C. muncii, art. 5, art. 39, art. 40, art. 188, art. 191, art. 203
■ Nu poate fi reţinută existenţa unei obligaţii de informare asupra costurilor cursurilor de formare profesională sau conţinutului lor, deoarece costurile nu pot fi cunoscute anticipat, iar conţinutul cursurilor nu este la aprecierea, acceptarea sau refuzul salariatului, care şi-a asumat prin contractul individual de muncă obligaţia de a se perfecţiona profesional pe cheltuiala angajatorului, cu obligaţia corelativă de a nu întrerupe raportul de muncă din iniţiativa sa timp de 3 ani de la absolvirea cursurilor.
■ Principiul egalităţii de tratament nu poate fi considerat de natură a exonera salariatul care şi-a dat demisia, de obligaţia de a răspunde patrimonial pentru prejudiciul adus angajatorului, câtă vreme se tinde, în realitate, la a justifica măsura demisiei pe considerente ce tin de relaţiile la locul de muncă, în contextul în care
temeiurile personale ale demisiei nu au relevanţă; demisia este un act personal prin care salariatul înţelege în mod unilateral să înceteze raporturile de muncă, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
■ Formarea profesională constituie o obligaţie legală pentru angajator, iar pentru salariat, accesul la formarea profesională constituie un drept. în fapt, formarea profesională a avut loc, angajatorul a organizat cursuri pe o durată îndelungată, în străinătate, cu scoaterea salariatei din producţie, având o tematică prestabilită, iar cunoştinţele dobândite dădeau salariatei posibilitatea de a răspunde optim postului pe care era angajată. Nu are nicio relevanţă faptul că angajatorul nu a eliberat atestate sau diplome, care ar fi fost valabile doar în cadrul unităţii, şi nici faptul că nu s-au întocmit planuri anuale de formare profesională.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 4282/R din 11 decembrie 2007, nepublicată
Prin cercrca înregistrată la data de 2.03.2006, reclamanta U.P.A. S.P.A., prin Sucursala România, a chemat în judecată pe pârâta I.E., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.932,34 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. la data plăţii şi a sumei de 6.455,78 Ici, reprezentând costuri legate de participarea pârâtei la cursurile de formare profesională organizate şi achitate integral de socictatc proporţional cu perioada nelucrată de 27 de luni din perioada stabilită prin contractul individual de muncă, cu cheltuieli de judecată.
Prin cererca precizatoare din 24.05.2006, reclamanta a arătat că pârâta a beneficiat de cursuri de formare profesională pe o perioadă de 79 de zile, astfel: curs de limba italiană – 41 de zile lucrătoare, curs general de formare profesională privind principiile sistemului bancar, organizarea grupului şi a societăţii, precum şi cunoştinţe de bază privind operaţiunile contabile şi financiare, curs special de formare profesională privind activităţile ce urmau a fi prestate în cadrul societăţii – 33 de zile lucrătoare, curs de pregătire profesională cu privire la atribuţiile specifice postului ocupat de salariată, desfăşurat la birourile U.P.A. din Italia.
Prin sentinţa civilă nr. 2552/18.04.2007, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă, asigurări sociale, administrativ şi fiscal, a admis cererea precizată, formulată de reclamantă şi a obligat pârâta la plata cătrc reclamantă a sumelor de 1.932,34 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. în ziua plăţii şi de 6.455,78 lei, reprezentând
contravaloare cursuri formare profesională; a fost obligată pârâta la cheltuieli de judecată de 500 lei (onorariu expert) către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, prin contractul individual de muncă nr. 587/16.03.2005, pârâta I.E. a fost angajată pe perioadă nedeterminată în funcţia de referent de specialitate financiar-conta-bilitate în cadrul societăţii, Sucursala România. La art. 11 din contract părţile au prevăzut că salariata va beneficia de cursuri de formare profesională cu o durată minimă de 60 de zile lucrătoare, şi anume: curs de limbă italiană, curs general de formare profesională privind principiile sistemului bancar, organizarea grupului, precum şi cunoştinţe de bază privind operaţiunile contabile şi financiare, curs special de formare profesională privind activităţile ce urmau a fi prestate în cadrul societăţii, curs de pregătire profesională cu privire la atribuţiile specifice postului ocupat de salariată, desfăşurat la birourile din Italia. Potrivit art. 11 din contractul individual de muncă, salariatul nu poate avea iniţiativa încctării raporturilor de muncă pc o perioadă de 3 ani de la angajare, în caz contrar, având obligaţia de a rambursa toate costurile legate de participarea la cursurilc de formare profesională proporţional cu perioada nelucrată.
La data de 21.11.2005, pârâta şi-a prezentat demisia după o perioadă de 9 luni din celc 36 de luni asumate prin contractul de muncă, devenind aplicabilă clauza prin care aceasta se obliga la restituirea cheltuielilor de formare profesională, proporţional cu perioada nelucrată. Conform înscrisurilor depuse la dosar, pârâta a beneficiat de cursuri de formare profesională pc o perioadă de 79 de zile lucrătoare, în care a fost scoasă integral din activitate, cu plata integrală a drepturilor profesionale.
Potrivit art. 195 alin. (1) C. muncii, salariaţii carc au beneficiat de un curs sau de un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile, din iniţiativa angajatorului, cu scoaterea parţială sau integrală din activitate, nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională. Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că nerespectarea de către salariaţi a dispoziţiei prevăzute la alin. (1) determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform contractului.
Neîndeplinirea de către angajator a obligaţiei de informare cu privire la costul cursurilor şi la conţinutul programelor de formare profesională nu poate avea drept consecinţă lipsa răspunderii patrimoniale a salariatului, întrucât acesta şi-a asumat prin contractul individual de muncă, ce
constituie legea părţilor, obligaţia de plată a contravalorii în caz de încctare a raporturilor de muncă din iniţiativa sa, având cunoştinţă încă de la angajare de necesitatea efectuării şi felul cursurilor.
Apărarea pârâtei cu privire la nerespectarea art. 203 C. muncii, care impune formarea, în acelaşi timp, a cel mult 3 angajaţi, nu a fost reţinută de Tribunal, deoarece textul menţionat se aplică doar în cazul contractelor speciale de formare profesională: contractul de calificare profesională şi de adaptare profesională. Lipsa de informare cu privire la toate elementele de formare profesională, inclusiv costul acestuia, putea fi invocată pc parcursul derulării contractului de muncă, salariata având posibilitatea sesizării instanţei pentru despăgubiri în caz de prejudiciu produs prin încălcarea acestei obligaţii.
Nu au fost probate afirmaţiile pârâtei, potrivit cărora a fost determinată să-şi dea demisia, din cauza atmosferei tensionate de la locul de muncă şi a stabilirii unor atribuţii de serviciu ce nu corespundeau postului pe care a fost încadrată. Pârâta a fost de acord cu efectuarea cursurilor de formare profesională înainte de începerea acestora, astfel că, pentru nerespectarea obligaţiilor asumate prin contract, suportă consecinţele prevăzute în conţinutul lui.
Condiţiile prevăzute de art. 195 pentru naşterea obligaţiei de plată sunt îndeplinite în cauză, prin raportul de expertiză contabilă deter-minându-se cheltuielile ocazionate de pregătirea profesională a pârâtei, în funcţie de perioada nelucrată din cei 3 ani stabiliţi prin contract.
Faţă de considerentele expuse, Tribunalul a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâta la plata sumelor reprezentând contravaloare cursuri formare profesională şi a cheltuielilor de judecată.
împotriva acestei hotărâri pârâta a declarat recurs. Examinând motivele de recurs faţă de hotărârea recurată şi probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele după cum dispune art. 3041 C. proc. civ., Curtea a constatat recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Se critică hotărârea de fond în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţinând că hotărârea este nelegală şi netemeinică, dcoarece instanţa a analizat greşit probele administrate în cauză şi a aplicat greşit legea.
In limitele acestui motiv de recurs, Curtea a notat că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii fie atunci când nesocoteşte o normă de drept substanţial, fie atunci când interpretează eronat o normă juridică aplicabilă. Prin urmare, instanţa ar fi culpabilă când ignoră o lege ce este în vigoare la data judecăţii sau când, deşi
recurge la texte de lege aplicabile litigiului, le dă o greşită interpretare. Conflictul de muncă dedus judecăţii se întemeiază pe răspunderea patrimonială a salariatului şi are la bază cererea angajatorului de obligare a fostului angajat, de restituire a cheltuielilor făcute în legătură cu formarea profesională, pretenţii întemeiate pe art. 195 alin. (1) C. muncii şi clauza cuprinsă în art. 11.4 din contractul individual de muncă nr. 587/16.03.2005.
Recurenta susţine că această răspundere nu poate fi antrenată, câtă vreme angajatorul nu a informat-o cu privire la costurile cursurilor şi la conţinutul programelor de formare profesională, obligaţie de informare prevăzută de art. 40 alin. (2) lit. a) C. muncii şi art. 13.4 lit. c) din contractul individual de muncă. Critica nu poate fi reţinută, deoarece obligaţia de informare la carc face referire recurenta-pârâtă are ca obiect informarea salariatului asupra condiţiilor de muncă şi asupra elementelor care privesc desfăşurarea relaţiilor de muncă. Or, elementele asupra cărora subzistă obligaţia de informare pe durata executării contractului individual de muncă sunt strict arătate în textul art. 40, iar obligaţia de la alin. (2) lit. a) se referă la condiţii generale de muncă, adică locul muncii, durata timpului de muncă, starea întreprinderii etc.
Nu poate subzista o eventuală informare asupra costurilor cursurilor de formare profesională sau a conţinutului lor, deoarece aceste elemente nu pot fi cunoscute anticipat (costurile), iar conţinutul lor nu este la aprecierea, acceptarea sau refuzul salariatului, care şi-a asumat prin contractul individual de muncă obligaţia de a se perfecţiona profesional pe costul angajatorului, cu obligaţia corelativă de a nu întrerupe raportul de muncă din iniţiativa sa timp de 3 ani de la absolvirea cursurilor.
în acelaşi context al nerespectării obligaţiei de informare, recurenta-pârâtă susţine că nu i s-au adus la cunoştinţă condiţiile de muncă pentru carc a semnat contractul individual de muncă pentru funcţia de referent de specialitate financiar-contabilitate, iar, în realitate, desfăşura activitatea de asistent manager.
Nu a fost reţinută de Curte această critică, deoarece excede cadrului procesual statuat de reclamantă prin cererca de chemare în judecată. Faptul că recurenta-pârâtă desfăşura alte activităţi decât cele aferente postului de referent de specialitate nu arc legătură cu nerespectarca obligaţiei de a nu întrerupe timp de 3 ani raporturile de muncă. Chiar dacă susţinerile recurentei-pârâte sunt adevărate, aceasta putea solicita angajatorului respectarea felului muncii înscris în contract sau putea a se adresa instanţei de judecată cu o cerere în acest sens.
Se mai invocă şi o nerespectare a principiului egalităţii de tratament faţă de salariaţi, înscris în art. 5 alin. (1) C. muncii, însă o asemenea
motivare nu poate fi considerată de natură a exonera salariatul care şi-a dat demisia de obligaţia de a răspunde patrimonial pentru prejudiciul adus angajatorului, conform art. 11.4 din contractul individual de muncă. Sc tinde, în realitate, la a justifica măsura demisiei pe considerente ce ţin de relaţiile la locul de muncă la nivel de subordonare între recurenta-pârâtă şi şeful său, însă temeiurile personale ale demisiei nu au relevanţă: demisia este un act personal prin care salariatul înţelege în mod unilateral să înceteze raporturile de muncă, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
In acelaşi context, Tribunalul a menţionat că este corectă măsura instanţei de fond de a respinge proba cu martori pentru a se dovedi „atmosfera tensionată de la locul de muncă”. O asemenea probă nu era utilă, conform art. 167 alin. (1) C. proc. civ., în lămurirea aspectelor de fapt şi a temeiurilor de drept aplicabile cauzei, neputând duce la înlăturarea cfectelor demisiei.
Un ultim aspect invocat în recurs este acela al nerealizării unei formări profesionale în condiţiile Codului muncii, pentru că nu s-au întocmit planuri anuale de formare profesională (art. 191 C. muncii) şi nu s-au eliberat diplome sau certificate de absolvire.
Va fi respinsă această argumentaţie, care nu are în vedere dispoziţiile art. 188 C. muncii referitoare la obiectivele formării profesionale a salariaţilor: obţinerea unei calificări profesionale, adaptarea salariatului la cerinţele postului sau ale locului de muncă, actualizarea cunoştinţelor şi deprinderilor specifiec postului şi perfecţionarea pregătirii profesionale pentru ocupaţia de bază etc. Este de observat că formarea profesională constituie o obligaţie legală pentru angajator, iar, pentru salariat, accesul la formarea profesională constituie un drept [art. 39 alin. (1) lit. g) C. muncii]. Expresia acestei legături între obligaţie şi drept este clauza contractuală prevăzută la art. 11.4.
Or, în fapt, formarea profesională a recurentei-pârâte a avut loc, angajatorul a organizat cursuri pe o durată îndelungată, în Italia, cu scoaterea salariatei din producţie, având o tematică prestabilită, iar cunoştinţele dobândite dădeau salariatei posibilitatea de a răspunde optim postului pe care era angajată. Nu are astfel nicio relevanţă faptul că angajatorul nu a eliberat atestate sau diplome, care ar fi fost valabile doar în cadrul unităţii, şi nici faptul că nu s-au întocmit planuri anuale de formare profesională.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins recursul, ca nefondat.
