Legea nr. 53/2003, art. 24
Potrivit art. 24 din Codul muncii, în ipoteza nerespectării obligaţiilor asumate prin clauza de neconcurenţă, angajatul va fi obligat la restituirea indemnizaţiei şi, după caz, la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului. Din această reglementare rezultă că stabilirea cu anticipaţie a daunelor-interese de către părţi şi inserarea unei clauze penale în contractul individual de muncă este interzisă.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 2230 din 12 octombrie 2010, dr. C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 890/06.05.2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 5907/108/2010, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A.N.S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul H.M.G. şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de de 1.056 lei. Totodată, a fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârât şi s-a constatat nulitatea absolută a clauzei penale din contractul individual de muncă nr.41/09.01.2006 cu privire la plata sumei de 10.000 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Timiş a reţinut că din contractul individual de muncă nr.41/04.01.2006 rezultă că pârâtul a fost angajat al reclamantei – în funcţia de reprezentant comercial până la data de 14.07.2009, când acest contract a încetat ca urmare a demisiei, potrivit deciziei nr.35/14.07.2009.
La Cap. L, lit. d) alin. (4-7) din Contractul individual de nr. 41/04.01.2006 este prevăzută o clauză de neconcurenţă şi condiţiile aplicării ei, respectiv activităţile interzise salariatului la data încetării contractului, cuantumul indemnizaţiei, perioada pentru care îşi produce efectele, terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, respectiv aria geografica unde salariatul poate fi în reală competiţie cu angajatorul reclamant. Totodată, se stabileşte indemnizaţia aferenta clauzei de neconcurenţă, în cuantum de 52,62% din media veniturilor salariale brute din ultimele 6 luni, precum şi sancţiunea în caz de nerespectare a acesteia, constând în restituirea indemnizaţiei şi plata de daune-interese în sumă de 10.000 euro.
Astfel, părţile au stabilit, de comun acord, condiţiile de aplicabilitate ale clauzei de neconcurenţă, condiţii printre care se enumeră activităţile care sunt interzise, precum şi interdicţia acţiunilor de deturnare a clientelei angajatorului prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute, utilizarea bazei de date a angajatorului şi a tuturor informaţiilor la care salariatul a avut acces în cadrul funcţiei deţinute.
Această clauză de neconcurenţă priveşte obiectul principal de activitate al reclamantei, respectiv 5151, actualmente 4671 (conform cod CAEN Rev. 2), care constă în: comerţul cu ridicata al combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi şi al produselor derivate, respectiv vânzările cu ridicata a produselor de tip vaseline, lubrefianţi, uleiuri, unsori auto-motoare şi industriale, precum şi aria geografica de aplicare a clauzei de neconcurenţă, care cuprinde judeţele: Arad, Timiş, Bihor, Caraş-Severin, Hunedoara, Alba, Cluj, Bistriţa-Năsăud, Maramureş, Satu-Mare, Mureş, Sălaj şi Municipiul Bucureşti.
Clauza de neconcurenţă este legală şi conformă cu prevederile art.21 al.1 şi 2 din Codul muncii, întrucât ea prevede, în mod concret, activităţile care sunt interzise pârâtului la data încetării contractului individual de muncă, cuantumul indemnizaţiei lunare de neconcurenţă, perioada pentru care îşi produce efectele, terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, precum şi aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu angajatorul.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art.21 din Codul muncii, tribunalul a respins capătul de cerere reconvenţională având ca obiect constatarea nulităţii absolute a clauzei de neconcurenţă ca neîntemeiat.
Prin contractul individual de muncă nr.11/15.07.2009, pârâtul s-a angajat la S.C. A.M. S.R.L., în funcţia de reprezentant tehnic comercial.
La interogatoriul luat, pârâtul a recunoscut că, fiind angajat la S.C. A.M. S.R.L., a adus acestei societăţi circa 15 clienţi, care sunt şi clienţii reclamantei.
Pe cale de consecinţă, tribunalul a constatat că, deşi pârâtul cunoştea care sunt obligaţiile ce îi incumbau prin acceptarea clauzei de neconcurenţă, a încălcat această clauză, prin faptul că a deturnat clientela reclamantei, aducând societăţii la care s-a angajat a doua zi după ce şi-a dat demisia de la reclamantă circa 15 clienţi ai acesteia din urmă, ceea ce înseamnă că şi-a folosit legăturile stabilite cu aceasta clientelă, în cadrul funcţiei deţinute, precum şi informaţiile la care a avut acces pentru a o deturna în favoarea societăţii la care s-a angajat. Astfel, pârâtul a încălcat clauza de neconcurenţă, inserată în contractul individual de muncă.
Reclamanta i-a plătit pârâtului suma de 1.056 lei, cu titlu de indemnizaţie de neconcurenţă, conform deconturilor de cheltuieli. Plata acestei indemnizaţii trebuia să fie făcută la încetarea contractului individual de muncă şi pe o perioadă de 6 luni de la data încetării. Încălcarea acestei prevederi contractuale nu atrage nulitatea absolută a clauzei de neconcurenţă, deoarece exista posibilitatea regularizării acestei indemnizaţii prin plata diferenţei de bani ce reprezenta creşterea salarială.
Totodată, cât timp pârâtul a încălcat clauza de neconcurenţă, el nu poate solicita plata indemnizaţiei sau a diferenţei de indemnizaţie, ci este obligat să restituie suma de bani primită cu acest titlu, conform art.24 din Codul muncii.
Referitor la suma de 10.000 Euro, solicitată de reclamantă pentru nerespectarea clauzei de neconcurenţă, tribunalul a apreciat că a fost convenită printr-o clauză penală.
Inserarea unei clauze penale, prin care se stabilesc daune-interese într-o sumă echivalentă cu 10.000 Euro, este contrară dispoziţiilor art.38 din Codul muncii, care au caracter imperativ în ceea ce-l priveşte pe salariat. Ea este nulă, deoarece în contractul individual de muncă nu pot fi inserate clauze de agravare a răspunderii acestuia.
Pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului, ca formă a răspunderii contractuale, se impunea a fi dovedită existenţa prejudiciului, ca o condiţie necesară antrenării acestei forme a răspunderii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea ei şi trimiterea spre rejudecare, iar în situaţia în care se constată că instanţa de recurs este competentă să se reţină spre soluţionare după casare.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că solicită casarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare pentru a putea justifica cu o notă contabilă, care să reflecte în mod clar şi tehnic prejudiciul cauzat de către fostul angajat. A susţinut că debitorul nu se poate elibera de obligaţia asumată prin clauza penală, fiind întrunite condiţiile răspunderii pentru prejudiciul cauzat. Întinderea obligaţiei stabilită prin clauza penală este mai mică decât prejudiciul pe care l-a cauzat pârâtul, astfel încât obligaţia fostului angajat este îndeplinită parţial şi nu este contrară dispoziţiilor art. 38 din Codul muncii, deoarece salariatul nu a renunţat şi nici nu au fost limitat în drepturile sale, ci doar s-a angajat la o răspundere civilă pentru cazul producerii unui prejudiciu angajatorului.
Legal citat, intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentă, Curtea a constatat că art. 21 – art. 24 din Codul Muncii reglementează clauza de neconcurenţă, ce se poate include în contractul individual de muncă. Art. 24 din Codul muncii prevede că angajatul va fi obligat la restituirea indemnizaţiei şi, după caz, la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului. Din această reglementare rezultă că stabilirea cu anticipaţie a daunelor-interese de către părţi şi inserarea unei clauze penale în contractul individual de muncă este interzisă.
În cazul nerespectării clauzei de neconcurenţă, angajatul trebuie să restituie angajatorului suma de bani primită şi să plătească daune-interese corespunzătoare prejudiciului. În speţă, nu se impune casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a dovedirea, cu o notă contabilă, a prejudiciului, deoarece dovada unui astfel de prejudiciu se poate face doar prin administrarea probei cu expertiza în specialitatea contabilitate, iar nu cu o notă contabilă care emană de la partea în favoarea căreia se produce. De altfel, în faţa instanţei de fond recurenta nu a solicitat daune-interese corespunzătoare prejudiciului suferit, ci plata de către pârât a clauzei penale, astfel încât solicitarea, în faţa instanţei de recurs, de a face dovada prejudiciului suferit reprezintă o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată, ce nu poate fi primită.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul.
