nu poate conduce la concluzia că nu suntem în prezenţa unui contract de muncă şi, mai mult, nu îl poate priva pe salariat de dreptul legal şi constituţional de a fi remunerat pentru munca prestată.

Pentru a putea fi considerat contract de muncă, acesta trebuie să aibă toate elementele necesare în acest sens, respectiv obligaţia angajatului de a efectua diverse activităţi pentru angajator şi obligaţia corelativă a angajatorului de a-1 plăti pe angajat pentru activităţile prestate, elemente care se regăsesc în contractul încheiat de părţi. Mai mult, angajatorul a recunoscut raportul de muncă, atât în mod expres, cât şi prin însăşi plata drepturilor salariale lunare, astfel cum rezultă din documentele depuse la fondul cauzei.

Chiar şi în situaţia ipotetică în care acest contract tripartit nu ar putea fi calificat drept contract de muncă, consideră că relaţia de munca dintre părţi s-a dovedit, fiind recunoscută chiar de societatea intimată. De asemenea, această situaţie nu poate conduce la anularea obligaţiei de plată pe care B.A. o are faţă de recurent.

Astfel, arată că acest cadru juridic creat de părţi nu înlătură obligaţia de plată a drepturilor salariale şi nici raportul de muncă născut odată cu încheierea contractului. De asemenea, solicită a se avea în vedere şi principiul conform căruia interpretarea clauzelor contractuale se face în favoarea salariatului, în caz contrar fiind prejudiciat dreptul acestuia la remuneraţia cuvenită pentru activitatea prestată în cadrul companiei B.A.

Având în vedere toate aceste considerente, coroborate cu întregul material probator administrat în acest sens, solicită a se observa că suntem în prezenţa unui CIM, în baza căruia intimatei-pârâte B.A. îi revine obligaţia achitării drepturilor salariale şi, prin urmare, competenţa materială în vederea soluţionării prezentei cauze aparţine Secţiei a VlII-a privind conflictele de muncă şi asigurările sociale.

în ceea ce priveşte cea de-a doua excepţie invocată de intimată, respectiv excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată, atât sub aspect material, funcţional şi excepţional, solicită respingerea acesteia pentru următoarele considerente:

în ceea ce priveşte termenii şi condiţiile contractului tripartit de pilot, determinarea legii aplicabile, dincolo de alegerea făcută de părţi,

este supusă prevederilor Convenţiei de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale. Potrivit Convenţiei, alegerea legii făcută de părţi nu trebuie să aibă drept rezultat privarea angajatului de protecţia garantată lui prin regulile obligatorii din legea care s-ar aplica în absenţa alegerii (respectiv legea română), iar, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) lit. b), dacă angajatul nu îşi desfaşoară munca în mod obişnuit într-un anumit stat, se va aplica legea statului în care se găseşte sediul celui care l-a angajat, cu excepţia cazului în care din împrejurări reiese că acel contract integral este mai strâns legat de un alt stat, în care caz va fi supus legii acelui stat.

Chiar şi în condiţiile în care părţile au determinat consensual legea aplicabilă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia de la Roma din 1980, art. 8 alin. (2) din acelaşi act normativ stabileşte că „Totuşi, o parte se poate baza pe legea statului în care îşi are reşedinţa şi să declare că nu a consimţit, dacă din împrejurări apare că nu ar fi rezonabil să fie determinat efectul comportării sale în conformitate cu legea menţionată în paragraful precedent.

în sprijinul legislaţiei comunitare vin şi prevederile interne, care reglementează în mod indubitabil faptul că, într-o astfel de situaţie, părţile se pot adresa instanţelor din România. în acest sens, se invocă dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 344/2006, conform cărora „în situaţia în care salariaţii detaşaţi în condiţiile prezentei legi consideră că le-au fost încălcate drepturile cu privire la condiţiile de muncă, aceştia se pot adresa instanţelor judecătoreşti competente din România sau instanţelor judecătoreşti dintr-un alt stat, potrivit convenţiilor internaţionale existente în materie de competenţă judiciară”.

Astfel, textul de lege mai sus invocat prevede faptul că părţile se pot adresa instanţei competente din România sau dintr-un alt stat, conform convenţiilor internaţionale existente în materie de competenţă judiciară. Dispoziţiile legale nu prevăd obligaţia părţilor de a se adresa instanţelor competente, astfel cum acestea au fost convenite de părţi prin contractual încheiat, ci instanţelor competente, astfel cum ele sunt determinate de convenţiile internaţionale în materie.

Aşa cum reiese din textele de lege mai sus enunţate, se poate observa că obligarea recurentului-reclamant la a apela la legea cipriotă conduce la privarea acestuia de garanţia acordată de legislaţia română, încălcându-se în mod flagrant dispoziţiile art. 6 din convenţie. Mai mult, ca urmare a faptului că relaţiile de muncă s-au desfaşurat integral pe teritoriul României, conform dispoziţiilor legale de mai sus, se impune aplicarea legislaţiei române, competenţa revenind instanţelor judecătoreşti din România.

De asemenea, în susţinerea celor de mai sus, vine şi Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat care

prevede, la art. 101, faptul că „legea convenită de părţi, potrivit art. 73 şi 76, spre a cârmui contractul de muncă este aplicabilă numai în măsura în care nu aduce restrângeri ocrotirii pe care o asigură salariatului dispoziţiile imperative ale legii aplicabile în lipsa unei atare alegeri.

Referitor la faptul că obligaţia de plată cade în sarcina B.A., solicită a se observa că, potrivit art. 47 alin. (1) C. muncii, în cazul în care nici angajatorul nici utilizatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile faţă de salariatul detaşat, acesta are dreptul de a reveni la locul său de muncă de la angajatorul care l-a detaşat, de a se îndrepta împotriva oricăruia dintre cei doi angajatori şi de a cere executarea silită a obligaţiilor neîndeplinite.

în conformitate cu prevederile art. 19 alin. (2) lit. (a) din Convenţia privind competenta judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, „Un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenţie poate fi acţionat în justiţie pe teritoriul altui stat obligat prin prezenta convenţie în instanţele de la locul în care angajatul îşi desfaşoară în mod obişnuit activitatea sau înaintea instanţelor din ultimul loc în care acesta şi-a desfaşurat activitatea”. în sensul textelor de lege sus-invocate, coroborate cu faptul că recurentul-reclamant şi-a desfaşurat activitatea pe teritoriul României, solicită a se observa că instanţele competente pentru soluţionarea prezentei cauze sunt instanţele de judecată din România.

în ceea ce priveşte recursul reclamantului, se solicită a fi admis pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal (art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.) în ceea ce priveşte neacordarea daunelor morale. Instanţa de fond în mod greşit a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale. în acest sens, arată faptul că, deşi a adus la cunoştinţă modalitatea în care recurentul a fost prejudiciat de neacordarea drepturilor băneşti, instanţa nu a ţinut cont de aceste argumente.

Prin hotărârea atacată se menţionează faptul că „daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazurile în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprind clauze expres în acest sens”.

Astfel, potrivit art. 269 C. muncii, „angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”. în acest sens, textul sus-invocat reprezintă temeiul juridic pe baza căruia s-a fundamentat cererea de acordare a daunelor morale şi, de asemenea, reprezintă şi o normă imperativă de la care nu se poate deroga prin CCM sau CIM.

Astfel, lipsa unei reglementări exprese în CCM sau CIM referitoare la acordarea daunelor morale nu conduce la faptul că acestea nu se pot acorda. De asemenea, atât CCM, cât şi CIM se completează cu dispoziţiile Codului muncii, respectiv art. 269 C. muncii.

Referitor la prejudicierea recurentului de către societatea intimată prin neacordarea drepturilor salariale, daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 3189/20.04.2005).

în cauză, prejudiciul suferit de recurentul-reclamant nu a fost doar unul moral, ci şi material. Astfel, conform contractului de împrumut autentificat sub nr. 2141 de BNP A.L. şi D., la data de 25.08.2009 recurentul a împrumutat suma de 35.000 euro de la D.D. şi D.C.E., scadenţa împrumutului fiind data de 16.09.2010.

întrucât recurentul a fost în imposibilitatea de a proceda la rambursarea la termen a împrumutului acordat, împrumutătorii, prin BEJ A.D., O.C. şi

D.N.C., au procedat la punerea în a contractului de împrumut, în acest sens fiind pus sub sechestru imobilul recurentului ce reprezenta singura sa locuinţă.

Astfel, conform somaţiei nr. 567/15.11.2010, recurentului i s-a adus la cunoştinţă faptul că, dacă nu achită sumele restante, se va proceda la vânzarea la licitaţie publică a cotei de 1/2 din imobilul situat în Otopeni, tarlaua 31, parcela A360/24, lotul nr. 6, str. I.J. nr. 46, jud. Ilfov. Aceasta reprezenta singura a recurentului.

Precizează faptul că recurentul s-a aflat în imposibilitatea de a mai achita ratele lunare ale împrumutului, urmare directă a faptului că pe parcursul anului 2009 a primit salariul cu întârzieri foarte mari, iar din iulie 2010 nu a mai fost remunerat. Toată această situaţie a condus la punerea în executare a contractului de împrumut şi, ulterior, la constituirea sechestrului pe imobilul recurentului.

Astfel, toată această situaţie a fost generată de neîndeplinirea obligaţiei de plată a intimatei B.A., recurentul fiind în mod vădit prejudiciat, întrucât risca să-şi piardă locuinţa. Mai mult, astfel cum se poate observa din extrasul de cont anexat, de la data de 01.09.2010, veniturile recu-rentului-reclamant au scăzut substanţial ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de plată de către B.A. Astfel, acesta a fost nevoit să plătească pensia de întreţinere a copilului sau minor şi să trăiască din banii pe care îi împrumutau prietenii, fiind obligat chiar să procedeze la vânzarea singurului său autoturism pentru a-şi putea achita datoriile.

Deşi documentul sus-menţionat are o importanţă deosebită în dovedirea prejudiciului suferit de recurentul-reclamant, la termenul din

data de 14.06.2012, instanţa a considerat că nu este necesară depunerea acestuia, întrucât „daunele materiale nu pot fi dovedite cu înscrisuri”.

Deşi a solicitat proba cu înscrisuri atât prin motivele de recurs, cât şi verbal în faţa instanţei, proba nu s-a admis decât parţial, respectiv doar cu privire la documentele care existau deja la dosarul cauzei şi care fuseseră anexate motivelor de recurs.

Extrasele de cont pe care a dorit să le depună în cadrul probei cu înscrisuri nu au putut fi ataşate motivelor de recurs, întrucât acestea au fost eliberate ulterior declarării recursului, faţă de faptul că a considerat că este oportun ca la momentul depunerii extrasele de cont să fie actualizate la zi.

Consideră că, prin respingerea acestei probe, i s-a încălcat flagrant dreptul la apărare, cu atât mai mult cu cât aceste înscrisuri erau pertinente, concludente şi utile dezlegării cauzei, proba fiind solicitată în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare. Mai mult, instanţa a arătat faptul că, dacă recurentul a fost prejudiciat prin faptul că nu a mai putut beneficia de confortul oferit de un autoturism şi a circulat cu mijloacele de transport în comun, înseamnă ca, de fapt, acesta se obişnuise să trăiască la un nivel înalt, neputându-se reţine că a fost prejudiciat. în acest sens, nivelul de trai al recurentului era direct proporţional cu munca prestată, iar faptul că nu a mai beneficiat de „confortul” cu care era obişnuit este consecinţa directă a neachitării drepturilor salariale de către B.A.

Nu s-ar fi putut reţine culpa angajatorului dacă recurentul şi-ar fi diminuat nivelul de trai ca urmare a refuzului de a munci. însă, în situaţia în care recurentul şi-a îndeplinit obligaţiile de serviciu astfel cum i-au fost puse în vedere de angajator, şi B.A. avea obligaţia corelativă de a-i achita drepturile salariale, astfel cum au fost stabilite în contract.

Consideră că, în acest fel, a fost pe deplin evidenţiat prejudiciul moral suferit de recurent, iar această situaţie, raportată la refuzul constant al

B.A. de a-i acorda remuneraţia cuvenită, refuzul permanent de a se ţine cont de drepturile salariatului, de obligaţiile pe care legea le prevede în sarcina sa, au generat o stare continuă de stres, o suferinţă evidentă salariatului, toate aceste aspecte fiind de natură a „dărâma” sănătatea fizică şi liniştea unui om normal, de a conduce la neîncredere atât faţă de un raport normal de muncă, cât şi faţă de propria persoană. Mai mult, a fost grav prejudiciată imaginea sa şi în cadrul societăţii, a vieţii personale, prin încălcarea demnităţii, onoarei, toate acestea conducând la alterarea imaginii construite.

Aceste angoase, neplăceri, incertitudini ar trebui reparate, pe cât posibil, de către angajator prin plata unor daune morale. în acest sens, solicită a se avea în vedere şi cauzele Străin şi alţii c. României, cererea nr. 57001/00, Pini şi Bertani şi Manera şiArtipaldi c. României, publicată în M. Of. nr. 1245/23.12.2004, Ernestina Zullo c. Italiei, cererea nr. 64897/01).

Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, este de reţinut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare. Stabilirea cuantumului acestora include o doză de aproximare, avându-se în vedere consecinţele negative suferite de recurent pe plan psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

în privinţa daunelor morale, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în decizia nr. 4505/03.07.2008 a Secţiei civile şi de proprietate intelectuală, faptul că nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele, pe orice plan, suferite de reclamant, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze prejudiciul moral cauzat. în acest sens, apreciază că suma solicitată cu titlu de daune morale, respectiv contravaloarea a 10 salarii lunare nete, este justă, fiind raportată la întregul prejudiciu cauzat recurentului pe o perioadă de aproximativ 2 ani.

Având în vedere toate aceste considerente, precum şi întregul material probator administrat în cauza, se solicită ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună admiterea contestaţiei în anulare astfel cum a fost formulată şi, pe cale de consecinţă, anularea în tot a deciziei nr. 4198, pronunţată la data de 21.06.2012 de Curtea de Apel Bucureşti.

Pe fondul cauzei, solicită admiterea recursului reclamantului, în sensul admiterii cererii de acordare a daunelor morale în cuantum de 10 salarii lunare nete, respectiv 65.000 euro, iar în ceea ce priveşte recursul formulat de intimată, solicită respingerea tuturor excepţiilor invocate de aceasta şi, pe cale de consecinţă, respingerea recursului ca neîntemeiat şi nelegal.

Contestaţia în anulare este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă ca atare. Un prim motiv de contestaţie invocat este acela că dezlegarea dată de instanţa de recurs ar fi rezultatul unei greşeli materiale, în sensul că aceasta ar fi interpretat greşit dispoziţiile legale, statuând inaplicabilitatea în speţă a Convenţiei de la Roma din 1980.

Curtea observă că instanţa de recurs a analizat acest aspect şi a argumentat că această Convenţie a fost transpusă prin Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului şi Consiliului din 17.06.2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale şi, în consecinţă, a analizat clauza prevăzută de art. 8.6 din contractul de pilotare din perspectiva acestui Regulament.

Interpretarea unor dispoziţii legale nu constituie o greşeală materială, ci o analiză pe fond a cauzei. în doctrina de specialitate s-a arătat că textul art. 318 teza I C. proc. civ., care reglementează contestaţia în anulare specială împotriva hotărârilor instanţelor de recurs, atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale, are în vedere erori

cu caracter procedural, cum ar fi respingerea unui recurs ca tardiv, deşi din plicul ataşat la dosar rezultă că acesta a fost introdus în termen, anularea unui recurs ca nemotivat, deşi motivele de recurs au fost depuse înăuntrul termenului prevăzut de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., anularea greşită a recursului ca fiind formulat de o persoană care nu are calitatea de reprezentant etc.

De asemenea, pentru verificarea erorii materiale la care face referire art. 318 C. proc. civ. nu este necesară reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor. Greşeala materială care poate fi îndreptată prin intermediul contestaţiei în anulare speciale nu trebuie să fie rezultatul interpretării unui text de lege, pentru că altfel s-ar ajunge la judecarea din nou a aceluiaşi recurs.

în speţă de faţă, contestatorul este nemulţumit de interpretarea pe care instanţa de recurs a dat-o dispoziţiilor art. 28 din Regulament, referitoare la aplicarea în timp a prevederilor cuprinse în acesta. După cum se poate observa, nu se invocă o greşeală materială în sensul celor mai sus expuse şi, prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ., astfel că primul motiv de contestaţie în anulare este neîntemeiat.

Prin cel de-al doilea motiv de contestaţie invocat, se susţine că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.

Curtea observă că prin decizia atacată instanţa de recurs a respins acţiunea, ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti române.

Secţia a Vil-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti a fost competentă să se pronunţe asupra recursului cu care a fost sesizată, în raport de obiectul litigiului, şi anume drepturi băneşti solicitate în temeiul unui contract de pilotare. Ceea ce se critică prin prezenta contestaţie în anulare este soluţia instanţei de recurs asupra excepţiei de necompetenţă, dar care nu poate fi cenzurată prin prisma art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Articolul 317 prevede: (1) Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 1. când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii; 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă. (2) Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fară ca el să fi fost judecat în fond”.

în speţă, excepţia de necompetenţă nu numai că a fost invocată prin recurs, dar a şi constituit unicul aspect analizat de instanţa de control judiciar, care a apreciat că litigiul nu este de competenţa instanţelor române.

în aceste condiţii, câtă vreme Curtea s-a pronunţat deja cu privire la competenţă, hotărârea instanţei de recurs nu mai poate fi atacată pe calea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care aceeaşi instanţă (contestaţia în anulare fiind o cale de atac de retractare) ar fi chemată din nou să se pronunţe asupra excepţiei de necompetenţă şi, implicit, asupra soluţiei deja adoptate.

Un alt motiv de contestaţie invocat este cel prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi este, de asemenea, neîntemeiat.

Aşa cum rezultă din cuprinsul dispoziţiei legale citate, contestaţia poate fi exercitată pentru acest motiv dacă procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cerinţelor legii. în speţă, recursul a fost judecat la data de 14.06.2012, când procedura de citare a fost legal îndeplinită cu recurentul-reclamant I.A., care a fost şi reprezentat de apărătorul ales. Cum cazurile de contestaţie în anulare sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, orice altă susţinere întemeiată pe art. 317 pct. 1 C. proc. civ. nu poate fi primită.

I.A. nu contestă modul de îndeplinire a procedurii de citare, ci o pretinsă respingere a cererii de amânare pentru necomunicarea motivelor de recurs formulate de cealaltă parte.

Curtea observă, pe de o parte, că motivele de recurs formulate de SC B.A.T.A. SA au fost comunicate odată cu citaţia, la 30.05.2012, astfel cum rezultă din dovada de comunicare din dosarul recurs, iar pe de altă parte, că în practicaua deciziei atacate nu s-a consemnat nicio cerere de amânare a cauzei pentru pregătirea apărării.

întrucât toate celelalte motive invocate în cuprinsul contestaţiei, privind antepronunţarea instanţei de recurs, respingerea probei cu înscrisuri şi temeinicia pe fond a pretenţiilor solicitate de la B.A.T.A. SA, nu se încadrează în motivele de contestaţie în anulare expres şi limitativ prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ., acestea nu pot forma obiectul analizei şi nu vor fi examinate. Faţă de considerentele de fapt şi de drept expuse, Curtea a respins contestaţia în anulare ca neîntemeiată.