Soluţia la instanţa de fond – Sentinţa civilă nr. 19103/09.12.2009 a Judecătoriei Craiova – a fost respinsă contestaţia la executare formulată de contestatorul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova. A fost respinsă cererea de suspendare a executării silite pornită în dosarul nr. 450/E/2009 al B.E.J. “Talpă Neacşu şi Terpovici”.
Soluţia la instanţa de recurs – a fost respins recursul ca nefondat
Motivarea:
La data de 21 07 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a formulat contestaţie împotriva executării silite începute în baza titlului – sentinţa civilă nr. 5075/11 12 2007, încheierea din data de 20 12 2007 şi decizia civilă nr 4009/4 06 2008 , de Biroul Executări judecătoreşti Asociatia Talpă – Neacşu Cristian şi Terpovici Bogdan , din Craiova , Str. Romania Muncitoare nr 15, judeţul Dolj, în dosarul de executare nr. 450/E/2009, la cererea creditorilor intimaţi SG, TT, SI şi alţii.
Motivîndu-şi contestaţia, contestatorul a arătat că instanţa de executare este Tribunalul – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, ca instanţă care a emis titlul executoriu şi nu judecătoria, potrivit principiului specialul derogă de la general – specialia generalibus derogat.
Un al doilea motiv se referă la faptul că titlul executoriu poartă asupra obligatiei de a da, obligatie prin care Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ,Parchetul de pe lingă Curtea de Apel Craiova şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj au fost obligaţi la plata sumei prin hotărâri judecătoreşti iar chematul în garanţie a fost obligat să achite şi să vireze fondurile necesare pentru plata despăgubirilor sumelor acordate prin hotărâre.
Rezultă aşadar, in opinia contestatorului, faptul că obligaţia Ministerului Finanţelor Publice este o obligaţie de rezultat, că acesta este debitorul de care depinde executarea obligaţiei solidare, iar obligaţia de titlu executoriu, stabilită în sarcina Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova este o obligaţie de mijloace, divizibilă, ( solidară cu a celorlalţi pârâţi).
Contestatorul a invocat şi excepţia prematuritătii cererii de încuviinţare a executării silite adresate instanţei de executare , potrivit art. 2 şi art. 3 din Lg. 110/2007 pentru modificarea şi completarea O.G. 22/2002, privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titlu executoriu.
Arată contestatorul că, prin emiterea somaţiei şi a procesului-verbal, judecătoresc a încălcat dispoziţiile legale ale Legii nr. 110/2007, pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 22/2002, privind executarea obligaţiilor de plată a instituţiilor publice stabilite prin titluri executoriu şi ale O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei aprobată prin Legea nr. 76/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 3168/20.10.2009 a Tribunalului Dolj, judeţul Dolj, pronunţată în dosarul nr. 9857/63/2009, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind contestatorul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în favoarea Judecătoriei Craiova.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Craiova în vederea soluţionării la data de 04.11.2009.
Prin sentinţa civilă nr. 19103 din 09.12.2009 a Judecătoriei Craiova a fost respinsă contestaţia la executare formulată de contestatorul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova.
A fost respinsă cererea de suspendare a executării silite pornită în dosarul nr.450/E/2009 al BEJ Talpă Neacşu şi Terpovici.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele aspecte:
Prin sentinţa civilă nr.5075/11.12.2007 a Tribunalului Dolj, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, pronunţată în dosarul nr.10290/63/2007 au fost obligaţi pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj să plătească reclamanţilor sporul pentru stres şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50 % din indemnizaţia brută lunară pe perioada 01.04.2004 – 31.08.2007. A fost admisă cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor formulată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi obligat chematul în garanţie să aloce fondurile necesare achitării sumelor cuvenite reclamanţilor şi intervenienţilor.
Această sentinţă civilă constituie titlu executoriu.
Titlul nu a fost executat de bunăvoie, potrivit art. 371/1 C.p.c., motiv pentru care petenţii au solicitat executarea silită în data de 13.05.2009, potrivit dosarului de executare nr. 450/E/2009 al BEJ Talpă Neacşu şi Terpovici.
Ulterior întocmirii actelor de executare, debitoarea Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a formulat prezenta contestaţie la executare.
Art.6 paragraful 1 din Convenţia (Europeană) pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil şi soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă şi penală.
Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include şi faza de executare a hotărârilor judecătoreşti definitive. Însă Convenţia are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, aşa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudenţa sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul şi instituţiile publice au îndatorirea, reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului legalităţii şi de a executa de bunăvoie hotărârea judecătoreasca de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluţionare prevăzut de art.6 din Convenţie fiind aplicabil şi în faza executării silite (de exemplu, cauza Ruianu contra României, Pini şi Bertani, Manera şi Atripaldi contra României, Şandor contra României, V. Ionescu contra României, Sabin Popescu contra României).
Întârzierea în executarea unei sentinţe, imputabilă autorităţilor care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere şi dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei.
În Cauza Şandor contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: “Administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Pe cale de consecinţă, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art.6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi”.
Curtea reaminteşte că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obţinut o creanţă împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obţine satisfacţie.
Curtea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentinţa, autorităţile naţionale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiţie în faza de executare, fiind încălcat art.6 alin.1 din Convenţie.
Aşadar, refuzul autorităţilor de a aloca sumele necesare plăţii debitului constituie şi o atingere adusă dreptului ce decurge din art.1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei.
Aşa cum rezultă din cele arătate anterior, art.6 din Convenţie, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (şi instituţiilor publice) obligaţia pozitivă de a da curs hotărârilor judecătoreşti irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obţinut o creanţă împotriva statului să iniţieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanţei sale.
În consecinţă, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
În consecinţă, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite şi nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanţei pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerinţă în dreptul său la recunoaşterea bunurilor.
Dispoziţiile derogatorii ale O.G. nr.22/2002, ale O.U.G. nr. 75/2008, ale O.U.G. nr.71/2009 şi ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanţelor favorizează statul în raporturi de drept privat (raporturile de drept al muncii întră în sfera dreptului privat), acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziţii de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică. Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit silit inclusiv asupra locuinţei, în cazul persoanei fizice, sau până la intrarea în , în cazul persoanei juridice.
Curtea Constituţională a României, în practica sa constantă (de exemplu, Decizia nr. 255/2003, Decizia nr. 127/2008, Decizia nr. 1184/2008, Decizia nr. 784/12.05.2009), a considerat că dispoziţiile derogatorii ale O.G. nr.22/2002 sunt în acord cu dispoziţiile Constituţiei.
În Decizia nr. 127/2008, Curtea Constituţională a arătat că dispoziţiile O.G. nr.22/2002 nu contravin nici dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, chiar dacă permite statului să împiedice, să anuleze sau să întârzie în mod excesiv executarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva sa: „este adevărat că prin instituirea unui termen de 6 luni în care instituţia debitoare este obligată să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată (dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri) se prelungeşte durata procedurii de executare a titlului. Însă, Curtea observă că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu în Cauza Burdov contra Rusiei (2002), s-a statuat că, deşi o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidităţi pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepţional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanţe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanţei înseşi a dreptului protejat de art.6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”
De la Cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Şandor contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Constituţionalitatea O.G. nr.22/2002, a O.U.G. nr. 75/2008 sau a O.U.G. nr.71/2009 nu poate fi pusă în discuţie de către prezenta instanţă, verificarea constituţionalităţii fiind de competenţa exclusivă a .
Însă în privinţa concordanţei dispoziţiilor O.G. nr.22/2002, ale O.U.G. nr. 75/2008 şi ale O.U.G. nr.71/2009 cu cele ale Convenţiei Europene, primul judecător chemat să se pronunţe este cel intern. În această privinţă, prezenta instanţă nu mai este ţinută de aprecierile Curţii Constituţionale dacă ordonanţele respective respectă sau nu principiile europene în materia drepturilor omului.
De altfel, nu este singura dată când Curtea Constituţională a României are aprecieri contrare celor ale Curţii Europene asupra compatibilităţii legislaţiei interne cu dispoziţiile Convenţiei. În Cauza Dumitru Popescu contra României (nr.2 / 26 aprilie 2007), se apreciază că instanţa constituţională română „a ajuns la concluzia compatibilităţii legii naţionale cu art.8 din Convenţie şi cu principiile care se degajă din jurisprudenţa Curţii (Europene) în materie. Această concluzie este desigur în contradicţie cu aprecierile Curţii”, această situaţie fiind „regretabilă”, fiind vorba despre „o eroare de aplicare sau de interpretare a jurisprudenţei Curţii de către judecătorul constituţional naţional.” (paragrafele 101 şi 102 din Hotărâre).
Între aplicarea ordonanţelor indicate, ce prevăd eşalonări în achitarea unor creanţe constatate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile – titluri executorii, creanţe ce reprezintă drepturi salariale restante, pe de-o parte şi dispoziţiile Convenţiei şi ale jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, pe de altă parte, instanţa este obligată să dea curs celor din urmă, conform art.11 alin.2 şi art.20 din României, revizuită în 2003.
Art. 11 alin. 2 din Constituţie arată că „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.” Art.20 intitulat „Tratatele internaţionale privind drepturile omului” prevede: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Concluzionând, instanţa de fond a reţinut că, ori de câte ori se invocă prevederile O.G. nr.22/2002, ale O.U.G. nr. 75/2008, ale O.U.G. nr.71/2009 sau ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanţelor, pentru a se bloca sau amâna executarea silită, acest impediment nu va fi luat în considerare.
Refuzul autorităţilor de a aloca sumele necesare plăţii debitului constituie o atingere adusă dreptului intimaţilor ce decurge din art.1 Protocolul nr.1 din Convenţie.
Aşa cum rezultă din cele arătate anterior, art.6 din Convenţie, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (si instituţiilor publice) obligaţia pozitivă de a se plia la hotărârile judecătoreşti irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obţinut o creanţă împotriva statului să iniţieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanţei sale.
Instanţa de fond a constatat că prin eşalonarea plăţii pe o perioadă de peste 3 ani de zile s-a creat un dezechilibru nerezonabil între interesul general şi cel particular, astfel încât nu s-a respectat principiul proporţionalităţii instituit de jurisprudenţa constantă a Curţii EDO.
Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite şi nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanţei care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerinţă nepermisă şi nerezonabilă în dreptul său la recunoaşterea bunurilor prevăzut la art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO.
Instanţa de fond nu a reţinut susţinerea contestatoarei, în sensul că vina în neexecutarea titlurilor executorii aparţine ordonatorului principal de credite, care nu a prevăzut şi virat sumele în buget, susţinere, având în vedere că, în conformitate cu dispoziţiile hotărârii judecătoreşti ce constituie titlu executoriu, debitor al obligaţiei este contestatoarea, care, potrivit art. 3 OG 22/2002, este obligată a achita debitul potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă, după trecerea termenului de 6 luni prevăzut la art. 2 al aceluiaşi act normativ.
Pentru motivele expuse, instanţa a constatat că actele de executare sunt întocmite potrivit dispoziţiilor legislaţiei interne, care nu contravine legislaţiei europene, motiv pentru care a respins contestaţia la executare.
Împotriva sentinţei civile nr.19103/09.12.2009 a declarat recurs con testatorul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, prin care a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei pentru competentă soluţionare la Tribunalul Dolj –Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi admiterea contestaţiei la executare aşa cum a fost formulată.
În motivarea recursului, recurentul a criticat în esenţă soluţia pronunţată de instanţa de fond, pentru următoarele considerente:
1. Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei materiale a altei instanţe ( art.304 pct.3 C.pr.civ.), respectiv a fost pronunţată de Judecătorie care nu era instanţa competentă să judece contestaţia, având în vedere caracterul derogator dat de obiectul titlului executoriu. Instanţa de executare pentru titlurile emise de Tribunal, competenţă materială – conflicte de muncă, trebuia să fie Tribunalul, ca instanţă care a judecat fondul cauzei. Faţă de prevederile art.2 lit.c C.pr.civ. şi art.281 din Codul Muncii, Judecătoria nu are competenţa de a se pronunţa nici asupra cererii de încuviinţare a investirii, nici asupra contestaţiei la executare a unui litigiu de muncă. Întrucât titlul executoriu emană de la Tribunal – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale şi având în vedere prevederile Legii nr.110/2007 pentru modificarea şi completarea OG nr.22/2002 privind obligaţiile de plată stabilite prin titluri executorii, coroborat cu art.2 alin.1 lit.c şi art.3711 C.pr.civ., instanţa de executare este Tribunalul Muncii şi nu instanţa de drept comun – Judecătoria, potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant.
2. Soluţia instanţei de fond s-a dat cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti ( art.304 pct.4 C.pr.civ.), în sensul că Judecătoria în mod greşit a apreciat că prin dispoziţiile OG nr.22/2002, OUG nr.75/2008 şi OUG nr.71/2009, statul nu poate impune limitări ale executării silite şi nu poate institui norme derogatorii care să ducă la amânarea realizării creanţei pe care o persoană o are împotriva sa.
Motivarea instanţei de fond referitoare la jurisprudenţa CEDO este greşită, întrucât motivele care au condus Curtea la soluţia constatării încălcării art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie poartă asupra unei alte stări de fapt şi de drept, în aceste cauze nu s-a putut oferi nicio justificare valabilă pentru ingerinţa cauzată de refuzul autorităţilor de a plăti despăgubirile. Alta este situaţia în speţă, debitorul a început executarea de bună-voie a obligaţiei stipulată în titlu, iar întârzierea în finalizarea acesteia este justificată de circumstanţele speciale: imposibilitatea menţinerii echilibrelor bugetare şi în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvernul României inclusiv în ceea ce priveşte nivelul deficitului bugetar. Ingerinţa este determinată de necesitatea menţinerii unui just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor individuale: dreptul oricărei persoane fizice sau juridice la respectarea bunurilor sale nu aduce atingere dreptului pe care îl au statele de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. (cauza Metaxas împotriva Greciei, paragraful 31)
3. Hotărârea dată de instanţa de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art.304 pct.5 coroborat cu art.304 pct.7 C.pr.civ.).
Hotărârea criticată cuprinde numai descrierea unei stări de fapt eronate, fără arătarea motivelor de fapt şi de drept care i-au format convingerea, hotărârea fiind astfel lipsită de conţinut.
Actul de procedură prin care s-a încuviinţat executarea silită a fost îndeplinit de un judecător necompetent, fiind lovit de nulitate.
Judecătoria a greşit când a considerat că statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie în mod rezonabil executarea unor asemenea hotărâri, întrucât tocmai lipsa fondurilor a determinat adoptarea ordonanţelor de urgenţă. Executarea de bună-voie a titlurilor executorii a fost suspendată de către legiuitor, având în vedere dificultăţile financiare cu care statul se confruntă, prevăzând un termen de graţie de 6 luni-OG nr.2/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, care curge pentru situaţia în care instituţia publică se confruntă cu o lipsă de fonduri.
Instanţa de fond trebuia să constate că a intervenit suspendarea de drept a executării titlului, prin efectul dispoziţiilor art.1 alin.2 din OG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului sectorului bugetar. Prin urmare, somaţia trebuia să fie emisă în conformitate cu prevederile art.387 C.pr.civ., însă cu arătarea măsurilor impuse de dispoziţiile Legii 110/2007, respectiv să cuprindă menţiunea că executarea se suspendă potrivit art.3 alin.1 din OUG nr.75/2008privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei.
Plata sumelor aferente fiecărui titlu executoriu dintre cele prevăzute în art.3 din OUG nr.75/2008se va realiza în trei tranşe: în luna octombrie 2008 -30 %; în luna martie 2009 – 40 % ; în luna octombrie 2009 – 30 %.
Potrivit art.1 din OG nr.71/2009, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31.12.2009 se va realiza după o procedură de executare prevăzută în lege.
În consecinţă, chiar dacă până la promovarea prezentei căi de atac a încetat suspendarea executării ordonanţei, instanţa trebuie să se pronunţe asupra greşitei aplicări a legii procesuale guvernate de principiul tempus regit actum.
4. Hotărârea judecătorească poartă obligaţiei de a da. Obligaţia din titlul executoriu stabilită în sarcina pârâtului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova este o obligaţie de mijloace, divizibilă, solidară cu a celorlalţi pârâţi, astfel că executarea acesteia este imposibilă. Având în vedere că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova are calitatea de ordonator secundar de credite potrivit HG nr.736/2003, art.131 pct.1din Legea 304/2004 republicată şi art.19 din Legea 500/2002 privind finanţele publice, este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata sumelor acordate de instanţă.
Pentru aceste motive era necesară îndreptarea cererii de executare împotriva Ministerului Economiei şi Finanţelor ca acesta să vireze Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care să pună la dispoziţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova sumele solicitate de creditori.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, ca debitor al unei obligaţii de mijloace solidare a depus toate diligenţele pentru executarea de bună-voie a acesteia, cu respectarea dispoziţiilor din OUG nr.75/2008 iar de obligaţia de rezultat, respectiv de aprobarea sumelor şi virarea acestora către ceilalţi debitori, depinde îndeplinirea obligaţiei.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art.299, art.304 şi art.3041 C.pr.civ.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 C.pr.civ.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor recurentului şi în raport cu prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 Cod proc. civ., tribunalul constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
1. Potrivit Deciziei nr. XV/5.02.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite s-a reţinut că în art. 399 alin. 1 din Codul de procedură civilă, republicat, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 459/2006, se prevede că “împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi şi vătămaţi prin executare”, iar “dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege”. Potrivit art. 400 alin. 1 din Codul de procedură civilă, contestaţia se introduce la instanţa de executare şi, deşi nu se arată în mod expres, rezultă că acest prim alineat are în vedere contestaţia la executare propriu-zisă, din moment ce în alin. 2 se prevede care este instanţa competentă să soluţioneze contestaţia la titlu. Din coroborarea art. 400 alin. 1 cu art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, care prevede că instanţa de executare este judecătoria în raza căreia se face executarea, dacă legea nu prevede altfel, rezultă că, în ceea ce priveşte competenţa soluţionării contestaţiei la executare propriu-zisă, aceasta aparţine întotdeauna judecătoriei, indiferent că este vorba despre un titlu executoriu în materie comercială sau în materie civilă.
De altfel, cu privire la acest motiv legat de necompetenţa Judecătoriei de a soluţiona o contestaţie la executare având la bază un titlu executoriu reprezentat de o sentinţă dată în primă instanţă de Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, s-a pronunţat Tribunalul Dolj prin sent. civ. nr. 3168/20.10.2009 pronunţată în dosarul nr. 9857/63/2009 atunci când a dispus declinarea cauzei deduse judecăţii la Judecătoria Craiova pentru competentă soluţionare, sentinţă neatacată cu recurs de către recurentul – contestator Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova.
2. Instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când a analizat actele normative aplicabile în speţă – OG nr. 22/2002, OUG nr. 75/2008 şi OUG nr. 71/2009 întrucât potrivit art. 20 din Constituţie, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, Curtea Constituţională reţinând că “interpretarea instanţei de european, în virtutea principiului subsidiarităţii, se impune şi faţă de instanţa de contencios constituţional naţional iar cele reţinute de Curtea Constituţională se aplică tuturor instanţelor române, nu numai instanţei de contencios constituţional.
Cauzele invocate de instanţa de fond din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului au aplicabilitate directă în speţă, fiind pronunţate în materia executării unor obligaţii stabilite de plată stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile în sarcina statului, cu referire expresă la protecţia efectivă a justiţiabilului şi restabilirea legalităţii ceea ce implică obligaţia administraţiei de a se plia unei sentinţe sau hotărâri pronunţate de o asemenea instanţă.
În contextul procedurii de executare a unei obligaţii pecuniare stabilite în sarcina statului printr-o hotărâre definitivă şi executorie, în mod legal, instanţa de fond a făcut referire la jurisprudenţa CEDO în cazurile în care organele statului nu-şi îndeplinesc obligaţiile rezultate din hotărâri pronunţate împotriva lor.
Chiar dacă debitorul a început executarea de bună-voie a obligaţiei stipulate în titlu, întârzierea în finalizarea acesteia poate fi asimilată imposibilităţii de a obţine executarea unei hotărâri definitive, ceea ce face legală referirea la cauze precum cauza Ruianu contra României, Pini şi Bertani, Manera şi Atripaldi contra României, Şandor contra României, V. Ionescu contra României, Sabin Popescu contra României care statuează că “administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Pe cale de consecinţă, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi. În acelaşi sens, s-a pronunţat Curtea Europeană şi în cauza Hornsby împotriva Greciei – 19.03.1997.
Susţinerile recurentei privind faptul că lipsa justificării neexecutării este crucială şi determinantă în soluţia finală de condamnare a statului pentru refuzul de a se conforma unei hotărâri definitive nu sunt fondate. Încălcarea art. 6 din Convenţie, în maniera în care a fost interpretat de Curte – în sensul că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunţarea hotărârii, ci până la executarea acesteia precum şi a art. 1 din Protocolul nr.1, se poate produce chiar şi în situaţia în care debitorul obligaţiei de executat este în măsură să furnizeze o explicaţie pentru imposibilitatea sau întârzierea în aducerea la îndeplinire a titlului executoriu. Astfel, aşa cum rezultă din hotărârile date în cauzele Bourdov contra Rusiei şi Angelov contra Bulgariei, lipsa fondurilor în bugetul instituţiilor de stat, explicaţie învederată şi în speţă de către recurentul – contestator, nu reprezintă un motiv justificat pentru o întârziere nerezonabilă.
3. Tribunalul nu reţine nici susţinerile recurentului – contestator cu privire la nemotivarea în fapt şi în drept a hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
Este de necontestat că în cuprinsul contestaţiei la executare, contestatorul a invocat excepţia nulităţii încheierii nr. 179/5.06.2009 pronunţată de Judecătoria Craiova privind încuviinţarea executării silite motivat de faptul că instanţa de executare este cea care a emis titlul executoriu, adică Tribunalul Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, că a făcut referire la faptul că obligaţia de rezultat aparţine Ministerului Finanţelor Publice şi nu Parchetului de pe lână Curtea de Apel Craiova care este doar un ordonator secundar de credite în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata sumelor acordate de instanţă, că cererea de încuviinţare a executării silite este prematură în raport de art.2 şi 3 din Legea nr. 110/25.04.2007 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, că au fost încălcate dispoziţiile OUG nr. 75/11.06.2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei în sensul nerespectării de acordare a drepturilor de natură salarială în mod eşalonat.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant în jurisprudenţa sa, că dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat “studiate”, adică examinate de către tribunalul sesizat. Totuşi, pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit. În acest sens, în cazul Ruiz Torija contra Spaniei – Hotărârea din 9 dec. 1994 s-a statuat că art.6 pct.1 din Convenţie obligă instanţele să-şi motiveze deciziile dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument.
Aşadar, prin prisma statuărilor Curţii cu privire la acest aspect, Tribunalul consideră că soluţia instanţei de fond a fost motivată în fapt şi drept, cu precădere prin raportare la jurisprudenţa europeană, ceea nu este în nici un caz greşit sau nelegal.
Încuviinţarea executării silite nu putea fi dispusă decât de instanţa de executare iar în speţă, se stabilise deja prin sent. civ. nr.3168/20.10.2009 a Tribunalului Dolj – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale că instanţa de executare este Judecătoria Craiova, contestaţia la executare fiind declinată acestei instanţe, soluţie care deşi a fost prevăzută cu posibilitatea de a fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, nu a fost recurată.
În ceea ce priveşte nemotivarea soluţiei la fond referitor la celelalte aspecte, nu sunt fondate susţinerile recurentului – contestator. Judecătoria a avut în vedere motivele invocate de contestator în cadrul contestaţiei la executare ele fiind analizate prin prisma nu numai a actelor normative interne ci şi prin raportarea acestora la concordanţa cu jurisprudenţa europeană în materie. S-a reţinut de instanţa de fond că dispoziţiile derogatorii ale OG nr. 22/2002, OUG nr. 75/2008 şi OUG nr. 71/2009 şi ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanţelor favorizează statul în raporturile de drept privat, acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziţii de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică. Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit inclusiv asupra locuinţei, în cazul persoanei fizice sau până la intrarea în insolvenţă, în cazul persoanei juridice.
Instanţa de fond a motivat de ce nu dă eficienţă legislaţiei interne invocate de contestatoare întrucât “între aplicarea ordonanţelor indicate, ce prevăd eşalonări în achitarea unor creanţe constatate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile – titluri executorii, creanţe ce reprezintă drepturi salariale restante, pe de o parte şi dispoziţiile Convenţiei şi ale jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, pe de altă parte, instanţa este obligată să dea curs celor din urmă”; s-a indicat, de asemenea şi temeiul juridic: art. 11 alin.2 şi art. 20 din Constituţie.
S-a avut în vedere şi susţinerea contestatorului privind eşalonarea plăţii pe o perioadă de 3 ani, constatându-se că s-a creat un dezechilibru nerezonabil între interesul general şi cel particular, nu s-a respectat principiul proporţionalităţii instituit de jurisprudenţa constantă a CEDO.
Instanţa nu a reţinut nici faptul că vina în ceea ce priveşte neexecutarea titlurilor executorii ar aparţine ordonatorului principal de credite, care nu a prevăzut şi virat sumele în buget, motivând că potrivit dispozitivului hotărârii judecătoreşti, debitor al obligaţiei este contestatorul.
Faţă de argumentele învederate în cele ce preced, Tribunalul consideră că recursul declarat de contestator cu privire la aspecte legate de nemotivarea în fapt şi în drept a hotărârii atacate este nefondat.
4. Referitor la motivul nr. 4 de recurs, Tribunalul constată că nu se aduce practic o critică concretă hotărârii pronunţate de instanţa de fond ci mai degrabă se reiau apărările din cadrul contestaţiei la executare, motivat în esenţă de faptul că obligaţia stabilită în sarcina Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova este ” o obligaţie de mijloace, divizibilă (solidară cu a celorlalţi pârâţi)” iar din punct de vedere legal, obligaţia ordonatorului secundar de credite – art. 21 alin.2 din Legea nr. 500/2002 de a plăti creditorilor sumele solicitate este condiţionată de repartizarea creditelor bugetare de către ordonatorii principali de credite, iar ambii ordonatori, de virarea de către pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a acestor sume.
În primul rând, există o contradicţie între termeni: o obligaţie nu poate fi în acelaşi timp divizibilă şi solidară. Obligaţia divizibilă este acea obligaţie cu pluralitate de subiecte – mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori – între care creanţa sau datoria se divide de plin drept. Fiecare creditor nu poate pretinde debitorului sau debitorilor săi decât cota – parte din creanţa ce i se cuvine, iar fiecare debitor nu poate fi urmărit de către creditor sau de către creditorii săi decât pentru cota-parte din datoria la care s-a obligat.
Obligaţia plurală solidară este acea obligaţie cu subiecte multiple în cadrul căreia fiecare creditor solidar poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate de toţi creditorului.
Solidaritatea pasivă presupune obligaţia cu mai mulţi debitori, la care creditorul este îndreptăţit să ceară oricărui codebitor executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei.
În speţă, însă, nu se poate vorbi despre o obligaţie solidară pasivă întrucât nu toţi debitorii sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie.
Astfel, potrivit titlului executoriu – sent. civ. nr. 5075/11.12.2007 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 10290/63/2007, definitivă şi irevocabilă prin dec. nr. 4009/04.06.2008 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, s-a respins acţiunea faţă de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor pentru lipsă calitate procesuală pasivă iar pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj au fost obligaţi să plătească reclamanţilor sporul pentru stres şi suprasolicitare neuropsihică; a fost admisă cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi obligat chematul în garanţie să aloce fondurile necesare achitării sumelor cuvenite reclamanţilor şi intervenienţilor.
Obligarea Ministerului Economiei şi Finanţelor la alocarea fondurilor băneşti nu este însă de natură a scuti pe debitorul principal de a întreprinde toate demersurile necesare pentru a se conforma hotărârii judecătoreşti.
Analizând obligaţia contestatorului pornind de la natura prestaţiei stabilite în dispozitivul hotărârii, se poate stabili că obligaţia sa este una de “rezultat” iar nu de “prudenţă şi diligenţă” întrucât este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit: acela de a plăti reclamanţilor sporul pentru stres şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizaţia brută lunară pe perioada 01.04.2004 – 31.08.2007. Aşadar debitorul ca să atingă un rezultat bine stabilit, trebuie să desfăşoare o anumită activitate, înţelegând prin aceasta demersurile personale pe care le întreprinde pentru a determina chematul în garanţie – Ministerul Economiei şi Finanţelor de a-şi executa la rândul său, obligaţia dispusă de către instanţă. De altfel, chiar în cererea de chemare în garanţie formulată în dosarul finalizat cu titlul executoriu în baza căruia s-a început executarea contestată în cauza dedusă judecăţii, se arăta că “în situaţia în care acţiunea reclamanţilor va fi admisă, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – în calitatea sa de ordonator principal de credite – va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2007, în care să includă sumele necesare plăţii drepturilor băneşti solicitate”.
Noţiunea de garanţie poate fi interpretată într-o accepţiune mai largă decât aceea definită prin art. 60 alin.1 Cod proc. civ. în sensul că nu este doar un mijloc procesual de atragere a unui terţ la judecată pentru ca partea care a căzut în pretenţii să aibă posibilitatea de a solicita de la o altă persoană despăgubiri pentru obligaţia ce a fost stabilită în sarcina sa prin hotărâre judecătorească, ci conferă debitorului principal îndreptăţire pentru a acţiona şi a determina chematul în garanţie să –şi îndeplinească obligaţia, în speţă, de alocare a resurselor financiare necesare, pentru ca la rândul său să-şi poată aduce la îndeplinire propria sa obligaţie.
Aşadar sunt importante propriile demersuri pe care debitorul principal le face în determinarea chematului în garanţie de a-şi executa obligaţia iar recurentul-contestator nu se poate detaşa în sensul exonerării de obligaţia de plată a sumelor cuvenite intimaţilor-reclamanţi doar pentru că este ordonator secundar de credite iar Ministerul Finanţelor Publice este cel care coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că atunci când mizele procedurii sunt importante pentru reclamant şi cu atât mai mult când este vorba despre aspecte de contencios al muncii, autorităţilor naţionale le revine sarcina de a acţiona cu sârguinţă şi de a-şi organiza sistemul judiciar astfel încât să asigure executarea într-un termen rezonabil aşa cum prevede art. 6 din Convenţie. O perioadă de amânare a executării unei sentinţe judecătoreşti, care în urma adoptării OUG nr. 75/2008 se prevede a fi de 18 luni, ar prelungi anormal de lung executarea acesteia, cu atât mai mult cu cât este vorba de drepturi băneşti iar autorităţile naţionale trebuie să acţioneze cu mai multă sârguinţă pentru a evita ca partea reclamantă să sufere o situaţie de incertitudine juridică o perioadă atât de lungă (cauza Durdan împotriva României şi Miclici împotriva României).
Chiar dacă OG nr. 71/2009 a prevăzut o procedură de executare derogatorie de la dreptul comun în materia executării de către instituţiile publice a titlurilor executorii privind plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, în mod legal, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile acesteia contravin art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie întrucât tind să rupă justul echilibru care trebuie să existe între interesul general apărat şi interesele individuale cu care vin în conflict.
Principul proporţionalităţii, consacrat explicit sau implicit în instrumente juridice internaţionale, de majoritatea constituţiilor ţărilor democratice, inclusiv în Constituţia României în art. 53, este conceput în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca un raport just, echitabil, între situaţia de fapt, mijloacele de restrângere a exerciţiului unor drepturi şi scopul legitim urmărit sau ca un raport echitabil între interesul individual şi interesul public.
În cauza Bourdov contra Rusiei, reclamantul obţinuse mai multe hotărâri prin care administraţia publică era obligată la plata unor sume de bani şi încercase să le obţină pe calea executării silite, însă procedura executării silite nu dăduse nici un rezultat deoarece administraţia nu avea bani în cont. Curtea a considerat că ” o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Sigur, o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în circumstanţe speciale, dar întârzierea nu poate avea drept consecinţă o atingere adusă substanţei dreptului protejat de art. 6 paragraful 1(35). În cauză, reclamantul nu trebuia să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care viza repararea unei vătămări a sănătăţii sale, din pricina dificultăţilor financiare ale statului (36).
Hotărârea este importantă pentru că expune cu claritate obligaţia statului de a executa din oficiu, într-un termen rezonabil, hotărârile pronunţate împotriva sa.
Dreptul la o instanţă ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi. Executarea unei hotărâri judecătoreşti, de la orice instanţă ar proveni, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din “proces” în sensul art. 6. Un interval nerezonabil de mare în executarea unei hotărâri judecătoreşti poate, de aceea, să încalce art. 6 al Convenţiei.
Complexitatea procedurii interne de executare silită sau a sistemului bugetar al statului nu poate scuti statul de obligaţia sa, în baza Convenţiei, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii într-un interval rezonabil. Autorităţile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti.
S-a statuat că autoritatea pârâtă avea obligaţia de a lua toate măsurile necesare, fie singură, fie în cooperare cu alte autorităţi responsabile federale sau locale pentru a se asigura că fondurile necesare erau disponibile în vederea executării obligaţiei Statului.
Curtea a aplicat principiile stabilite în cauza Bourdov şi în alte hotărâri: Ţîmbal contra Moldovei (cauza nr. 22970/2002), Romashov contra Ucrainei (cauza nr. 67534/2001), Shmalko contra Ucrainei (cauza nr. 60750/2000), Piven contra Ungariei (cauza nr. 56849/2000), Voytenko contra Ucrainei (cauza nr. 18966/2002).
Curtea Europeană a reamintit în Cauza Broniowski contra Poloniei- Hotărârea Marii Camere din 22.06.2004 că o atitudine din partea organismelor publice, care denotă o tentativă deliberată de a împiedica punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, tolerată sau chiar tacit aprobată de puterile executivă şi legislativă ale statului, nu poate fi justificată prin nicio cauză de utilitate publică şi nici prin interesul comunităţii în ansamblu. Dimpotrivă, este de natură a submina credibilitatea şi autoritatea puterii judecătoreşti şi să compromită efectivitatea ei, punând o problemă de cea mai mare importanţă în legătură cu nerespectarea principiilor fundamentale ale Convenţiei europene a drepturilor omului, înscrise în chiar preambulul acesteia.
În lumina acestei jurisprudenţe, se poate concluziona că atât în situaţia în care un stat se bucură de imunitate de executare silită cât şi în situaţia în care în dreptul intern este posibilă executarea silită a statului, refuzul sau întârzierea nejustificată de a plăti suma de bani la care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească este de natură să încalce atât dreptul la un proces echitabil protejat de art. 6 al Convenţiei, cât şi dreptul de proprietate protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1.
