Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 273/R din 29 ianuarie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 1313 din 12.09.2012 a Tribunalului Maramureş a fost admisă în parte contestaţia formulată de reclamantul M.A.D. împotriva pârâtului Serviciul de Ambulanţă Judeţean Maramureş şi în consecinţă s-a constatat nulitatea dispoziţiei nr. 24 din 18/02.2011 emisă de pârât.
S-a dispus repunerea reclamantului în funcţia de tehnician IA (şef garaj) la Substaţia de Ambulanţă Sighetu-Marmaţiei corespunzător dispoziţiei nr. 29 din 30 ianuarie 2008;
A fost respinsă cererea privind anularea parţială a procesului verbal nr. 275 din 15.02.2011. ca nefondată.
A fost respinsă cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Potrivit contractului de muncă încheiat la data de 21.05.2001. reclamantul M.A.D. a fost angajat de pârâtul Serviciul de Ambulanţă Judeţean Maramureş pe postul de magaziner II la Substaţia de Ambulanţă Sighetu Marmaţiei. începând de la data de 21.05.2001.
Prin dispoziţia nr. 29/30.01.2008 s-a dispus delegarea reclamantului în funcţia de tehnician IA (şef garaj) la Substaţia de Ambulanţă Sighetu Marmaţiei. începând cu data de 01.01.2008 până la clarificarea definitivă şi ocuparea pe durată nedeterminată a postului de tehnician IA la Substaţia de Ambulanţă Sighetu Marmaţiei. urmând ca acesta să exercite atribuţiile de serviciu conform fişei postului pentru activitatea de şef garaj auto.
În art. 3 al acestei dispoziţii s-a stabilit că pe perioada exercitării acestei funcţii. d-nul M. preda gestiunea magaziei substaţiei asistentului medical C.C.. iar postul de magaziner I pe care reclamantul era încadrat se menţinea vacant pe durată determinată.
La data de 25 iunie 2008 s-a emis dispoziţia nr. 169 privind comasarea gestiunilor din substaţiile de ambulanţă într-o singură gestiune la nivelul unităţii prin care s-a dispus desfiinţarea gestiunilor de piese auto. materiale. mijloace fixe şi obiecte de inventar prin comasarea într-o singură gestiune la nivelul unităţii. precum şi menţinerea vacanţei postului de magaziner ocupat de reclamant. pe durată determinată. până la expirarea perioadei cât acesta era delegat pe postul de tehnician IA. urmând ca la expirarea delegării să se clarifice situaţia prin oferirea unui post la unitate sau aplicarea măsurii de încetare a activităţii. urmare a desfiinţării postului ocupat. conform prevederilor art. 65 din Codul muncii.
Prin dispoziţia nr. 24/18.02.2011 pârâtul Serviciul de Ambulanţă Judeţean Maramureş a dispus. începând cu data de 21.02.2011. încetarea atribuţiilor reclamantului de tehnician IA (şef garaj) la Substaţia de Ambulanţă Sighetu Marmaţiei. atribuţii stabilite în baza deciziei nr. 29/30.01.2008 şi. având în vedere că de la data de 01.07.2008 gestiunile de piese auto şi materiale din substaţie au fost
desfiinţate, păstrându-se un singur post de magaziner la nivelul unităţii, a stabilit că reclamantul M.A.D. va exercita în continuare funcţia de magaziner I la Staţia Centrală de Ambulanţă Baia Mare.
Dispoziţia nr. 24/2011 mai menţionează că procesul verbal nr. 275/15.02.2011 constituie parte componentă a dispoziţiei, iar cantitatea de combustibil constatată lipsă la autosanitarele de rezervă: 33,7 l benzină şi 24,87 l motorină, în valoare de 290,35 lei, se impută reclamantului.
Reclamantul a contestat dispoziţia menţionată, apreciind că prin aceasta a fost sancţionat disciplinar şi, mai mult, că i s-au aplicat două sancţiuni, ceea ce contravine art. 265 alin. 2 Codul muncii.
Reclamantul a mai învederat că dispoziţia nr. 24/2011 e lovită de nulitate absolută căci nu cuprinde temeiurile de drept în baza cărora s-a aplicat sancţiunea, motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului.
Pârâtul a arătat că dispoziţia nr. 24/18.02.2011 nu reprezintă o decizie de sancţionare şi doar un act emis de angajator în baza prerogativelor sale conferite de art. 40 al. 1 din Legea 53/2003, cuprinzând o măsură luată pentru buna funcţionare şi eficientizare a instituţiei.
Însă, din cuprinsul dispoziţiei nr. 24/18.02.2011 rezultă că emiterea ei a fost determinată de constatările consemnate în procesul verbal nr. 275/15.02.2011 privind lipsa de combustibili, completarea şi verificarea foilor de parcurs, întocmirea F.A.Z-urilor.
Procesul verbal nr. 275/15.02.2011 a fost întocmit, aşa cum reiese din conţinutul său, de o comisie de cercetare disciplinară care a constatat că şeful de garaj M.A.D. nu conducea zilnic evidenţele F.A.Z.-urilor şi foilor de parcurs, efectua greşeli de calcul ale foilor de parcurs şi F.A.Z.-urilor, nu acorda categorii de drum în conformitate cu Ordinul MTTC nr. 14/1982 în foile de parcurs, fapt care a condus la diferenţe de consum normat, generând situaţii de economie sau depăşiri eronate; nu verifica stocurile faptice din rezervor şi, în principal, ambulanţele de rezervă care aveau lipsă de combustibil în perioadele în care staţionau, nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu prin neîntocmirea şi neurmărirea unei cantităţi de 61 l de motorină scoasă din rezervorul unei ambulanţe implicate într-un accident rutier.
Comisia de cercetare disciplinară a reţinut că faptele constatate denotă neîndeplinirea de către reclamant a sarcinilor de serviciu conform fişei postului şi a propus anularea deciziei nr. 29/30.01.2008 şi revenirea la funcţia de bază, aceea de magaziner , precum şi imputarea cantităţii de combustibil.
Nota explicativă cerută reclamantului, dar şi temeiul de drept menţionat în dispoziţia nr. 16 din
02.02.2011 de înfiinţare a comisiei care a întocmit procesul verbal nr. 275/15.02.2011, respectiv art. 267 al. 2 din Codul muncii în vigoare la acel moment, evidenţiază faptul că reclamantul Margoi Doru a fost cercetat disciplinar, iar dispoziţia nr. 24/18.02.2011 emisă în urma cercetării disciplinare, corespunzător propunerii formulate de comisia de cercetare disciplinară, reprezintă, în fapt, o decizie de sancţionare.
Însă, ca decizie de sancţionare, dispoziţia nr. 24/18.02.2011 este lovită de nulitate absolută pentru că nu cuprinde toate menţiunile obligatorii prevăzute de art. 268 al. 2 Codul muncii în vigoare la data emiterii ei, respectiv descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile şi temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică.
Mai mult, prin dispoziţia contestată, reclamantului i s-a aplicat sancţiunea retrogradării din funcţie, fiind trecut din funcţia de şef garaj în cea de magaziner, dar fără a se preciza durata retrogradării, în condiţiile în care, potrivit art. 264 lit.c Codul muncii, această măsură poate fi dispusă pe cel mult 60 de zile.
Chiar dacă reclamantul ocupa doar prin „delegare” funcţia de şef garaj, delegarea a fost dispusă până la clarificarea definitivă şi ocuparea pe durată nedeterminată a postului de tehnician IA la Substaţia de Ambulanţă Sighetu Marmaţiei, în contextul în care titularul postului fusese trimis în judecată în dosarul penal nr. 3423/307/2008.
Titularul postului de şef garaj, numitul B.I., a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare, condamnarea rămânând definitivă la data de 22.02.2011, aşa cum rezultă din menţiunea inserată pe decizia penală nr. 14/A/10.02.2011.
Deşi uzitat termenul de „delegare” trebuie menţionat că instituţia delegării reglementate de art. 43-44 din Codul muncii în vigoare la data emiterii dispoziţiei nr. 29/30.01.2008 se deosebeşte de situaţia juridică potrivit căreia angajatorul poate numi prin decizie în posturile de conducere devenite vacante, numai până la ocuparea acestora, prin concurs sau examen, un înlocuitor, situaţie în care, prin numirea înlocuitorului, are loc o schimbare a felului muncii, cu acordul salariatului (art. 41 al.1 Codul muncii).
Astfel, atâta timp cât termenul pentru care reclamantul a fost „delegat” în funcţia de conducere nu a expirat, revenirea de către angajator asupra acestei măsurii, fără acordul salariatului, constituie o măsură abuzivă, echivalând cu o modificare unilaterală a felului şi a locului de muncă fără temei legal.
Faţă de aceste considerente, raportat la prevederile art. 264 lit. c şi art. 268 al. 2 Codul muncii, instanţa a constatat nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 24 din 18/02.2011 şi a dispus repunerea reclamantului în funcţia de tehnician IA (şef garaj) la Substaţia de Ambulanţă Sighetu-Marmaţiei corespunzător dispoziţiei nr. 29 din 30 ianuarie 2008, reţinând că de la momentul trecerii pe postul de magaziner I la Staţia Centrală de Ambulanţă Baia Mare, reclamantul nu a mai prestat activitate.
În ce priveşte cererea reclamantului de anulare parţială a procesului verbal nr. 275 din
15.02.2011 cu privire la constatările consemnate la punctul 7, instanţa a apreciat-o ca nefondată, având în vedere că nici înscrisurile depuse la dosar şi nici depoziţiile martorilor audiaţi în cauză la propunerea reclamantului nu au fost convingătoare pentru ca instanţa să reţină o situaţie de fapt contrară celei constatate de comisia de cercetare disciplinară şi consemnate în cuprinsul procesului verbal nr. 275 din 15.02.2011.
Propunerea comisiei de cercetare disciplinară de anulare (revocare) a deciziei nr. 29/30.01.2008 prin care reclamantul a fost numit tehnician I A şi revenirea lui la funcţia de bază pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu este, de fapt, o propunere de retrogradare din funcţie, sancţiune care este prevăzută de Codul muncii pe o durată determinată, astfel că, din această perspectivă, nu se poate reţine nelegalitatea ei şi, implicit, nici a procesului verbal.
Instanţa a respins şi cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial, constatând că nu s-a făcut dovada achitării acestuia.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât pârâtul SERVICIUL DE AMBULANŢA JUDEŢEAN MARAMUREŞ, cât şi reclamantul M.A.D..
Prin recursul declarat de reclamant s-a solicitat modificarea în parte a sentinţei în sensul admiterii cererii sale privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial în cuantum de 1.000 lei.
În motivare susţine că omis să depună la dosar chitanţa privind plata onorariului, motiv pentru care o depune la instanţa de recurs, cu motivarea că aceste cheltuieli privind onorariul avocaţial au fost solicitate astfel că reclamantul este îndreptăţit la recuperarea acestei sume ca urmare a admiterii acţiunii sale.
Prin recursul declarat de pârât s-a solicitat modificarea sentinţei în sensul respingerii contestaţiei în întregime.
În motivare se arată că în mod greşit s-a constatat nulitatea dispoziţiei nr. 24/18.02.2011 şi s-a dispus repunerea reclamantului în funcţie corespunzător dispoziţiei 29/30.01.2008, hotărârea fiind în mod esenţial lipsită de temei legal, reprezentând o ingerinţa a instanţei în actul de administrare al pârâtei, iar analiza actelor aflate la dosar, a poziţiei recurentei pe fondul cauzei s-a făcut fără a ţine cont de prevederile acestora.
Având în vedere toate actele, probele, martorii, Codul muncii, nu se poate interpreta că dispoziţia nr. 24/18.02.2011 ar fi una de sancţionare, nereieşind din cuprinsul acesteia intenţia de sancţionare disciplinară.
Acesta dispoziţie s-a emis în temeiul dreptului conferit de art.40 alin.1 lit.a şi c din Codul muncii. În momentul în care managerul apreciază ca măsura dispusa cu caracter temporar nu mai trebuie menţinuta, poate să ia masuri în consecinţă.
Termenul de delegare oricum era depăşit, dar acceptat tacit de către ambele părţi, delegare valabila la aceea data, în înţelesul art. 42-44 din Legea nr.53/2003.
Nefiind o decizie de sancţionare, nu putea sa respecte prevederile art. 268 alin.2 din Codul
muncii.
Numirea. prin decizie. a reclamantului pentru a ocupa acest post de conducere vacant. în mod temporar. nu este altceva decât trecerea temporara în alta munca. cu dreptul la remuneraţia locului de ocupat. Expresia „poate numi” nu se poate interpreta în sensul de „încadrare” în postul de conducere. căci. în cazul acesta. contractul de munca anterior al reclamantului s-ar fi schimbat într-unul cu durata determinata. iar postul lui anterior ar deveni vacant; expresia „pot numi” trebuie interpretata în sensul de „pot delega”. bineînţeles. în acest caz. delegarea neavând sensul celei prevăzute de Codul muncii.
Titularul postului de tehnician I (sef garaj) la Substaţia de Ambulanta Sighetu Marmatiei. numitul B.I. a fost condamnat la pedeapsa de un an închisoare conform deciziei penale nr. 14/A/1
0.02.2011. definitive în data de 22.02.2011. prin urmare conform prevederilor Codului muncii i s-a desfăcut disciplinar Contractul individual de munca avut cu pârâta. moment în care delegarea a încetat de drept. iar postul a fost blocat conform Ordonanţei de Urgenta a Guvernului României nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar – fiscal art. 22 alin.1 „începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se suspendă ocuparea prin concurs sau examen a posturilor vacante din autorităţile şi instituţiile publice prevăzute la art. 21”.
În aceste condiţii. hotărârea primei instanţe de repunere a reclamantului în funcţia de tehnician I A (sef garaj) conform dispoziţiei nr. 29/30.01.2008 este imposibil de realizat.
În acelaşi sens. invocă sentinţa civilă nr. 1240/17.02.2012 a Tribunalului Prahova pronunţata în dosarul nr. 6536/105/2011 ca speţă aproape identică.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate şi a apărărilor invocate, Curtea reţine următoarele:
Recursul pârâtului este întemeiat şi urmează a fi admis ca atare. cu consecinţa modificării în parte a sentinţei în sensul respingerii în tot a acţiunii.
Ceea ce a apreciat prima instanţă a fi întemeiat din cererea introductivă de instanţă a fost cererea de constatare a nulităţii dispoziţiei nr. 24 din 18.02.2011 emisă de pârât. cu consecinţa repunerii reclamantului în funcţia de tehnician IA (şef garaj) la Substaţia de Ambulanţă Sighetu-Marmaţiei corespunzător dispoziţiei nr. 29 din 30 ianuarie 2008.
Pentru a se proceda astfel. s-a apreciat că măsura dispusă astfel a constituit o sancţiune disciplinară aplicată fără respectarea dispoziţiilor imperative ale Codului muncii relative la această instituţie juridică.
Or. se conturează temeinicia motivului de recurs prin care se subliniază greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii. mai precis. a valorii juridice a dispoziţiei nr. 24 din 18/02.2011 emisă de pârât.
Prin această dispoziţie. s-a decis. cum corect reţine tribunalul. încetarea. cu data de 21.02.2011. a atribuţiilor reclamantului de tehnician IA (şef garaj) la Substaţia de Ambulanţă Sighetu Marmaţiei. atribuţii stabilite în baza deciziei nr. 29/30.01.2008 prin care a fost numit în funcţia de tehnician IA pe durată determinată până la clarificarea situaţiei juridice a titularului acestui post. şi. având în vedere că de la data de 01.07.2008 gestiunile de piese auto şi materiale din substaţie au fost desfiinţate. păstrându-se un singur post de magaziner la nivelul unităţii. a stabilit că reclamantul va exercita în continuare funcţia de magaziner I la Staţia Centrală de Ambulanţă Baia Mare. funcţie pe care este încadrat cu contract de muncă pe durată nedeterminată.
Este adevărat că anumite precizări din textul acestei dispoziţii pot conduce la aparenţa unei sancţionări disciplinare a reclamantului. Astfel. în partea introductivă a dispoziţiei. se face trimitere la procesul verbal nr. 275/15.02.2011 întocmit de către Comisia de verificare numită prin dispoziţia nr. 16/02.02.2011 prin care se consemnează constatările făcute cu ocazia verificării substaţiei de ambulanţă Sighetu-Marmaţiei privind lipsa de combustibili. completarea şi verificarea foilor de parcurs. întocmirea F.A.Z.-urilor şi aplicare Ordinului MTTC nr. 14/1982.
De asemenea. dispoziţia cuprinde consemnarea cantităţii de combustibil constatată lipsă la autosanitarele de rezervă. cu precizare valorii de 290.35 lei ce se impută în sarcina reclamantului. precum şi menţiunea că dispoziţia poate fi contestată la Tribunalul Maramureş în termen de 30 de zile de la comunicare.
Toate acestea însă nu sunt de natură a conduce la concluzia că dispoziţia ar căpăta astfel valenţele unei decizii de sancţionare disciplinară.
Practic, se constată o coincidenţă temporală (în sensul derulării acestor evenimente în aceeaşi perioadă, nu în aceeaşi zi), anume, că odată cu încetarea situaţiei care a condus la delegarea reclamantului pe postul de tehnician IA (şef garaj) la Substaţia de Ambulanţă Sighetu Marmaţiei, s-au constatat şi o serie de nereguli pentru care i-a fost imputată o anumită sumă. Concomitent, s-a dispus, după cum s-a văzut în cele ce preced, încetarea atribuţiilor reclamantului pe postul pe care fusese delegat şi revenirea la funcţia sa de bază.
Dispoziţia atacată prevede încetarea cu data de 21 februarie 2011 a atribuţiilor reclamantului de tehnician IA (şef garaj) la Substaţia de Ambulanţă Sighetu Marmaţiei, iar decizia penală nr. 14/A din 10 februarie 2011, prin care a fost condamnat în mod definitiv numitul B.I. (persoana titulară pe postul căreia fusese delegat reclamantul în mod temporar, până la clarificarea situaţiei juridice a acestuia), a devenit irevocabilă prin neatacare cu recurs în termen de 10 zile de la pronunţare, deci la data de
22.02.2011. Ca atare, verificându-se îndeplinirea condiţiei de încetare a delegării, chiar dacă la o zi după data apreciată de angajator, reclamantul nu mai poate invoca nelegalitatea măsurii prin care s-a constatat încetarea condiţiilor de delegare şi să fie repus pe postul pe care fusese delegat, decât cel mult pentru acea zi cu care a greşit angajatorul calculul termenului de recurs în penal, or nu aceasta este pretenţia şi cauza acţiunii de faţă.
În definitiv, angajatorul are dreptul să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii, conform art. 40 alin. 1 lit. a) Codul muncii, şi cu atât mai mult, pe acela de a constata încetarea termenului pentru care un angajat a fost delegat într-o altă funcţie, pe durată determinată.
Angajatorul emiţând cu acest prilej o dispoziţie de readucere a reclamantului pe postul său, nu este rezonabil şi nici nu există suficiente temeiuri de fapt şi de drept pentru a se considera că măsura ar constitui o sancţiune disciplinară: nu există manifestarea de voinţă expresă a angajatorului în acest sens, nici la data emiterii dispoziţiei, nici pe durata procesului, angajatorul contestând permanent că ar fi urmărit sancţionarea disciplinară a salariatului său în această modalitate. Or, aşa fiind, este contradictorie poziţia reclamantului care solicită a se valorifica această dispoziţie ca sancţiune disciplinară tocmai în scopul de a obţine anularea ei pentru vicii de formă. Practic, în acest mod, reclamantul deturnează acţiunea în instanţă pe care o are la îndemână de la scopul său, acela de a-i asigura protecţia drepturilor în calitate de salariat. Or, de îndată ce angajatorul subliniază că nu i-a aplicat o sancţiune disciplinară, nu are interes reclamantul să solicite să se constate că din contra, i s-ar fi aplicat o atare sancţiune. Însuşi o arată, solicitând anularea acestei sancţiuni.
De altfel, nici măsura nu îmbracă forma unei sancţiuni, pentru a putea fi valorificată ca atare, Codul muncii stipulând în mod restrictiv care sunt aceste sancţiuni ce se pot aplica pentru abateri disciplinare, şi de asemenea, nici nu a fost urmată procedura de sancţionare, cu derularea cercetării disciplinare în condiţiile stricte ale codului, şi nu s-a emis o decizie de aplicare a unei sancţiuni disciplinare în aceleaşi condiţii legale imperative.
Or, valorizând dispoziţia atacată în prezentul litigiu ca fiind una prin care se constată încetarea delegării reclamantului, nu poate fi trecută cu vedere lipsa oricărui drept de care să se prevaleze reclamantul în solicitarea sa. Practic, împlinindu-se termenul până la care fusese delegat, a încetat şi orice temei pentru a ridica pretenţia de a fi menţinut pe postul pe care fusese delegat, aceasta, în măsura în care s-ar accepta că salariatului i s-ar naşte un drept la a se menţine măsura delegării pe toată durata ei. Este superfluu însă a se cerceta această ipoteză legală, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, cu o singură zi a fost devansat termenul de încetare a delegării: condamnarea penală a numitului B.I. a rămas irevocabilă la data de 22 februarie 2011, iar încetarea delegării reclamantului s-a dispus cu începere de la 21 februarie 2011. Or, reclamantul nu a solicitat prin acţiune menţinerea sa pe postul pe care fusese delegat şi pentru data de 22 februarie 2011, ci anularea în tot a dispoziţiei de încetare a delegării şi repunerea în funcţia pe care fusese delegat, pe o perioadă nedeterminată, ceea ce în mod evident, nu poate fi primit.
Cât priveşte discuţia pe marginea naturii juridice a acestei delegări, respectiv dacă se încadrează strict în conceptul definit de art. 43 Codul muncii, sau reprezintă o modificare a contractului individual de muncă, Curtea constată că nu se verifică ipoteza susţinută de tribunal, că în fapt, prin dispoziţia nr. 29/30.01.2008, s-ar fi modificat contractul individual de muncă al reclamantului, întrucât acest act menţionează cu precizie caracterul temporar al mutării reclamantului pe o altă funcţie decât cea pe care era încadrat şi menţinerea postului său ca vacant, pe perioada delegării.
În mod cert, nu este în interesul reclamantului să se constate că prin această dispoziţie, la care reclamantul a achiesat şi de care se prevalează în susţinerea poziţiei sale procesuale, ar reprezenta o astfel de modificare a contractului individual de muncă, întrucât ar semnifica transformarea unui post pe durată nedeterminată într-unul pe durată determinată, a cărui durată, după cum s-a arătat mai sus, a expirat, astfel încât ar fi pus în situaţia de a se constata încetat contractul său individual de muncă, situaţie net defavorabilă în comparaţie cu revenirea la postul pe care a fost angajat iniţial.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea urmează a admite recursul pârâtei în sensul arătat, în temeiul art. 312 alin. 1-3 raportat la art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ.
Neîntemeiat este recursul reclamantului, care tinde spre modificarea sentinţei în sensul admiterii cererii sale de obligare la plata cheltuielilor de judecată aferente fondului.
Or, se constată că acest petit a fost în mod expres respins de tribunal, cu motivarea că nu s-a făcut dovada achitării acestor cheltuieli de judecată aferente fondului.
Prin motivele de recurs nu se critică practic sentinţa din perspectiva considerentelor şi a dispozitivului, ci recunoscând omisiunea de a proba plata acestor cheltuieli de judecată în faţa instanţei de fond, reclamantul face dovada achitării acestora direct în faţa instanţei de recurs şi solicită modificarea sentinţei în raport de această probaţiune.
Cererea nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de art. 304 C.proc.civ., şi nici prin prisma dispoziţiilor mai permisive ale art. 3041 C.proc.civ. nu poate fi primită, faţă de definiţia acestei căi de atac, dedusă din dispoziţiile art. 3021 C.proc.civ., unde printre elementele cererii de recurs sunt enumerate şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul
Or, se deduce că pe calea recursului este necesar a se evoca atari motive de nelegalitate în ce priveşte hotărârea atacată, ceea ce nu este cazul în speţă.
În plus, faţă de soluţia asupra fondului, astfel cum a fost modificată în recursul pârâtului, Curtea constată că aceste cheltuieli de judecată aferente judecăţii, suportate de reclamant, nu pot fi imputate pârâtei, întrucât nu aceasta a căzut în pretenţii. Incidente sunt prevederile art. 274 C.proc.civ.
