Având în vedere faptul că reclamantul nu şi-a desfăşurat activitatea în România, iar angajatorul nu are sediul în România şi nici o sucursală, agenţie sau unitate pe teritoriul Statului român, în cauză sunt incidente prevederile art. 19 alin. (2) lit. b) din Regulament.
Prin urmare, în lumina prevederilor Regulamentului nr. 44/2000, instanţa competentă este cea din locul situării angajatorului, adică instanţa din Hamburg – Germania.
Nu poate fi primită susţinerea reclamantului că angajatorul are o sucursală, agenţie sau unitate pe teritoriul României, întrucât agenţia de crewing prin intermediul căreia reclamantul a fost angajat nu are caracterul unei sucursale, agenţii sau unităţi care aparţine angajatorului.
Secţia I civilă, Decizia nr. 786 din 19 decembrie 2011
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 2651/118/2010, reclamantul G.I., în contradictoriu cu pârâta O.B. GMBH & CO.KG, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale datorate, în sumă de 13.425 dolari SUA.
în motivarea cererii se arată că reclamantul a fost angajat al pârâtei, în baza contractului individual de muncă din data de 29.06.2009, în funcția de comandant al navei P. Reclamantul susține că și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale, dar angajatorul nu i-a achitat toate drepturile bănești, rămânând un rest de plată în sumă de 13.425 dolari SUA, reprezentând drepturi salariale pentru lunile octombrie și noiembrie 2009.
în motivare se mai arată că pentru luna noiembrie suma datorată este de 6.525,24 dolari SUA, iar pentru luna octombrie suma este de 6.900 dolari SUA.
Pârâta, legal citată, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței instanțelor din România, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. în motivare se susține că angajatorul nu datorează sumele solicitate cu titlu de salariu, invocând art. 13 alin. (1) pct. 7 și alin. (2) din contractul de angajare, care prevăd că în cazul unei delapidări, a unor daune provocate prin fraudă de către un membru de echipaj, angajatorul este îndrept a reține orice sume datorate angajatului în vederea recuperării prejudiciului creat.
Prin întâmpinare se susține că la data de 20.08.2009, reclamantul, în calitate de comandant, a primit ordin să alimenteze nava P. cu 1.000 tone de combustibil, iar acesta – după ce a consultat opinia șefului mecanic, care a apreciat că doar o cantitate de 750 tone mai poate fi încărcată – a comandat totuși încărcarea a 1.000 tone de combustibil. Ulterior, nava a continuat voiajul spre America de Sud, unde a trebuit să se alimenteze din nou pentru a ajunge în siguranță la destinație. Pe drum reclamantul a informat societatea pârâtă că nu-i ajunge combustibilul de la bord, astfel încât nava a trebuit să devieze de la cursul firesc, pentru a se aproviziona cu 300 tone de combustibil.
Pârâta a dispus o anchetă cu privire la alimentările cu combustibil, ca urmare a faptului că s-au creat suspiciuni față de modul în care reclamantul gestionează nava aflată sub comanda sa, care a generat cheltuieli suplimentare. Pârâta apreciază că reclamantul a creat o pagubă în valoare de 238.041,24 dolari SUA, în patrimoniul său, ca urmare a acțiunilor sale frauduloase.
Pârâta a formulat și o cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 238.041,24 dolari SUA, în temeiul art. 969 și urm. C.civ.
Ulterior, pârâta a formulat o cerere prin care a adus la cunoștința instanței că își micșorează câtimea obiectului cererii reconvenționale la suma de 30.795,54 dolari SUA, în echivalentul monedei naționale, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat ca urmare a devierii navei de la cursul de destinație. în motivare se susține că există dificultăți de probațiune, fiind vorba despre o cauză cu elemente de extraneitate, precum și faptul că pretențiile pârâtei fac obiectul unei cercetări penale, pe rolul parchetului din Hamburg.
Asupra excepției de necompetență a instanței
Instanța a pronunțat încheierea din data de 21.06.2010, prin care a respins, ca nefondată, excepția necompetenței generale a instanțelor române în soluționarea cauzei, excepție invocată de pârâtă, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 19 din Legea nr. 187/2003 privind competența de jurisdicție, recunoașterea și executarea în România a hotărârilor în materie civilă și comercială pronunțate în statele membre ale Uniunii Europene, „(1) Un angajator nu poate introduce acțiuni decât la instanțele de pe teritoriul României sau ale statului membru în care angajatul își are domiciliul.
(2) Dispozițiile prezentei secțiuni nu aduc atingere dreptului angajatorului de a introduce o cerere reconvențională la instanța la care, în conformitate cu prezenta secțiune, acțiunea inițială este în curs”.
în cauză, pârâta a formulat cerere reconvențională, a cărei soluționare este de competența exclusivă a instanțelor române, respectiv a Tribunalului Constanța, potrivit art. 284 C.muncii , cerere reconvențională ce a fost introdusă la instanța la care acțiunea inițială este în curs.
Dispozițiile legale sunt aplicabile întrucât țările în care părțile își au sediul, respectiv domiciliul, sunt state membre ale Uniunii Europene.
Prin sentința civilă nr. 2961 din 17.05.2011, Tribunalul Constanța a admis acțiunea principală formulată de reclamantul G.I. în contradictoriu cu pârâta reconvenientă O.B. GMBH & CO KG.
A obligat pârâta, către reclamant, la plata drepturilor salariale cuvenite pentru perioada octombrie – noiembrie 2009, în cuantum de 13.425 dolari SUA și a respins ca nefondată, cererea reconvențională.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Asupra acțiunii principale
Conform contractului de angajare încheiat între părți la data de 29.06.2009, reclamantul a fost angajat pentru o perioada de 5 +/- 1 luni, în funcția de comandant, cu un salariu lunar de 7.134 dolari SUA.
Potrivit dispozițiilor din art. 11 al acestui contract, raportul de muncă încetează la inițiativa angajatorului în cazul în care comandantul își neglijează constant îndatoririle, comite o infracțiune, prejudiciază cu bună-știință proprietatea angajatorului sau marfa de la bordul navei; comandantul este răspunzător a acoperi cheltuielile generate de acestea, iar angajatorul poate reține/ confisca salarii neplătite în vederea acoperirii prejudiciului creat.
Prin răspunsurile date la interogatoriul formulat de către pârâtă, reclamantul recunoaște că alimentarea navei cu combustibil nu este sarcina sa și a dispus alimentarea la solicitarea șefului mecanic și ca urmare a calculelor efectuate de către acesta. De asemenea, reclamantul recunoaște că a avut suspiciuni cu privire la sinceritatea raportărilor date de șeful mecanic și a informat proprietarul navei, care a dispus devierea de la cursul firesc.
Poziția procesuală a pârâtei a fost de recunoaștere a faptului că nu a efectuat plata restului de drepturi salariale către reclamant, prevalându-se de prevederile contractuale invocate, apreciind că în această modalitate prejudiciul pe care susține că reclamantul l-a creat, poate fi parțial acoperit.
Dispozițiile art. 39 C.muncii prevăd că salariatul are dreptul la salarizare pentru depusă. Potrivit art. 154 alin. (2), „pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani”.
Modalitatea de plată a salariului este stabilită prin dispozițiile art. 161 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 în sensul că acesta se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz.
în temeiul art. 163 alin. (1) din același act normativ, executarea obligației de plată a salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată sau prin orice alte documente justificative.
Deși, potrivit art. 287 din Legea nr. 53/2003, în conflictele de muncă sarcina probei incumbă angajatorului, se constată că pârâta nu a făcut dovada achitării efective a tuturor drepturilor salariale cuvenite reclamantului pentru perioada de referință prin documente justificative. De altfel, așa cum s-a menționat, pârâta recunoaște că datorează o diferență de drepturi bănești de natură salarială, către reclamant.
în aceste condiții, instanța constată că reclamantul și-a îndeplinit obligația de a presta muncă, justificând astfel remunerarea potrivit textelor de lege enunțate.
în raport de considerentele expuse, instanța a admis acțiunea reclamantului, iar pârâta va fi obligată la plata drepturilor salariale, aferente perioadei solicitate de reclamant.
Asupra cererii reconvenționale
Din probele administrate în cauză, instanța a constatat că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor impuse prin dispozițiile art. 11 din contractul de angajare încheiat între părți la data de 29.06.2009, invocate de către pârâta reconvenientă.
Astfel, nu s-a dovedit că reclamantul, în calitate de comandant, și-a neglijează constant îndatoririle, atâta timp cât, pe de o parte, atribuțiile legate de aprovizionarea navei și completarea documentelor de aprovizionare sunt în sarcina șefului mecanic, iar dispoziția de deviere a navei de la cursul stabilit inițial a fost dată de către compania angajatoare, iar pe de altă parte, reclamantul a dispus aprovizionarea navei ca urmare a verificărilor și cererii făcute de către șeful mecanic.
în același timp nu s-a făcut dovada comiterii unei infracțiuni de către reclamant, acțiune care trebuie constatată de către o instanță penală specializată, pentru a se putea stabili cu certitudine că reclamantul este cel care a prejudiciat cu bună-știință proprietatea angajatorului sau marfa de la bordul navei.
în consecință, s-a constatat că nu sunt incidente în prezenta cauză dispozițiile contractuale care permit angajatorului să refuze plata drepturilor de natură salarială, în vederea acoperirii eventualului prejudiciului creat de către angajatul său.
Având în vedere aceste considerente, instanța a respins cererea reconvențională, întrucât nu este fondată.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta O.B. GMBH & Co.KG.
Critica sentinței prin motivele de recurs a vizat în esență următoarele:
1. în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 modificat C.proc.civ., apreciază că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.
Tribunalul Constanța, Secția civilă (ca de altfel orice altă instanță din România) nu era competent a soluționa cauza, pentru motivele invocate de pârâtă încă de la primul termen de judecată în fond, în susținerea excepției de necompetență generală a instanțelor române, raportată la situația de fapt relevată în dosar.
Astfel cum a mai arătat, apreciază că legea aplicabilă contractului de angajare încheiat între pârâtă, ca angajator (operator al navei P.) și reclamantul G.I. (comandant al navei menționate) nu este legea română, ci legea germană, contractul fiind încheiat la data de 29.06.2009 la Hamburg, Germania.
în cazul de față, conform dispozițiilor art. 102 lit. b) din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, apreciază că legea aplicabilă contractului de angajare a numitului G.I. este cea germană, sediul pârâtei, ca angajator, fiind în Hamburg, Germania.
Privitor la legea germană, aceasta stabilește competența instanțelor de la sediul angajatorului, adică al pârâtei, în soluționarea unui conflict de muncă având un obiect patrimonial [art. 17 alin. (1) coroborat cu parag. 29 alin. (1) din Codul german de procedură civilă – ZPO: „jurisdicția generală în cazul municipalităților, corporațiilor, companiilor, cooperativelor, asociațiilor, fundațiilor și instituțiilor ce pot sta în justiție, este determinată de sediul lor principal. Sediul este, cu excepția unor prevederi contrare, acolo unde se efectuează administrarea lor”].
Instanța de fond, trecând peste motivele de mai sus, dar și peste argumentele în apărare prezentate de către reclamant, în mod vădit nefondate (se susținea competența instanțelor române, determinată de sediul societății de crewing/ recrutare prin intermediul căreia reclamantul a fost angajat de pârâtă), a soluționat în mod greșit excepția, respingând-o ca nefondată prin încheierea de ședință din data de 21.06.2010, pe considerentul prevederilor art. 19 din Legea nr. 187/2003 privind competența de jurisdicție, recunoașterea și executarea în România a hotărârilor în materie civilă și comercială pronunțate în statele membre ale Uniunii Europene. Acestea dispun că: „1) Un angajator nu poate introduce acțiuni decât la instanțele de pe teritoriul României sau ale statului membru în care angajatorul își are domiciliul; 2) Dispozițiile prezentei acțiuni nu aduc atingere dreptului angajatorului de a introduce o cerere reconvențională la instanța la care, în conformitate cu prezenta secțiune, acțiunea inițială este în curs”.
în primul rând, Legea nr. 187/2003, pe a cărei prevederi se sprijină analiza sa, nu mai era în vigoare la data introducerii acțiunii și a pronunțării soluției privind excepția necompetenței generale ale instanțelor din România. Acest act normativ a fost abrogat în mod expres prin O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană.
în al doilea rând, chiar raportat la aceste norme abrogate, analiza nu este corectă. Nu se poate aprecia asupra competenței judecătorești în soluționarea cauzei, pornind de la competența privind cererea reconvențională, consecință a demersului inițiator, acțiunea principală formulată de reclamantul G.I.
în atare condiții (abrogarea reglementărilor avute în vedere de instanța de fond, și incorectitudinea interpretărilor sale), apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 102 lit. b) din Legea nr. 105/1992, potrivit cărora unui contract individual de muncă cu elemente de extraneitate (în cazul pârâtei, naționalitatea angajatorului), i se va aplica legea statului pe al cărui teritoriu se află sediul întreprinderii angajatoare, dacă acesta își îndeplinește munca în mai multe state (n.n. performând voiaje internaționale la bordul unei nave maritime arborând un alt pavilion). De asemenea, cele mai puternice legături ale contractului de muncă, în cazul pârâtei, se creează în Germania, și nu cu un alt stat.
în consecință, legea aplicabilă fiind cea germană, trebuie urmate prevederile acesteia, care dispun, astfel cum a arătat, că litigiile de muncă se soluționează de instanța de la sediul angajatorului – în cazul pârâtei, Tribunalul civil din Hamburg.
2. Pe fondul cauzei, consideră că instanța de judecată a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, motivul de recurs circumscriindu-se dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Astfel cum a arătat pe parcursul judecății în prima fază judiciară, pârâta s-a opus în mod nejustificat plății către reclamant a sumei pretinse cu titlu de salarii restante aferente perioadei de îmbarcare octombrie-noiembrie 2009, invocând excepția neexecutării contractului de angajare/ înrolare perfectat de părți, în temeiul clauzelor sale care îndrituiesc pârâta, în calitatea sa de angajator, să rețină din salariul datorat angajatului (în speță G.I., comandant al M/N P.) orice sume de bani destinate acoperirii unor prejudicii pe care acesta le-a cauzat angajatorului prin fraudă.
Concret, pârâta precizează că a comandat și achiesat la plata unei cantități de 1.000 tone păcură în timpul escalei din Portul Fujairah, în condițiile în care cunoștea faptul că în tancurile navei nu pot intra decât 750 tone, compania plătind astfel un surplus fictiv, de 250 tone, înțelegându-se sub acest aspect atât cu șeful mecanic Y.S.A., cât și cu reprezentantul companiei grecești de livrare a combustibilului – A.M.P. LLC. Mai mult, ulterior, în plin marș, a permis ca nava de sub comanda sa să rămână în mod periculos aproape fără combustibil, punându-se astfel în iminentă primejdie nava, prin mobilitate, și astfel starea sa de navigabilitate, echipajul și marfa transportată, impunându-se astfel o deviere de la curs, în vederea aprovizionării urgente cu combustibil.
Toate aceste fapte, odată cunoscute de către pârâtă, au generat în continuare pierderi însemnate, prin cheltuielile legate de anchetarea firească a cazului.
în mod cu totul incorect se apără reclamantul, declarând că nu el, ci șeful mecanic răspunde de situația combustibilului de la bord, de urmărirea consumului și solicitarea necesarului de păcură, numitul Y. fiind blamabil pentru cele întâmplate.
Potrivit regulamentelor maritime internaționale general acceptate, bunei practici marinărești și, de ce nu, potrivit tuturor studiilor avute de numitul G.I., în baza cărora a ajuns la funcția actuală, comandantul navei este răspunzător de tot ceea ce se întâmplă cu nava sub comanda sa, el fiind, în ultimă instanță, responsabil în fața armatorului pentru faptele prejudiciabile săvârșite atât de el însuși, cât și de membrii echipajului din subordine.
Din întregul probatoriu administrat în cauză, din declarația șefului mecanic Y. și în special din declarația olografă a lui G.I., precum și în răspunsul său din interogatoriu, rezultă fără dubiu, în accepțiunea pârâtei, neglijența, ba chiar reaua-credință cu care actualul reclamant și-a îndeplinit funcția de comandant al navei P., consecințele acțiunilor/ inacțiunilor sale fiind extrem de prejudiciabile pentru pârâtă.
Prin întâmpinarea formulată, reclamantul G.I. a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile recurate, având în vedere următoarele:
I. în ceea ce privește excepția necompetenței generale a instanțelor române în soluționarea cauzei, solicită respingerea acesteia pentru următoarele motive:
Conform prevederilor art. 149 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 105/1992, „Instanțele judecătorești române sunt competente dacă (…) sediul pârâtului, persoană juridică, se află în România; în sensul prezentului articol, persoana juridică străină este socotită cu sediul în România și în cazul în care are pe teritoriul țării o filială, o sucursală, o agenție sau o reprezentanță”.
în situația de față, agenția de angajare personal a intimatei se află în România. Aceasta este în Constanța, condițiile prevăzute de art. 149 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 105/1992 fiind astfel îndeplinite, competența instanțelor judecătorești române fiind atrasă în cauză.
Legea germană nu are nici o relevanță în prezenta cauză, având în vedere faptul că reclamantul este cetățean român, cu domiciliul în România, prevederile convențiilor internaționale în materie invocate mai sus, precum și prevederile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat având deplină aplicabilitate.
II. în ceea ce privește fondul cauzei, solicită a se observa faptul că instanța de fond în mod corect a admis acțiunea formulată de reclamant și a dispus obligarea acestora la plata drepturilor salariale cuvenite pentru perioada octombrie-noiembrie 2009, în cuantum de 13.425 dolari SUA, la plata cheltuielilor de judecată și a respins cererea reconvențională formulată de recurentă.
în temeiul art. 39 C.muncii , salariatul are „dreptul la salarizare pentru munca depusă”; iar în temeiul art. 40 alin. (2) angajatorul are obligația „să acorde salariatului toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă”.
Reclamantul precizează că, inițial, societatea pârâtă printr-o cerere reconvențională a solicitat obligarea sa la plata sumei de 238.041 dolari SUA ce reprezintă un prejudiciu creat prin comportament fraudulos avut în calitatea sa de comandant al navei P., acuzații nefondate și care nu au putut fi probate. Ulterior, realizând că nu intră în atribuțiunile comandantului operațiunea de aprovizionare cu combustibil și că nu-și pot întemeia cererea nici măcar pe neglijență, darămite pe fraudă, reconvenienții au renunțat la pretenția reprezentând contravaloarea combustibilului, aceștia limitându-și pretențiile solicitate prin cererea reconvențională la suma de 30.795,54 dolari SUA.
Societatea pârâtă, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, prezintă anumite aspecte, total eronate, cu privire la situația de fapt de la bordul navei P., motivând prin acestea tocmai neplata drepturilor salariale cuvenite.
Precizează expres că, comandantul navei nu poate dispune aprovizionarea navei cu combustibil, solicitarea de aprovizionare fiind transmisă companiei ca urmare a verificărilor și cererii făcute de șeful mecanic, precum și că doar compania decide și este răspunzătoare de devierea navei către Portul Victoria pentru realimentare, comandantul doar executând ordinele primite de la companie. O eventuală culpă la alimentarea navei cu combustibil, dacă există, aparține șefului mecanic al navei, și nu comandantului acesteia, în condițiile în care singurul responsabil pentru alimentarea navei cu combustibil este șeful mecanic. Reclamantul nu a semnat niciun document în acest sens, neavând niciun fel de atribuție în primirea și gestionarea combustibilului de la bordul navei.
Analizând sentința recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat pentru următoarele considerente:
între reclamantul G.I. și pârâta O.B. GMBH & Co. KG, cu sediul în Hamburg, G.E. 227, 22767, s-a încheiat un contract de angajare la data de 29.06.2009 pentru funcția de comandant, stabilindu-se un salariu lunar de 7.134 dolari SUA.
Prin cererea formulată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 13.425 dolari SUA, reprezentând drepturi salariale.
Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantului I.G. la plata sumei de 238.041,24 dolari SUA, reprezentând prejudiciu creat angajatorului prin fapta salariatului.
Recurenta pârâtă a invocat excepția necompetenței generale a instanței române în soluționarea cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 102 lit. b) din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, sediul pârâtei fiind în Hamburg – Germania.
Cu privire la excepția invocată, reclamantul a arătat că în conformitate cu prevederile art. 148 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 105/1992, instanțele judecătorești române sunt competente dacă sediul pârâtului persoană juridică se află în România. în sensul prezentului articol, persoana juridică străină este socotită cu sediul în România și în cazul în care are pe teritoriul țării o filială, o sucursală, o agenție sau o reprezentanță. în situația de față, agenția de angajare personal, respectiv F.S.S. SRL, se află în România (Constanța), fiind atrasă competența instanțelor românești.
La termenul de judecată din 6.12.2011, Curtea a pus în discuția părților incidența prevederilor art. 18 și art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/22.12.2000 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
Reclamantul a arătat că prevederile puse în discuție de Curte ar atrage tot competența instanței române, întrucât potrivit art. 18 și 19 din Regulament, întreprinderea care l-a angajat pe reclamant se află în România.
Pârâta a apreciat că în lumina prevederilor Regulamentului (CE) nr. 44/2000 [art. 19 alin. (2) pct. b)], instanța competentă este cea din locul situării sediului angajatorului, adică instanța din Hamburg – Germania, și nu Tribunalul Constanța.
Cu privire la excepția necompetenței generale a instanței române invocată de către recurenta pârâtă, Curtea a apreciat că aceasta este fondată pentru următoarele considerente:
Competența în materia contractelor individuale de muncă este reglementată prin secțiunea 5, art. 18, 19, 20 din Regulamentul (CE) nr. 44/22.12.2000 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
Prin art. 18 alin. (1) din Regulament se prevede că: „în materia contractelor individuale de muncă, competența se determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune, fără a se aduce atingere art. 4 și art. 5 pct. 5 – alin. (2): dacă un angajat încheie un contract individual de muncă cu un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, însă are o sucursală, agenție sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, se consideră în cazul contestațiilor privind exploatarea sucursalei, agenției sau unității, că angajatorul are domiciliul pe teritoriul statului respectiv”.
Art. 19 din Regulament stipulează că: „un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție:
1) înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliul sau;
2) în alt stat membru:
a) înaintea instanțelor din locul în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea sau înaintea instanțelor din ultimul loc în care acesta și-a desfășurat activitatea sau
b) dacă angajatul nu-și desfășoară sau nu și-a desfășurat în mod obișnuit activitatea pe teritoriul aceleiași țări, înaintea instanțelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta.
Art. 20 din Regulament prevede următoarele: (1) Acțiunea angajatorului nu poate fi introdusă decât înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul își are domiciliul; (2) Dispozițiile prezentei secțiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvențională la instanța sesizată cu cerere inițială, în conformitate cu prezenta secțiune.
Având în vedere faptul că reclamantul nu și-a desfășurat activitatea în România, iar angajatorul nu are sediul în România și nici o sucursală, agenție sau unitate pe teritoriul Statului român, în cauză sunt incidente prevederile art. 19 alin. (2) lit. b) din Regulament.
Prin urmare, în lumina prevederilor Regulamentului nr. 44/2000, instanța competentă este cea din locul situării angajatorului, adică instanța din Hamburg – Germania.
Nu poate fi primită susținerea reclamantului că angajatorul are o sucursală, agenție sau unitate pe teritoriul României, întrucât agenția de crewing prin intermediul căreia reclamantul a fost angajat nu are caracterul unei sucursale, agenții sau unități care aparține angajatorului.
Recurenta pârâtă nu are nici un dezmembrământ societar în România, filială, sucursală, agenție, astfel cum sunt definite prin Legea nr. 31/1990 republicată.
SC F.S.A. SRL nu este un dezmembrământ al recurentei pârâte, ci o simplă societate de crewing, de plasare a forței de muncă, fiind un simplu intermediar în procesul de recrutare personal, societate care nu este nici măcar co-semnatară a contractului de angajare, fiind un terț față de acest contract.
în plus, din contractul de angajare rezultă că plata salariului se făcea prin virament, banii intrând direct în contul salariatului (art. 5). Firma de crewing primea doar un comision pentru plasarea forței de muncă.
De asemenea, nu poate fi reținută susținerea reclamantului că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 20 alin. (1) din Regulament întrucât acțiunea principală a fost formulată de salariat, nu de către angajator, iar cererea reconvențională este de competența instanței competente să soluționeze cererea principală, astfel cum rezultă din alin. (2) al aceluiași articol.
în ceea ce privește cererea reclamantului de a solicita Curții de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra interpretării noțiunii de „întreprindere”, din cuprinsul art. 19 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Regulament, această cerere a fost formulată abia prin concluziile scrise, după rămânerea în pronunțare, moment la care nu mai puteau fi formulate cereri noi.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 alin. (6) C.proc.civ., Curtea a admis recursul formulat și a modificat în tot sentința recurată în sensul respingerii cererii principale și reconvenționale ca inadmisibile.
(Judecător Jelena Zalman)
