– anularea deciziei nr.301/3.08.2009 ca fiind netemeinică şi nelegală;
– obligarea intimatei la emiterea unei decizii de încetare a contractului individual de muncă prin demisie, începând cu data de 16.08.2009, ca efect al cererii nr.1938/31.07.2009;
– obligarea intimatei la plata, la zi, a drepturilor de natură salarială izvorâte din contractul individual de muncă şi din contractul de performanţă, în cuantum de 38.425 lei;
– obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea contestaţiei se arată, în esenţă, că, reclamantul a fost angajatul societăţii intimate în funcţia de director general, începând cu data de 1.12.2008 încheind totodată şi un contract de performanţă, prin care, intimata se obliga să-i plătească lunar suma de 3.500 lei net, pentru perioada 1.12.2008 – 31.12.2009, sumă pe care nu i-a plătit-o până la data promovării acţiunii.
Pe parcursul derulării contractului de muncă, pe fondul unor neînţelegeri avute cu conducerea societăţii, contestatorul a solicitat în repetate rânduri încetarea raporturilor de muncă, atât prin demisie, cât şi prin acordul părţilor.
Prin decizia atacată s-a dispus, în mod temeinic şi nelegal, încetarea contractului de muncă, fără respectarea termenului de preaviz de 15 zile, iar pe de altă parte, contestatorul a revenit, anterior emiterii deciziei, la adresa nr.1929/28.07.2009, acea solicitare a sa, nemaifiind în vigoare la 2.08.2009.
În drept, Legea nr.53/2003; art.242, 274 Cod procedură civilă.
Intimata a depus întâmpinare prin care arăta următoarele:
– Primul petit privind anularea deciziei nr.301/3.08.2009 şi obligarea societăţii la emiterea unei noi decizii cu luarea în considerare a cererii sale din 31.07.2009, este nefondat.
– Societatea recunoaşte obligaţia de plată a salariului pentru luna iulie 2009 însă cuantumul acestuia nu este de 3450 lei.
– Pretenţia privind plata salariului aferent perioadei de preaviz, 1.08.2009 – 15.08.2009, este nefondată.
– Societatea este de acord şi cu plata indemnizaţiei pentru concediul de odihnă, cuantumul acesteia trebuind însă stabilit în conformitate cu salariile cuvenite pentru perioada lucrată în unitate, conform dispoziţiilor contractului de muncă şi actelor juridice încheiate între cele două părţi.
– pretenţia privind plata sumei de 31.500 lei reprezentând drepturi izvorâte din contractul de performanţă, este nefondată invocându-se excepţia rezoluţiunii acestuia prin îndeplinirea condiţiei rezolutorii prevăzute în art. 12 „Dispoziţii finale” paragraful 4 din contract.
În drept, art.969 raportat la art.1019 şi urm. din Codul civil, art.12 din contractul nr.1725/27.11.2009.
De asemenea, intimata a formulat cerere reconvenţională prin care solicita obligarea contestatorului la plata următoarelor sume:
– 699,85 lei, cu titlu de avansuri spre decontare ridicate şi nerestituite;
– 4.000 lei, cu titlu de sume de bani ridicate din casieria societăţii şi nerestituite;
– 98 lei, cu titlu de dobânzi la avansurile ridicate fără justificare.
Din actele dosarului, instanţa reţine următoarele:
Contestatorul T. D. a fost angajatul societăţii intimate începând cu data de 1.12.2008 în funcţia de director, contractul de muncă fiind încheiat pe durată determinată de 1 an, până la 1.11.2009.
În paralel, părţile au încheiat şi un contract de performanţă, pe aceeaşi durată, în temeiul căruia societatea i-a încredinţat contestatorului, în calitate de manager, organizarea, conducerea şi gestionarea activităţii, având la bază îndeplinirea unor obiective şi criterii de performanţă în schimbul unei plăţi, conform celor stipulate în cuprinsul contractului.
La data de 8.06.2009, contestatorul a formulat o cerere de demisie prin care solicita încetarea activităţii după trecerea preavizului de 30 de zile.
Contestatorul a revenit asupra acestei cereri la 1.07.2009, conducerea societăţii fiind de acord cu renunţarea la cererea de demisie.
La data de 27.07.2009, contestatorul formulează o nouă cerere de demisie înregistrată sub nr.1925, prin care solicită încetarea contractului de muncă după o perioadă de preaviz de 30 de zile calculată începând cu 1.08.2009, apoi la data de 28.07.2009, prin cererea înregistrată sub nr.1929, a solicitat încetarea contractului de muncă prin acordul părţilor, cu data de 1.08.2009. Prin cererea înregistrată sub nr. 1938/31.07.2009, contestatorul renunţă la cererea formulată în 28.07.2009, arătând că revine la cererea nr. 1925/27.07.2009 şi respectă preavizul de 30 de zile.
În data de 3.08.2009, societatea intimată a emis decizia nr.301 prin care, având în vedere cererea nr.1929/28.07.2009, a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului începând cu data de 1.08.2009, în temeiul art. 55 lit.b din Codul Muncii.
Din cele ce preced, rezultă că petitele din acţiunea principală, prin care se solicită anularea deciziei nr.301/3.08.2009 şi obligarea intimatei la emiterea unei decizii de încetare a contractului de muncă prin luarea în considerare a cererii nr.1938/31.07.2009, s-au găsit nefondate şi au fost respinse pentru următoarele considerente:
Demisia, aşa cum este definită la art.79 alin. (1) din Codul Muncii, este un act unilateral de voinţă al salariatului şi totodată un act definitiv, care nu poate fi retractat decât cu acordul angajatorului.
În speţa de faţă, societatea intimată şi-a dat acordul expres la retragerea demisie formulate la 8.06.2009, apoi, prin emiterea deciziei contestate, şi-a dat acordul implicit şi la retragerea demisiei formulate prin cererea nr.1925/27.07.2009.
Astfel, intimata a dat eficienţă cererii de încetare a contractului de muncă prin acordul părţilor, cerere formulată la 28.07.2009.
Cum iniţiativa încetării contractului de muncă pe acest temei i-a aparţinut contestatorului iar intimata şi-a exprimat acordul, revenirea contestatorului şi asupra acestei cereri, nu mai poate produce nici un efect. În acest sens este de subliniat că, deşi dreptul salariatului de a pune capăt unilateral, contractului său individual de muncă, dă expresie principiului libertăţii muncii totodată relaţiile de muncă sunt guvernate de principiul bunei credinţe în exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor, ori inconsecvenţa contestatorului care la un interval scurt de timp a formulat cereri de demisie şi de încetare a contractului de muncă prin acordul părţilor asupra cărora a revenit, încalcă acest principiu al bunei credinţe şi poate reprezenta chiar un abuz de drept.
Contestatorul a mai solicitat şi obligarea intimatei la plata drepturilor salariale cuvenite, atât în temeiul contractului individual de muncă, cât şi al contractului de performanţă.
În legătură cu aceste capete de cerere, intimata a invocat excepţia rezoluţiunii contractului de performanţă prin îndeplinirea condiţiei rezolutorii prevăzute la art.12 paragraful 4 din acest contract, care stipulează că, „în cazul neîndeplinirii integrale a prevederilor prezentului contract mai mult de două luni consecutive, acesta decade de drept, fără o anunţarea prealabilă”.
În susţinerea excepţiei, intimata a arătat că nu a fost finalizat contractul prin încheierea anexelor referitoare la obiectivele, criteriile şi indicatorii de performanţă la care se face referire în textul art.6, considerent pentru care, nici salarizarea nu s-a făcut pe baza punctajului stabilit prin aceste anexe.
Această susţinere este infirmată de actul semnat de către preşedintele Consiliului de Administraţie al societăţii care reprezintă tocmai analiza celor 10 criterii de performanţă pentru luna decembrie 2008 din anexa nr.1 şi anexa nr.2 de unde rezultă că aceste anexe au fost întocmite.
Aşa fiind, această excepţie urmează a fi respinsă.
Se impune totuşi clarificarea unui aspect legat de salarizarea contestatorului, care susţine că trebuia să primească atât salariul stipulat în contractul de muncă, cât şi drepturile băneşti cuvenite în temeiul contractului de performanţă, în timp ce intimata susţine că drepturile din acest ultim contract, 3500 lei, reprezintă tocmai valoarea netă a salariului de 4932 lei din contractul individual de muncă.
Coroborând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, se constată că drepturile băneşti cuvenite contestatorului, la angajare, în baza ambelor contracte, sunt în cuantum de 3500 lei net lunar, cu condiţia îndeplinirii indicatorilor de performanţă din anexa 1 şi punctajului stabilit în anexa 2.
Astfel, salariul de bază lunar înscris în contractul individual de muncă este de 4932 lei iar în contractul de performanţă s-a stipulat primirea unei sume de 3500 lei net lunar negociat,sumă care conţine şi plata orelor lucrate sâmbăta. Tot în contractul de performanţă s-a menţionat la art.12 alin. 5 că salarizarea managerului se face în funcţie de încadrarea în indicatorii de performanţă din anexa 1 pe baza punctajului maxim acordat conform anexei 2.
Apoi în procesul verbal încheiat la 27.11.2008 cu ocazia adunării generale a asociaţilor în care s-a aprobat şi angajarea contestatorului în funcţia de director general, la pct. 4 s-a menţionat că încadrarea acesteia se face începând cu data de 1.12.2008 cu un salariu de încadrare de 3500 lei net/lună . Aşa cum arătam anterior ,s-a întocmit un act de analiză a celor 10 criterii de performanţă pentru luna decembrie 2008 conform căruia pentru această lună i se cuvine contestatorului 100/% salariul pentru contractul de performanţă .Cu toate acestea conform situaţiei de plată întocmite pentru contestator, salariul tarifar cuvenit acestuia pentru luna decembrie 2008 a fost de 4932 lei de unde rezultă că acesta este salariul brut acordat acestuia în baza ambelor contracte în situaţia realizării indicatorilor de performanţă,în caz contrar pentru luna decembrie 2008 când s-au îndeplinit criteriile de performanţă trebuind să opereze un cumul al celor două sume (4932+3500) ceea ce nu s-a întâmplat.
Oricum începând cu luna ianuarie 2009 s-au emis o serie de acte care au influenţat cuantumul salariului contestatorului şi anume:
– prin decizia nr.1 din 20.01.2009 dată de contestator s-a stabilit realizarea unui target de 750.000 lei fără TVA pentru anul 2009 ,producţie mezeluri vândută şi încasată şi s-a decis că întregul personal ,inclusiv directorul ,va fi remunerat în funcţie de realizări;
– la 6.05.2009 s-a încheiat un act adiţional la contractul de muncă al contestatorului conform căruia începând cu data de 1.05.2009 salariul brut va fi calculat în funcţie de procentul de realizare a planului de producţie vândută şi încasată.
– la 11.06.2009 contestatorul a emis decizia nr. 283 în temeiul căreia au fost penalizaţi cu 15% din salariul de bază al lunii mai 2009, pentru neatingerea targetului ,mai mulţi angajaţi ai societăţii printre care şi contestatorul.
În cauză a fost efectuată o expertiză contabilă şi un supliment la aceasta care ţinând cont de toate cele arătate mai sus a concluzionat că intimata trebuie să îi mai plătească contestatorului următoarele sume :
-3946 lei reprezentând salariul brut cuvenit pentru luna iulie 2009 şi
-2173 lei reprezentând compensarea în bani a concediului de odihnă cuvenit pentru perioada lucrată .
Pentru aceste sume ,în temeiul art.161 şi următoarele şi 140 alin (4) din Codul Muncii, a fost admisă acţiunea principală.
În condiţiile respingerii primului capăt de cerere a fost respins şi petitul prin care se solicită plata salariului aferent perioade de preaviz 1.08.2009 -15.08.2009.
Referitor la cererea reconvenţională,expertiza contabilă a stabilit şi că, contestatorul, a ridicat din casieria societăţii, suma de 4000 lei pentru care nu există documente justificative astfel că, în temeiul art.272 alin(2) din Codul Muncii, acesta a fost obligat la restituirea acestei sume admiţând în parte şi cererea reconvenţională.
În temeiul art.1143 Cod. civil, la cererea contestatorului, au fost compensate datoriile reciproce ale părţilor până la concurenţa sumei de 2519 lei pe care urmează să o plătească intimata, contestatorului.
În temeiul art.276 Cod proc. civilă au fost compensate şi cheltuielile de judecată efectuate de părţi.
