Codul muncii – art. 241 alin.1 lit. c, art. 247
Legea nr.130/1996 – art.11 alin.1 lit. c, art. 25 alin. 3
În conformitate cu dispoziţiile art. 241 alin. 1 lit. c din Codul muncii şi ale art. 11 alin.1 lit. c din Legea nr. 130/1996, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, indiferent dacă angajatorul respectiv a participat sau nu direct ori prin reprezentarea sa de către o federaţie sau confederaţie patronală la negocierea şi încheierea unor asemenea contracte colective. Un contract colectiv de muncă neînregistrat în condiţiile prevăzute de lege este inaplicabil părţilor semnatare, fiind inexistent din punct de vedere juridic.
Curtea de Apel Timişoara, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale,
decizia civilă nr. 8 din 9 ianuarie 2007
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 4241/C/2006, reclamanta D.N.D. a chemat în judecată pârâta SC „S.R.” S.R.L. Timişoara, solicitând instanţei de judecată ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sporului de vechime, în cuantum de 25%, ce i se cuvine potrivit vechimii sale în muncă, începând cu data de 31 mai 2003 şi până la pronunţarea hotărârii, indexat şi actualizat, precum şi în continuare pe durata derulării contractului de muncă încheiat cu pârâta.
În motivarea cererii de chemare în judecată se arată că reclamanta este angajata pârâtei, însă aceasta din urmă, în mod nelegal, nu i-a acordat sporul de vechime, deşi are peste 20 de ani de muncă.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 40 alin. 3 lit. d din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pentru anii 2003 – 2006 şi art. 51 alin. 1 lit. d din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje şi apărare pentru anii 2003 – 2006.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală, întrucât sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde acestea nu sunt cuprinse în salariul de bază, aşa cum prevede art. 50 alin. 6 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură. Potrivit art. 27 pct. 2. din contractul colectiv de muncă pe anii 2001 – 2003, încheiat la nivel de unitate, sporul de vechime al salariaţilor pârâtei este inclus în salariul de bază negociat.
Prin sentinţa civilă nr. 2312/PI/14.09.2006, Tribunalul Timiş a admis acţiunea, a obligat pârâta să îi acorde reclamantei sporul de vechime în cuantum de 15%, respectiv 20%, în cuantum total actualizat de 6594 RON, aferent perioadei 4.04.2003 – 4.04.2006, precum şi în continuare, lunar, pe durata derulării contractului individual de muncă încheiat cu pârâta.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere clauzele cuprinse în contractele colective de muncă la nivel naţional şi la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje şi apărare, respectiv dispoziţiile art. 51 alin. 1 lit. d din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, aplicabile în perioada 4.04.2003 – 4.04.2006, precum şi vechimea în muncă a reclamantei, atât la data angajării la societatea pârâtă, cât şi în prezent, şi a stabilit că sporul de vechime lunar cuvenit este de 15 %, respectiv 20%, procent ce trebuie aplicat la salariul de bază şi timpul efectiv lucrat, astfel încât cuantumul total al sporului de vechime, calculat pentru perioada de referinţă, este, după reactualizarea cu rata inflaţiei, de 6594 RON, aşa cum a fost stabilit prin raportul de expertiză judiciară şi răspunsul la obiecţiuni, întocmite în cauză.
Împotriva hotărârii a declarat recurs, în termenul legal, pârâta, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii, în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea cererii de recurs se arată că, în speţă, sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 4 şi pct. 9 din Codul de procedură civilă, întrucât instanţa de fond a acordat greşit sporul de salariu de 15% şi, respectiv, 20% reclamantei, atâta timp cât prevederile art.40 alin.3 lit. d din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional precizează doar limita minimă şi cea maximă a sporului de vechime ce poate fi stabilit, urmând ca determinarea lui între aceste limite să fie făcută, prin negociere, între angajator şi angajat.
Totodată, se susţine că prima instanţă nu a ţinut cont de inaplicabilitatea, în cauză, a dispoziţiilor cuprinse în Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje şi apărare, deşi pârâta nu a participat direct sau reprezentată de asociaţia patronală la negocierea acestui contract, astfel încât este un terţ în raport cu acest contract colectiv de muncă. O astfel de concluzie se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 130/1996, din cuprinsul cărora rezultă că aplicabilitatea efectelor contractului colectiv de muncă funcţionează, în mod absolut, doar în cazul contractelor încheiate la nivel naţional şi la nivel de unitate, nu şi în cazul celor încheiate la nivel de grup de unităţi şi la nivel de ramură.
Pe de altă parte, instanţa de fond a făcut o interpretare restrânsă a prevederilor art. 40 alin. 3 lit. d din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, ignorând dispoziţiile alineatului doi al acestui articol, care prevăd că „sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde acestea nu sunt cuprinse în salariul de bază”; precum şi pe cele ale alineatului 1, potrivit căruia numai în măsura în care sporurile nu sunt astfel absorbite în salariu, ele se pot acorda în mod aparte şi suplimentar. Prin urmare, conform art. 40 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional şi art. 51 alin. 6 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje şi apărare, regula, în domeniu, este reprezentată de absorbţia sporului de vechime în salariu, excepţia fiind reprezentată de situaţia în care sporul de vechime se acordă separat.
Un alt motiv de recurs priveşte eronata interpretare dată de instanţa de fond punctului IV din contractul individual de muncă al reclamantei, ca urmare a confundării salariului lunar cu salariul de bază şi neobservării faptului că angajaţii pârâtei au un salariu cu 20% mai mare decât salariul minim pe economie, ca o consecinţă a includerii sporului pretins de reclamantă.
Recurenta a mai arătat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unor mijloace de probă, şi anume: procesul-verbal de control al I.T.M. Timiş nr. 15359/12.12.2005, conform căruia „sporul de vechime este inclus în salariul negociat, motiv pentru care salariul minim negociat în societate este cu 20% mai mare decât salariul minim pe economie”, şi contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul unităţii pe anii 2001 – 2003, care la art. 27.2 prevede că sporul de vechime este inclus în salariul de bază negociat şi care, deşi nu a fost înregistrat, poartă semnătura părţilor ce l-au negociat şi trebuie privit ca un început de dovadă scrisă, posibil a fi completat cu alte mijloace de probă.
De asemenea, a susţinut că, prin raportare la dispoziţiile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii, în mod greşit prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei pentru perioada ce depăşeşte cele 6 luni anterioare introducerii acţiunii pendinte.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9, art. 304 pct. 4 şi art. 3041 din Codul de procedură civilă.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de către pârâta-recurentă nu este întemeiată, nefiind incidente, în speţă, dispoziţiile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii, cum susţine recurenta, ci cele ale art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, întrucât acţiunea pendinte izvorăşte dintr-un un conflict de muncă privind drepturile salariale şi nu se referă la aplicarea unor clauze contractuale.
Cu privire la motivele de recurs care vizează fondul cauzei se arată că susţinerile recurentei sunt eronate, întrucât sporul de vechime nu a fost inclus în salariul de bază, împrejurare ce rezultă din actele depuse la dosar, iar procentul de 20%, cu care este mai mare salariul minim negociat în societate faţă de salariul minim pe economie, nu rezultă din includerea sporul de vechime în cuantumul acestuia, cum greşit susţine recurenta.
Totodată, se arată că temeiul de drept al acţiunii şi cel care a stat la admiterea acesteia este reprezentat de dispoziţiile art. 40 alin. 3 lit. d din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pentru anii 2003 – 2006 şi art. 51 alin. 1 lit. d din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje şi apărare pentru anii 2003 – 2006, precum şi de cele ale art. 11 alin. 1 din Legea nr. 130/1996.
Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate invocat de către recurentă nu este valabil, întrucât nu a fost înregistrat la D.M.S.S Timiş pentru a produce efecte faţă de reclamanta-intimată şi, pe cale de consecinţă, el nu există din punct de vedere juridic.
Analizând motivele de recurs prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 4 şi pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 din Codul procedură civilă, instanţa constată că sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este nefondată, întrucât obiectul acţiunii pendinte îl reprezintă obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, echivalentă unui drept al reclamantului: sporul de vechime în muncă, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii. În speţă, sunt aplicabile prevederile art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, astfel încât, în mod corect, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către pârâtă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 241 alin. 1 lit. c din Codul muncii şi ale art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, indiferent dacă angajatorul respectiv a participat sau nu direct ori prin reprezentare de către o federaţie sau confederaţie patronală la negocierea şi încheierea unor asemenea contracte colective.
Art. 238 alin. 2 din Codul muncii prevede că: „contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă”. Astfel, orice contract individual de muncă se încheie nu numai în considerarea prevederilor legii, ci şi în considerarea clauzelor contractelor colective ce îi sunt aplicabile salariatului în cauză. Potrivit art. 247 din Codul muncii, „în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior”. Prin urmare, dacă la nivelul angajatorului sau, eventual, a grupului de angajatori nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură.
Aceste prevederi se întemeiază pe natura juridică a contractului colectiv de muncă, şi anume aceea de izvor de drept, precum şi pe împrejurarea că un asemenea contract reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractelor, aşa cum rezultă din ansamblul dispoziţiilor legale în materia contractelor colective de muncă.
Recurenta susţine că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de probă, şi anume: contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul unităţii pe anii 2001 – 2003, care la art. 27.2 prevede că sporul de vechime este inclus în salariul de bază negociat şi care, deşi nu a fost înregistrat, poartă semnătura părţilor ce l-au negociat şi trebuie privit ca un început de dovadă scrisă, posibil a fi completat cu alte mijloace de probă.
Conform art. 25 alin.3 din Legea nr. 130/1996, „contractele colective de muncă se aplică de la data înregistrării”. Pe cale de consecinţă, un contract colectiv de muncă neînregistrat în condiţiile prevăzute de lege este inaplicabil părţilor semnatare, fiind inexistent din punct de vedere juridic, astfel încât nu poate fi privit ca un început de dovadă scrisă, posibil a fi completat cu alte mijloace de probă,
Întrucât, în speţă, nu există contract colectiv de muncă încheiat la nivel de angajator sau la nivel de grupuri de angajatori, reclamantei îi sunt aplicabile prevederile contractelor colective de muncă la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje şi apărare, aflate în vigoare în perioada 31 mai 2003 – 31 mai 2006.
Faţă de considerentele expuse anterior, susţinerea recurentei că prima instanţă nu a ţinut cont de inaplicabilitatea, în cauză, a dispoziţiilor cuprinse în Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje şi apărare, deşi pârâta nu a participat direct sau reprezentată de asociaţia patronală la negocierea acestui contract, astfel încât este un terţ în raport cu acest contract colectiv de muncă, apare ca nefondată.
Deşi art. 40 alin. 3 lit. d din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional precizează doar limita minimă şi cea maximă a sporului de vechime ce poate fi stabilit, urmând ca determinarea lui între aceste limite să fie făcută, prin negociere, între angajator şi angajat, prima instanţă nu a depăşit prerogativele puterii judecătoreşti şi nu a intrat într-un domeniu rezervat exclusiv negocierii, aşa cum susţine recurenta, deoarece art. 51 alin.1 lit. d din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje şi apărare prevede sporurile minime de vechime ce se acordă în condiţiile acestui contract după cum urmează: spor de 5% pentru o vechime în muncă de 3-5 ani; spor de 10% pentru o vechime în muncă de 5 – 10 ani; spor de 15% pentru o vechime în muncă de 10 – 15 ani; spor de 20% pentru o vechime în muncă de 15 – 20 ani şi un spor de 25% pentru o vechime în muncă de peste 20 de ani. Ori, în cauză este aplicabil acest contract, conform art. 247 din Codul muncii. Faţă de prevederile art. 238 alin. 1 din Codul muncii, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură poate conţine dispoziţii mai favorabile salariaţilor decât cel încheiat la nivel naţional.
Din cuprinsul contractului individual de muncă al reclamantei nu rezultă că sporul de vechime cuvenit reclamantei, potrivit art. art. 51 alin. 1 lit. d din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje şi apărare şi vechimii în muncă a acesteia, este conţinut în salariul negociat de părţi.
Procesul-verbal de control al I.T.M. Timiş nr. 15359/12.12.2005, depus la dosar după prima zi de înfăţişare şi care reţine că „sporul de vechime este inclus în salariul negociat, motiv pentru care salariul minim negociat în societate este cu 20% mai mare decât salariul minim pe economie”, nu indică temeiul pe baza căruia s-a ajuns la o asemenea concluzie, astfel încât nu poate justifica apărarea pârâtei, cu atât mai mult cu cât art. 287 din Codul muncii prevede că sarcina probei, în conflictele de muncă, revine angajatorului, care este obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.
Prin urmare, susţinerile recurentei cu privire la includerea sporului de vechime în salariul de bază prin stabilirea salariului de bază în procent cu 20% mai mare decât salariul minim pe economie sunt nefondate, întrucât dispoziţiile legale menţionate anterior nu au fost respectate.
Având în vedere probele administrate în cauză, şi anume: înscrisurile, reprezentând contractul individual de muncă al reclamantei, contractele colective de muncă la nivel naţional şi de ramură, precum şi raportul de expertiză judiciară, Curtea apreciază că instanţa de fond a stabilit în mod corect că reclamanta este îndreptăţită la aplicarea sporului de vechime începând cu data de 31 mai 2003 şi până la pronunţarea hotărârii, indexat şi actualizat, precum şi în continuare, lunar, pe durata derulării contractului individual de muncă încheiat cu pârâta, acest drept fiind prevăzut de dispoziţiile art. 40 alin. 3 lit. d din contractul colectiv de muncă la nivel naţional coroborate cu dispoziţiile art. 51 alin. 1 lit. d din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, prevederi aplicabile în cauză în temeiul art. 236 şi următoarele din Codul Muncii.
Din cele expuse anterior rezultă că hotărârea recurată este temeinică şi legală, nefiind incident niciunul din motivele de recurs invocate de către pârâta-recurentă, respectiv cele reglementate de art.304 pct.9 şi art.304 pct.4 coroborate cu cele ale art.304 ind.1 din Codul de procedură civilă.
Având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. 1 C . pr. civ., Curtea a respins recursul declarat de pârâta-recurentă S.C. „S. R.” SRL împotriva sentinţei civile nr. 2312/PI/14.09.2006, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4241/C/2006, ca neîntemeiat.
