Curtea de Apel ALBA IULIA Decizie nr. 1482 din data de 23.09.2013
Contract colectiv de muncă. Drepturi salariale.
Legea 62/2011- art. 132.
Codul Muncii republicat: art.229 alin.(4)
Din dispozițiile art. 132 alin.(3) și (4) din Legea dialogului social nr. 62/2011 rezultă efectul obligatoriu al contractelor colective de muncă de nivel superior și caracterul minimal al drepturilor stabilite prin aceste contracte față de cele de nivel inferior.
Secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale – Decizia civilă nr. 1482/23 septembrie 2013.
Prin acțiunea în conflict individual de muncă înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub dosar nr. 9573/97/2012, reclamanta T.A. a chemat în judecată pe pârâtele (…), solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor la plata :
1.Diferențelor de salariu rezultate din salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010 și sumele efectiv primite pe perioada octombrie 2009 – iulie 2011;
2.Diferențelor între sumele efectiv primite cu titlu de primă de vacanță, de Crăciun și salariul suplimentar pe anul 2009, Paște, Ziua Feroviarului, primă de vacanță, de Crăciun și salariul suplimentar pe anul 2010, respectiv Paște, Ziua Feroviarului, primă de vacanță, și parțial salariul suplimentar pe anul 2011, precum și șase salarii compensatorii la data concedierii și sumele rezultate în urma recalculării salariului potrivit petitului I pct.1;
II.Obligarea pârâtelor la operarea modificărilor corespunzătoare în carnetul de muncă;
În motivarea acțiunii sale reclamanta arătă că a fost angajată la societatea pârâtă până în luna iunie 2011, când i-a încetat contractul de muncă ca urmare a concedierii colective și că în perioada noiembrie 2009-iunie 2011 i s-au calculat drepturile salariale avându-se în vedere salariul de bază minim brut de 570 lei stipulat în CCM la nivel de unitate, care era mai mic decât cel prevăzut de art. 41 alin. 3 lit. a din CCM Unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 începând cu 01.07.2008, respectiv de 600 lei cu începere din 21.04.2010.
În drept, invocă: Legea nr. 130/1996, CCM la nivel de ramură transporturi nr. 722/2008, CCM la nivel de grup de unități valabil pe anii 2008 – 2010 nr. 2836/2006, Codul muncii.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescrierii dreptului material la acțiune al reclamantei față de prevederile art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul muncii republicat, excepția inadmisibilității pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
De asemenea, arată că prin sentința nr. 625/M/2012 pronunțată de Tribunalul Brașov s-a constatat nulitatea absolută a Anexei 1 la CCM pe anii 2009-2010 încheiat la nivel de SNTFM CFR M. S.A., prin urmare salariaților li se cuvin drepturile salariale negociate prin contractele individuale de muncă. În concret, salariații acestei unități au primit salarii mai mari decât salariul minim de 700 lei negociat la nivel de ramură transporturi, astfel că acțiunea formulată este lipsită de temei.
Clauzele contractului individual de muncă puteau fi contestate pe toată durata existenței acestui contract, or reclamanta nu a solicitat pe durata existenței CCM la nivel de unitate modificarea vreunei clauze a acestuia.
În fine, s-a mai arătat că societatea este agent economic monitorizat în baza prev. O.U.G. nr. 79/2008 și a avut obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aprobate pentru anii 2008- 2010.
Tribunalul, prin sentința civilă nr. 1447/LM/27.03.2013 pronunțată în cauză a respins acțiunea.
Pentru a hotărî, astfel, tribunalul a reținut următoarele:
– excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă este neîntemeiată, întrucât drepturile solicitate de reclamantă sunt drepturi de natură salarială, așa cum prevede art. 154 din Codul muncii în forma în vigoare pe perioada în litigiu.
Așa fiind, în cauză sunt incidente disp. art. 283 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, potrivit cărora pentru cererile având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate, termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, termen în care a fost formulată acțiunea.
Prevederile art. 283 alin. 1 lit. e) (actualul art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul muncii) sunt incidente numai în situația neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, altele decât cele privind acordarea unor drepturi salariale;
– excepția inadmisibilității este neîntemeiată, întrucât procedura la care a făcut trimitere pârâta nu este obligatorie în speță;
– pe fondul cauzei, instanța reține următoarele :
Reclamanta a fost angajată a societății pârâte până în luna iunie 2011, așa cum rezultă din copia carnetului de muncă depus la dosar.
Prin sentința nr. 625/M/2012 pronunțată de Tribunalul Brașov s-a constatat nulitatea absolută a Anexei 1 la CCM pe anii 2009-2010 încheiat la nivel de SNTFM CFR M.S.A. Prin urmare salariaților li se cuvin drepturile salariale negociate prin contractele individuale de muncă. În concret, salariații acestei unități au primit salarii mai mari decât salariul minim de 700 lei negociat la nivel de ramură transporturi, astfel că acțiunea formulată este lipsită de temei.
Potrivit disp. art. 37 din Codul muncii în forma în vigoare pe perioada în litigiu “drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc prin negociere în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă”;.
Potrivit art. 236 alin. 3 din Codul muncii “la negocierea clauzelor și la încheierea contractelor colective de muncă părțile sunt egale și libere”;.
Pe toată perioada de valabilitate a CCM la nivel de unitate, nu s-a solicitat modificarea clauzei din acest contract privind salarizarea sau constatarea nulității ei pe motiv că s-a stabilit un salariu la nivel inferior contractului de muncă încheiat la nivel superior, astfel că el s-a aplicat pe toată perioada sa de valabilitate, fiind acordul de voință al părților semnatare.
Salariul astfel negociat din CCM la nivel de unitate a fost menționat și în contractul individual de muncă al reclamantei din perioada în litigiu, cu privire la care de asemenea nu s-a solicitat modificarea clauzei privind salariul sau constatarea nulității ei.
Aceste contracte constituie legea părților, potrivit disp. art. 236 alin. 4 din Codul muncii, art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 și art. 969 din Codul civil și au fost respectate întocmai, potrivit disp. art. 30 alin. 1 din Legea nr. 130/1996.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal de 10 zile prevăzut de art.215 din Legea nr.62/2011, reclamanta, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii.
În expunerea motivelor de recurs, recurenta susține că soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică, întrucât potrivit prevederilor legale clauzele contractelor colective de muncă își produc efecte pentru toți salariații din unitățile respective, iar prevederile contractuale încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au un caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Recurenta susține că nu există nici un temei legal care să dispună că în situația încheierii unui CCM la nivel de unitate sunt înlăturate clauzele prevăzute în CCM încheiat la nivel superior, ci dimpotrivă s-ar încălca dispozițiile cu caracter imperativ ale art. 236, 238, 240 Codul Muncii, precum și dispozițiile Legii nr.130/1996, respectiv art. 8 și art.30.
Mai arată recurenta că alături de caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă trebuie reținut atât principiul aplicării directe a efectelor contractelor asupra salariaților din domeniul de referință, potrivit art.11 alin.1 din Legea nr. 130/1996 cât și principiul ierarhizării forței obligatorii a contractelor colective de muncă, care determină interdicția prevăzută de art.247 din Codul Muncii.
În consecință, în situația existenței unor contracte care stabilesc drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, datorită celor două principii, angajatorul are obligația să aplice clauzele contractuale obligatorii mai favorabile.
Prin urmare, instanța de fond trebuia să facă aplicarea prevederilor CCM unic la nivel de ramură a transporturilor, deoarece angajatorul trebuia să aplice, în mod direct, clauzele din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, ca fiind mai favorabile decât cele la nivel de unitate.
În drept invocă: art.304 punct 8 și 9 cod procedură civilă.
Intimata pârâtă a depus întâmpinare în această fază procesuală, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reluând apărările de la fond.
În drept, a invocat art.115-118 Cod proc.civ.
CURTEA, verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma criticilor formulate cât și sub toate aspectele conform art.304/1 Cod proc.civ., în limitele statuate de art.306 alin.(2) Cod proc.civ., reține următoarele:
Recursul este fondat, în următoarea limită:
Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.41 alin.3 lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Ramură Transporturi pe anii 2008-2010, potrivit cărora “salariul de bază minim brut la nivelul ramuri transporturi valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Intimatei pârâte îi sunt aplicabile prevederile acestui CCM încheiat la nivel de ramură transporturi fiind parte contractantă, figurând la poz.2 din Anexa 5 la acest CCM care nominalizează unitățile la care se aplică acest contract colectiv de muncă.
Cu toate că este parte, prevederile contractuale în discuție nu au fost aplicate de societatea intimată cu argumentarea că drepturile solicitate nu sunt reluate și în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar obligația de a aplica CCM încheiat la nivel superior ar fi incidentă doar în cazurile în care la nivel de angajator nu ar exista încheiat contract colectiv de muncă.
Or, aceste susțineri greșit au fost împărtășite de prima instanță față de cele reținute cu puterea lucrului judecat prin în hotărârea judecătorească irevocabilă pronunțată în dosarul nr. 6423/62/2009 al Tribunalului Brașov.
Astfel prin sentința civilă nr.652/M/08.05.2012, pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul susmenționat, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.2015/R/2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, s-a constatat nulitatea absolută a anexei nr. 1 la Contractul colectiv de muncă pe anii 2009 – 2010 încheiat la nivelul pârâtei.
Autoritatea de lucru judecat ca și prezumție, demonstrează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate.
Așadar aspectele invocate de societatea intimată fiind analizate în cadrul unui litigiu anterior, se impunea ca instanța de fond să i-a act de constatarea nulității absolute a anexei 1 la CCM încheiat la nivel de unitate prin hotărâre judecătorească și în acest context să dea eficiență clauzelor din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv la nivel de ramură transporturi.
De altfel, nu pot fi reținute apărările intimatei potrivit cu care angajatorul are obligația de a respecta dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel superior doar în cazul în care la nivelul angajatorului nu există încheiat contract colectiv de muncă. Dimpotrivă, din dispozițiile art. 132 alin.(3) și (4) din Legea dialogului social nr. 62/2011 rezultă efectul obligatoriu al contractelor colective de muncă de nivel superior și caracterul minimal al drepturilor stabilite prin aceste contracte față de cele de nivel inferior.
Nu poate fi reținută nici apărarea intimatei în sensul că este unul din agenți monitorizați, iar fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin Hotărâre de Guvern. Faptul monitorizării recurentei nu este de natură a o exonera de obligațiile pe care și le-a asumat prin încheierea unor contracte colective de muncă valabile, care sunt rezultat negocierii dintre părți, în cadrul acestei negocierii pârâta putând invoca încadrarea în fondul de salarii aprobat. Odată negociate aceste clauze, însă, devin obligatorii pentru părțile contractate potrivit art. 229 alin.(4) Codul Muncii republicat, debitoarea neputând limita dreptul reclamantei pe lipsa fondurilor bănești.
Față de cele ce preced, raportat la dispozițiile art.41 alin.3 lit.a) din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008.2010 aplicabil și pârâtelor conform anexei 5 a contractului, pretențiile reclamantei cu privire la diferențele de salariu apar ca fiind întemeiate pe perioada de valabilitate a acestui contract respectiv până la data de 31.12.2010.
În ceea ce privește pretențiile formulate în baza aceluiași contract colectiv de muncă la nivel de ramură pe anul 2011 instanța constată faptul că acesta și-a încetat valabilitatea la data de 31.12.2010, fiind denunțat unilateral de Confederația Națională a Patronatului Român, conform adresei nr. 171/DDS/2011 a MMFPS, astfel că pretențiile reclamantei pentru anul 2011 nu au temei legal, fiind corect respinse la fond.
Întrucât prevederile art.7 alin.2 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă au fost abrogate prin OUG. nr. 148/2008 capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la înscrierea acestor pretenții în carnetul de muncă este neîntemeiat.
Față de cele ce preced, în baza art.312 alin.(1) coroborat cu art.304 punct 9 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul declarat de reclamantă și a modificat sentința atacată, în sensul admiterii în parte a acțiunii formulate și obligării pârâtele să plătească reclamantei diferențele salariale rezultate din salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prev.de art.41 din CCM la nivel de ramură de transporturi pe anii 2008 – 2010 și sumele efectiv primite pe perioada noiembrie 2009 – 31.12. 2010.
S-au respins în rest pretențiile reclamantei.
