Potrivit art. 24 C.muncii , în ipoteza nerespectării obligaţiilor asumate prin clauza de neconcurenţă, angajatul va fi obligat la restituirea indemnizaţiei şi, după caz, la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului. Din această reglementare rezultă că stabilirea cu anticipaţie a daunelor-interese de către părţi şi inserarea unei clauze penale în contractul individual de muncă este interzisă.
Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 2230 din 12 octombrie 2010
Prin sentința civilă nr. 890/06.05.2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 5907/108/2010, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A.N. SRL în contradictoriu cu pârâtul H.M.G. și a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.056 lei. Totodată, a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârât și s-a constatat nulitatea absolută a clauzei penale din contractul individual de muncă nr. 41/09.01.2006 cu privire la plata sumei de 10.000 lei. Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Timiș a reținut că din contractul individual de muncă nr. 41/04.01.2006 rezultă că pârâtul a fost angajat al reclamantei în funcția de reprezentant comercial până la data de 14.07.2009, când acest contract a încetat ca urmare a demisiei, potrivit deciziei nr. 35/14.07.2009. La cap. L lit. d) alin. (4-7) din Contractul individual de muncă nr. 41/04.01.2006 este prevăzută o clauză de neconcurență și condițiile aplicării ei, respectiv activitățile interzise salariatului la data încetării contractului, cuantumul indemnizației, perioada pentru care își produce efectele, terții în favoarea cărora se interzice prestarea activității, respectiv aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiție cu angajatorul reclamant. Totodată, se stabilește indemnizația aferentă clauzei de neconcurență, în cuantum de 52,62% din media veniturilor salariale brute din ultimele 6 luni, precum și sancțiunea în caz de nerespectare a acesteia, constând în restituirea indemnizației și plata de daune-interese în sumă de 10.000 euro.
Astfel, părțile au stabilit, de comun acord, condițiile de aplicabilitate ale clauzei de neconcurență, condiții printre care se enumeră activitățile care sunt interzise, precum și interdicția acțiunilor de deturnare a clientelei angajatorului prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcției deținute, utilizarea bazei de date a angajatorului și a tuturor informațiilor la care salariatul a avut acces în cadrul funcției deținute. Această clauză de neconcurență privește obiectul principal de activitate al reclamantei, respectiv 5151, actualmente 4671 (conform cod CAEN Rev. 2), care constă în: comerțul cu ridicata al combustibililor solizi, lichizi și gazoși și al produselor derivate, respectiv vânzările cu ridicata a produselor de tip vaseline, lubrefianți, uleiuri, unsori auto-motoare și industriale, precum și aria geografică de aplicare a clauzei de neconcurență, care cuprinde județele: Arad, Timiș, Bihor, Caraș-Severin, Hunedoara, Alba, Cluj, Bistrița-Năsăud, Maramureș, Satu-Mare, Mureș, Sălaj și Municipiul București. Clauza de neconcurență este legală și conformă cu prevederile art. 21 alin. (1) și (2) C.muncii, întrucât ea prevede, în mod concret, activitățile care sunt interzise pârâtului la data încetării contractului individual de muncă, cuantumul indemnizației lunare de neconcurență, perioada pentru care își produce efectele, terții în favoarea cărora se interzice prestarea activității, precum și aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiție cu angajatorul.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 21 C.muncii , Tribunalul a respins capătul de cerere reconvențională având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzei de neconcurență ca neîntemeiat.
Prin contractul individual de muncă nr. 11/15.07.2009, pârâtul s-a angajat la SC A.M. SRL, în funcția de reprezentant tehnic comercial. La interogatoriul luat, pârâtul a recunoscut că, fiind angajat la SC A.M. SRL, a adus acestei societăți circa 15 clienți, care sunt și clienții reclamantei. Pe cale de consecință, Tribunalul a constatat că, deși pârâtul cunoștea care sunt obligațiile ce îi incumbau prin acceptarea clauzei de neconcurență, a încălcat această clauză, prin faptul că a deturnat clientela reclamantei, aducând societății la care s-a angajat a doua zi după ce și-a dat demisia de la reclamantă circa 15 clienți ai acesteia din urmă, ceea ce înseamnă că și-a folosit legăturile stabilite cu aceasta clientelă, în cadrul funcției deținute, precum și informațiile la care a avut acces pentru a o deturna în favoarea societății la care s-a angajat. Astfel, pârâtul a încălcat clauza de neconcurență, inserată în contractul individual de muncă.
Reclamanta i-a plătit pârâtului suma de 1.056 lei, cu titlu de indemnizație de neconcurență, conform deconturilor de cheltuieli. Plata acestei indemnizații trebuia să fie făcută la încetarea contractului individual de muncă și pe o perioadă de 6 luni de la data încetării. încălcarea acestei prevederi contractuale nu atrage nulitatea absolută a clauzei de neconcurență, deoarece exista posibilitatea regularizării acestei indemnizații prin plata diferenței de bani ce reprezenta creșterea salarială. Totodată, cât timp pârâtul a încălcat clauza de neconcurență, el nu poate solicita plata indemnizației sau a diferenței de indemnizație, ci este obligat să restituie suma de bani primită cu acest titlu, conform art. 24 C.muncii .
Referitor la suma de 10.000 euro solicitată de reclamantă pentru nerespectarea clauzei de neconcurență, Tribunalul a apreciat că a fost convenită printr-o clauză penală. Inserarea unei clauze penale prin care se stabilesc daune-interese într-o sumă echivalentă cu 10.000 euro este contrară dispozițiilor art. 38 C.muncii , care au caracter imperativ în ceea ce-l privește pe salariat. Ea este nulă, deoarece în contractul individual de muncă nu pot fi inserate clauze de agravare a răspunderii acestuia. Pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului, ca formă a răspunderii contractuale, se impunea a fi dovedită existența prejudiciului, ca o condiție necesară antrenării acestei forme a răspunderii.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea ei și trimiterea spre rejudecare, iar în situația în care se constată că instanța de recurs este competentă să se rețină spre soluționare după casare. în motivarea recursului, reclamanta a arătat că solicită casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare pentru a putea justifica cu o notă contabilă, care să reflecte în mod clar și tehnic prejudiciul cauzat de către fostul angajat. A susținut că debitorul nu se poate elibera de obligația asumată prin clauza penală, fiind întrunite condițiile răspunderii pentru prejudiciul cauzat. întinderea obligației stabilită prin clauza penală este mai mică decât prejudiciul pe care l-a cauzat pârâtul, astfel încât obligația fostului angajat este îndeplinită parțial și nu este contrară dispozițiilor art. 38 C.muncii , deoarece salariatul nu a renunțat, și nici nu a fost limitat în drepturile sale, ci doar s-a angajat la o răspundere civilă pentru cazul producerii unui prejudiciu angajatorului.
Legal citat, intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentă, Curtea a constatat că art. 21-24 C.muncii reglementează clauza de neconcurență, ce se poate include în contractul individual de muncă. Art. 24 C.muncii prevede că angajatul va fi obligat la restituirea indemnizației și, după caz, la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului. Din această reglementare rezultă că stabilirea cu anticipație a daunelor-interese de către părți și inserarea unei clauze penale în contractul individual de muncă este interzisă.
în cazul nerespectării clauzei de neconcurență, angajatul trebuie să restituie angajatorului suma de bani primită și să plătească daune-interese corespunzătoare prejudiciului. în speță, nu se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru dovedirea, cu o notă contabilă, a prejudiciului, deoarece dovada unui astfel de prejudiciu se poate face doar prin administrarea probei cu expertiza în specialitatea contabilitate, iar nu cu o notă contabilă care emană de la partea în favoarea căreia se produce. De altfel, în fața instanței de fond recurenta nu a solicitat daune-interese corespunzătoare prejudiciului suferit, ci plata de către pârât a clauzei penale, astfel încât solicitarea, în fața instanței de recurs, de a face dovada prejudiciului suferit, reprezintă o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată, ce nu poate fi primită.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 C.proc.civ., Curtea a respins recursul.
(Judecător dr. Carmen Pârvulescu)
