Codul Muncii: art.52 alin.(1);
În raport cu dispoziţiile art.52 alin.(1) lit. a Codul Muncii, măsura suspendării contractului de muncă poate fi dispusă de angajator pe toată durata cercetării disciplinare a salariatului, fiind o măsură pe care legea o lasă la latitudinea angajatorului, care o poate dispune sau nu şi care este condiţionată doar de realizarea efectivă a cercetării pe perioada suspendării.
Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 877/02 septembrie 2010.
Prin acţiunea în conflict de drepturi înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub dosar nr.5275/97/2009 reclamanta C.L.A. a chemat-o în judecată pe pârâta SC R.H. România SRL, solicitând anularea deciziei nr.1342/01.10.2009, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri echivalente cu drepturile salariale cuvenite pe perioada 01.10.2009-14.10.2009 în sumă de 649 lei şi la plata contravalorii a 10 bonuri de masă.
În motivarea acţiunii sale reclamanta a invocat nulitatea măsurii de suspendare a contractului individual de muncă, arătând că decizia a fost emisă de o persoană fără calitate. Pe fondul cauzei, a solicitat a se constata nelegalitatea măsurii atât sub aspectul dispoziţiilor art. 167 Codul Muncii, raportat la faptul că pentru faptele reţinute nu s-a efectuat cercetarea disciplinară cât şi sub aspectul dispoziţiilor art.52 alin.1 lit.a Codul Muncii întrucât la data emiterii deciziei nu era în curs de desfăşurare cercetarea disciplinară iar drept urmare măsura suspendării era prematură.
Prin întâmpinarea depusă, pârâta SC R.H. România SRL a solicitat respingerea acţiunii, arătând că procedura cercetării disciplinare s-a desfăşurat în conformitate cu dispoziţiile legale, iar decizia de suspendare a contractului individual de muncă a fost emisă în conformitate cu dispoziţiile legale, audierea salariatului ca urmare a convocării fiind doar un act în cadrul cercetării disciplinare şi nicidecum momentul demarării acesteia.
Prin sentinţa civilă nr.231/LM/16.02.2010 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în cauză s-a admis acţiunea formulată de reclamanta C.L.A. în contradictoriu cu pârâta SC R.H. România SRL Bucureşti şi în consecinţă:
S-a dispus anularea deciziei nr.1342 din 1.10.2009;
A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei despăgubiri echivalente cu drepturi salariale cuvenite pe perioada 1.10.2009-14.10.2009 în sumă de 649 lei şi contravaloarea bonurilor de masă cuvenite pentru perioada menţionată în număr de 10.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă faptul că decizia atacată este nelegală şi netemeinică, deoarece actele de efectuare a cercetării disciplinare au fost efectuate doar în 14-15.10.2009, situaţie în care nimic nu justifică suspendarea contractului individual de muncă şi respectiv lipsirea angajatului de salariul pe o perioadă de 2 săptămâni, măsura dispusă neîndeplinindu-şi în această modalitate scopul urmărit. Se reţine de asemenea, că prin decizia contestată s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantei cu data de 01.10.2009, deşi comunicarea deciziei de suspendare şi a convocatorului s-a făcut la o dată ulterioară, respectiv în 2.10.2009 şi în 5.10.2009, producându-şi efecte în mod retroactiv, ceea ce este inadmisibil.
Împotriva acestei sentinţe a declarat, recurs, în termenul legal, pârâta SC R.H.România SRL Bucureşti, aducând-i critici de nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei civile în sensul menţinerii valabilităţii deciziei nr.1342/01.10.2009.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta critică sentinţa atacată ca fiind lipsită de temei legal deoarece suspendarea contractului individual de muncă al intimatei s-a făcut cu respectarea art.52 alin.1 lit.a Codul Muncii. Se susţine că în mod greşit prima instanţă a reţinut că procedura cercetării disciplinare debutează cu convocarea salariatului, deoarece art.267 codul muncii nu cuprinde o dispoziţie în acest sens; audierea salariatului este doar un act în cadrul cercetării disciplinare, iar momentul acestui act nu este stabilit de lege. Recurenta, arată că în mod greşit prima instanţă a reţinut că actele de efectuare a cercetării disciplinare s-au desfăşurat în perioada 14-15.2009, în condiţiile în care prima convocare a fost emisă şi comunicată în data de 17.09.2009, iar cea de a doua la 1.10.2009.
Ca atare, susţine recurenta, pentru a aprecia asupra momentului declanşării cercetării disciplinare, instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere şi faptul că anterior Convocării nr.1341/1.10.2009 se mai comunicase salariatei o Convocare cu nr.1236/17.09.2009 şi că termenul stabilit pentru audiere fusese suspendat de drept ca urmare a concediilor medicale depuse de salariată.
În ce priveşte reţinerile instanţei de fond privind momentul emiterii deciziei de suspendare şi aplicabilitatea ei, recurenta arată că nu suntem în prezenţa unei retroactivităţi deoarece emiterea deciziei nu este ulterioară datei la care suspendarea îşi produce efectele.
În drept se invocă art.304 alin.8 şi alin.9, art.304 indice 1 Cod procedură civilă coroborat cu dispoziţiile art.52 alin.1 lit.a şi celelalte dispoziţii ale Legii nr.53/2003.
CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu conform cerinţelor art.304 indice 1 cod procedură civilă, a reţinut că recursul este fondat.
Potrivit art.55 alin.(1) lit.a Codul Muncii contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului „pe durata cercetării disciplinare prealabile, în condiţiile legii”.
Codul Muncii prevede la art.264 alin.1 lit.b suspendarea contractului de muncă pe o perioadă de cel mult 10 zile lucrătoare, ca sancţiune, în cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere disciplinară. În această situaţie angajatorul trebuie să respecte dispoziţiile art.267 alin. (1) C. Muncii, respectiv efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
În condiţiile în care din conţinutul deciziei contestate (nr.1342 din 1.10.2009) reiese fără echivoc faptul că măsura suspendării contractului de muncă al salariatului nu constituie sancţiune disciplinară, în conformitate cu art. 264 alin.(1) lit.b) Codul Muncii, ci o măsură aplicată în temeiul art.52 alin.(1) lit. a) Codul Muncii (temei care este expres menţionat în decizie) până la definitivarea cercetării prealabile, nefiind vorba despre o sancţiune disciplinară, angajatorul nu avea obligaţia respectării dispoziţiilor art.267 alin.(1) Codul Muncii, astfel că în mod greşit, prima instanţă a apreciat ca nelegală decizia pentru nerespectarea acestor dispoziţii legale.
În raport cu dispoziţiile art.52 alin.(1) lit. a Codul Muncii, măsura suspendării contractului de muncă poate fi dispusă de angajator pe toată durata cercetării disciplinare a salariatului, fiind o măsură pe care legea o lasă la latitudinea angajatorului, care o poate dispune sau nu şi care este condiţionată doar de realizarea efectivă a cercetării pe perioada suspendării.
Deci, singura condiţie, reieşită din acest text de lege, cerută angajatorului pentru a putea lua această măsură este declanşarea cercetării disciplinare. Ori, declanşarea procedurii cercetării disciplinare nu debutează cu convocarea salariatului, ci această convocare este doar o etapă – este adevărat absolut obligatorie – pentru efectuarea cercetării.
În speţă, la data emiterii decizie de suspendare-1.10.2009 procedura cercetării disciplinare era deja declanşată. Astfel, urmarea sesizării conducerii societăţii prin referatul cu nr.1235/17.09.2009 întocmit de inspectorul de securitate, intimata salariată a fost invitată prin Convocarea nr.1236/17.09.2009 la efectuarea cercetării disciplinare, şi deoarece salariata ulterior acestei convocării a depus certificate medicale s-a emis o nouă Convocare sub nr. 1341/1.10.2009, iar în urma audierii acesteia a fost încheiat procesul verbal nr.1453/15.10.2009 şi s-a dispus prin Decizia nr. 1468/16.10.2009 aplicarea sancţiunii disciplinare.
Toate aceste probe confirmă astfel derularea cercetării disciplinare şi ca atare justifică legalitatea deciziei prin care s-a luat măsura suspendării contractului individual de muncă pe durata cercetării disciplinare, fiind ignorate în mod nejustificat de către prima instanţă.
Totodată este greşită reţinerea primei instanţe privind retroactivitatea măsurii deoarece data luării măsurii este 1.10.2009, ceea ce coincide cu data emiterii deciziei.
Faţă de cele ce preced, constatând că soluţia primei instanţe face o aplicare greşită a dispoziţiilor legale incidente la probele dosarului, Curtea, în temeiul art.312 alin.(1) Cod procedură civilă, coroborat cu art.304 punct 9 Cod procedură civilă, cu aplicarea art.81 din Legea nr.168/1999 a admis ca fondat recursul cu care a fost investită de către pârâtă, a modificat sentinţa atacată, în sensul respingerii ca nelegale şi netemeinice a contestaţiei formulată în cauză.
