C. muncii, art. 38, art. 57, art. 82, art. 195
■ Nu se poate reţine existenţa unei obligaţii a salariatului de a nu avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă timp de 3 ani după absolvirea cursurilor, câtă vreme durata raporturilor de muncă stabilită între părţi a fost de numai 8 luni, prelungită ulterior cu încă 8 luni. In plus, în conformitate cu dispoziţiile art. 82 alin. (1) C. muncii, contractul individual de muncă pe durată determinată, chiar prin prelungiri succesive, nu poate avea o durată mai mare de 24 de luni.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 3691/R din 1 octombrie 2008, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 948 din II.02.2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta B.R.D. G.S.G. SA -Grupul P., în contradictoriu cu pârâta D.G. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă următoarele:
Pârâta a avut calitatea de salariat al reclamantei în perioada
27.09.2005 – 20.12.2006, desfaşurându-şi activitatea de operator ghişeu universal. Aceasta a fost angajată pe durată determinată, de 8 luni, iar prin actul adiţional nr. 2, durata contractului a fost prelungită cu încă 8 luni, până la 26.01.2007. Prin cererea înregistrată la angajator în data de
4.12.2006, salariata a demisionat.
A mai reţinut Tribunalul că părţile au convenit, prin actul adiţional nr. 1, asupra formării profesionale a salariatei, în sensul că angajatorul şi-a asumat obligaţia de a suporta în totalitate cheltuielile de formare profesională: taxa de şcolarizare, cheltuielile de cazare şi masă şi de a acorda drepturile salariale pe perioada desfăşurării cursurilor, iar salariatul, pe aceea de a frecventa şi promova cursul, de a nu avea iniţiativa încetării contractului de muncă timp de minim 3 ani după absolvirea cursului, în cazul în care angajatorul decide prelungirea contractului de muncă peste termenul iniţial sau angajarea pe durată nedeterminată, precum şi de a suporta prejudiciul provocat angajatorului în situaţia nerespectării acestei obligaţii, prin restituirea cheltuielilor de şcolarizare, proporţional cu timpul rămas nelucrat. Potrivit susţinerilor ambelor părţi, pârâta a beneficiat de cursul de formare profesională în perioada
10.10.2005 – 8.11.2005, cheltuielile fiind suportate de reclamantă.
In raport de dispoziţiile art. 195 C. muncii, prima instanţă a reţinut că, în situaţia în care stagiul de formare profesională nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de dispoziţia legală menţionată, salariatul are dreptul să pretindă încetarea contractului de muncă din iniţiativa sa înainte de expirarea termenului stabilit. Aşa fiind, Tribunalul a constatat că este lovită de nulitate clauza de formare profesională încheiată între părţi, întrucât, în situaţia în care cursul de formare profesională urmat de pârâtă a avut o durată mai mică de 60 de zile, aceasta are dreptul să pretindă încetarea contractului de muncă din iniţiativa sa înainte de expirarea termenului de 3 ani, fară a-i incumba obligaţia de restituire a contravalorii cursului de formare profesională.
A mai reţinut instanţa de fond că, potrivit dispoziţiilor art. 38 C. muncii, este sancţionată cu nulitatea absolută convenţia prin care s-a urmărit renunţarea salariatului la drepturi recunoscute acestuia prin lege sau limitarea acestor drepturi.
împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs motivat, în termenul legal, reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor formulate, precum şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ, Curtea a constatat că recursul este nefondat şi l-a respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Este întemeiată susţinerea recurentei, potrivit căreia actul adiţional nr. 2 la contractul individual de muncă, negociat de părţi, cu respectarea principiului consacrat de art. 37 C. muncii, are puterea de lege între acestea, urmând a fi angajată răspunderea salariatului care nu îşi res-
pectă obligaţiile asumate prin actele juridice încheiate în urma nego-
cierii. Insă, în cauză, Curtea a constatat că nu sunt întrunite condiţiile convenite de părţi pentru antrenarea răspunderii salariatului şi obligarea acestuia la repararea pagubei produse angajatorului.
Astfel, prin actul adiţional nr. 1/2005 la contractul individual de muncă nr. 10415, intimata-pârâtă s-a obligat, între altele: d) să nu aibă iniţiativa încetării contractului individual de muncă cu banca (prin demisie sau cerere de încetare cu acordul părţilor) timp de minim 3 ani după absolvirea cursurilor, în cazul în care banca decide prelungirea contractului de muncă peste termenul iniţial sau angajarea salariatului pe durată nedeterminată. La lit. f) a aceluiaşi act adiţional a fost înscrisă obligaţia salariatului de a restitui proporţional cu timpul rămas nelucrat cheltuielile de şcolarizare dacă, după absolvirea cursului, nu respectă obligaţia prevăzută la lit. d).
Cursurile s-au desfăşurat în perioada 10.10.2005 – 8.11.2005, necontestată de părţi, iar la 26.05.2006, prin actul adiţional nr. 2/2006, durata contractului a fost prelungită cu 8 luni, până la data de 26.01.2007. Curtea a constatat că între părţi nu a fost încheiat un contract de muncă pe durată nedeterminată, acestea convenind numai prelungirea contractului de muncă pc durată determinată încheiat la 26.09.2005 cu încă 8 luni, până la 26.01.2007. Intimata-pârâtă a demisionat la 4.12.2006, cu respectarea termenului de preaviz prevăzut de lege.
Aşa fiind, nu se poate reţine existenţa unei obligaţii a salariatului de a nu avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă timp de 3 ani după absolvirea cursurilor, câtă vreme durata raporturilor de muncă stabilită între părţi a fost de numai 8 luni, prelungită ulterior cu încă 8
luni. In plus, în conformitate cu dispoziţiile art. 82 alin. (1) C. muncii, contractul individual de muncă pe durată determinată, chiar prin prelungiri succesive, nu poate avea o durată mai mare de 24 de luni.
Din materialul probator administrat nu rezultă nici împrejurarea că „Banca a decis” să propună salariatului în mod ferm şi neechivoc încheierea la sfârşitul celei de-a doua perioade de 8 luni pentru care a fost prelungit contractul individual de muncă pe durată determinată încheierea unui contract de muncă pe durată nedeterminată, astfel cum a susţinut reclamanta în motivarea cererii de chemare în judecată.
Cererea reclamantei privind obligarea salariatului la plata sumei de
1.856,48 lei, cu titlu de cheltuieli de şcolarizare (din totalul de 4.609,2 lei) este neîntemeiată şi prin raportare la clauza înscrisă la pct. 2 lit. f) din actul adiţional nr. 1/2005, potrivit cărcia întinderea obligaţiei de restituire este proporţională cu timpul rămas nelucrat. Or, de la data
încctării raporturilor de muncă din iniţiativa salariatului şi până la împlinirea termenului contractului de muncă pe durată determinată rămăsese mai puţin de o lună.
Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei privind încălcarea de către prima instanţă a principiului contradictorialităţii dezbaterilor şi a dreptului reclamantei la un proces echitabil prin aceea că, reţinând inaplicabilitatea clauzei din contractul individual de muncă, s-a pronunţat asupra excepţiei de nulitate invocate prin întâmpinare, excepţie care nu a fost pusă în discuţia părţilor.
Astfel, pe de o parte, nulitatea absolută a clauzei contractuale nu este o excepţie de fond, ci o apărare de fond, o obiecţie împotriva fondului pretenţiei, prin care se urmăreşte respingerea cererii, ca neîntemeiată, iar, pe de altă parte, Tribunalul a procedat cu respectarea drepturilor procesuale ale părţilor, punând în vedere reclamantei, prin încheierea din 17.12.2007, să precizeze perioada cursurilor efectuate de salariat, în raport de argumentele expuse de pârâtă prin întâmpinare, în susţinerea
nulitătii clauzei.
Curtea reţine că este întemeiată critica potrivit căreia nulitatea clauzei contractuale nu poate fi invocată decât cu respectarea dispoziţiilor art. 57 alin. (7) C. muncii, însă, faţă de împrejurarea că instanţa de fond nu a dispus nicio măsură în sensul constatării nulităţii clauzei prin dispozitivul sentinţei atacatc, apreciază că acest aspect nu prezintă relevanţă pentru soluţionarea recursului.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea, substituind motivarea primei instanţe, a respins recursul, ca nefondat.
