1. Articolul 268 alin. (2)[1] C. muncii stabileşte elementele pe care, sub sancţiunea nulitătii absolute, decizia de sancţionare trebuie să
t » 7 9
le cuprindă în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267(2] alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
2. Câtă vreme salariatul a solicitat, generic, constatarea nulităţii deciziei de sancţionare din cauza neîndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru desfacerea contractului de muncă, în termenul legal de 30 de zile de la data comunicării, chiar fără a indica strict ce elemente din art. 268 alin. (2) C. muncii au fost nesocotite, s-a născut în mod evident obligaţia instanţei de a analiza contestaţia cu referire la aceste elemente.
C.A. Alba lulia, s. confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 58 din 14 ianuarie 2010, Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 137 din data de 1 februarie 2008, pronunţată de Tribunalul Sibiu, a fost admisă contestaţia formulată şi precizată de contestatorul J.N. în contradictoriu cu intimata SC B.B.A. SRL Sibiu şi, pe cale de consecinţă, s-a constatat nulitatea deciziei de desfacere a contractului de muncă nr. 2528/26.04.2007, emisă de intimată, s-a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior, a fost obligată intimata la plata drepturilor salariale din momentul desfacerii contractului de muncă şi până la reîncadrare.
Prin decizia civilă nr. 728 din data de 30 iunie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, a fost admis recursul declarat de intimata SC
B.B.A. SRL Sibiu împotriva sentinţei civile nr. 137 din data de 1 februarie 2008, pronunţată de Tribunalul Sibiu, s-a casat sentinţa atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, Tribunalul Sibiu, completul specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale.
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu de către contestatorul J.N., în contradictoriu cu intimata SC B.B.A. SRL Sibiu, s-a solicitat: constatarea nulităţii deciziei nr. 2528/26.04.2007, datorită neîndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru desfacerea contractului de muncă; în subsidiar, anularea deciziei atacate ca fiind nelegală şi netemeinică; obligarea intimatei la reîncadrarea contestatorului pe postul deţinut anterior; obligarea intimatei la plata drepturilor salariale din momentul desfacerii contractului de muncă şi până la reîncadrare.
In susţinerea contestaţiei, contestatorul, în esenţă, învederează instanţei de judecată că a fost angajat al societăţii intimate pe perioada cuprinsă între 01.02.2006 – 26.04.2007, în calitate de director şi respectiv director executiv. Contestatorul arată că a depus diligenţe pe perioada cât a desfăşurat activitate pentru bunul mers al societăţii, dar la un moment dat a sesizat conducerea societăţii că modalitatea de lucru care i-a fost impusă este defectuoasă şi prejudiciază interesele socictăţii. Contestatorul susţine că i s-a impus să achite 80% din valoarea contractărilor SC B.L. SA Sibiu, în contextul în care intimata nu era plătitoare de TVA şi mai trebuia achitat 19% la bugetul statului. Contestatorul arată că, deşi nu toate sumele se încasau, obligaţia de virare se menţinea.
Contestatorul arată că şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la imposibilitatea înregistrării anumitor facturi în contabilitate, întrucât nu au bază legală, contractul în baza căruia trebuiau efectuate aceste operaţiuni nefiind semnat. De asemenea, contestatorul consideră că nu a prestat activitate în folosul unor societăţi concurente, deoarece există un contract de mandat şi de prestări-servicii cu nr. 1701/02.02.2007, între SC D.S. B.A.R. SRL şi SC B.B.A. SRL, prima societate fiind reprezentantă a SC J. SRL, colaborând o scurtă perioadă de timp cu această societate pentru a se asigura de seriozitatea acesteia.
Contestatorul subliniază că societatea nu a lucrat niciodată pe daune; deşi în organigrama societăţii există un post de inspector de daune, acesta nu a fost ocupat niciodată, drept pentru care cele două societăţi nu sunt concurente.
Sub aspectul nulităţii deciziei, contestatorul susţine că acest act s-a emis cu încălcarea prevederilor art. 268 C. muncii şi nu conţine menţiunea referitoare la obiectul convocării, nu sunt menţionate abaterile disciplinare săvârşite de contestator, nu sunt precizate prevederile din statutul de personal sau din regulamentul intern care au fost încălcate, nu este menţionată instanţa competentă material şi teritorial unde poate fi contestată decizia.
Prin sentinţa civilă nr. 169/2009, pronunţată de Tribunalul Sibiu, contestaţia a fost admisă. S-a constatat nulitatea deciziei atacate, intimata fiind obligată la reintegrarea contestatorului în funcţia deţinută anterior încetării raportului de muncă şi la plata drepturilor salariale începând cu data concedierii şi până la reîncadrare. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanta de fond a retinut următoarele:
In baza contractului individual de muncă înregistrat la I.T.M. Sibiu, contestatorul a fost angajat la societatea intimată în calitate de director, începând cu data de 01.02.2006, sarcinile acestuia fiind stabilite printr-un act adiţional la contractul de muncă, depus la dosarul cauzei. Prin decizia nr. 2528 din data de 26.04.2007 s-a dispus concedierea contestatorul lui în baza art. 264 lit. f) C. muncii.
Având în vedere precizarea contestaţiei depuse la primul dosar de fond, prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a deciziei de concediere, instanţa a analizat cu prioritate acest aspect, având în vedere că prin acest act s-a susţinut încălcarea unor norme imperative prevăzute de Codul muncii, referitoare la conţinutul deciziei de concediere, aspect carc face inutilă analizarea celorlalte probe, în contextul în care nulitatea absolută se dovedeşte a fi întemeiată.
Instanţa de judecată, reţinând argumentele pe carc ambele părţi le-au prezentat, constată următoarele:
Susţinerea intimatei referitoare la depunerea tardivă a motivării contestaţiei, prin invocarea nulităţii absolute a deciziei de concediere, cu depăşirea termenului de 30 de zile, este nerelevantă pentru următoarele argumente:
Reglementarea cuprinsă în art. 132 C. proc. civ. se referă la posibilitatea procedurală recunoscută reclamantului ca, la prima zi de înfăţişare, instanţa să-i acorde un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune dovezi noi. Prin prisma acestei prevederi legale, precizarea depusă de contestator la primul dosar de fond, prin care se invocă nulitatea absolută a deciziei de concediere, nu poate fi considerată ca fiind tardiv depusă, deoarece prin aceasta nu s-a
întregit sau modificat contestaţia. De asemenea, prin precizarea depusă, contestatorul a invocat nulitatea absolută a actului de sancţionare care a fost emis cu nesocotirea condiţiilor de validitate, având în vedere prevederile cuprinse în art. 268 C. muncii, nulitate care poate fi invocată oricând. Potrivit art. 108 C. proc. civ., „nulităţile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice stare a pricinii”, or, în cauza de faţă nulitatea vizează un act emis de intimată cu nesocotirea prevederilor imperative ale art. 268 C. muncii. Faţă de cele prezentate, instanţa a respins excepţia tardivităţii depunerii precizării contestaţiei.
Analizând conţinutul deciziei de concediere emise de intimată prin prisma criticilor aduse de contestator, instanţa de judecată constată următoarele:
Potrivit art. 267 alin. (2) C. muncii, „în vederea desfăşurării cercetării disciplinaro prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii”. Reglementarea acestei etape premergătoare momentului emiterii decizici de sancţionare concretizează dreptul la apărare consacrat constituţional, drept care se poate exercita numai dacă salariatul cunoaşte motivul pentru care este convocat. Prevederea legală impune precizarea obiectului convocării care oferă posibilitatea salariatului de a-şi formula apărările în favoarea sa, motivaţiile pe care le consideră necesare, or, simpla menţiune „abateri disciplinare săvârşite” nu este o formulare care să direcţioneze salariatul spre acele abateri avute în vedere de intimată, care să permită acestuia să îşi pregătească apărarea. Menţiunea nu corespunde scopului legiuitorului şi atrage nulitatea convocării, deoarece elementele pe care trebuie să le conţină aceasta potrivit art. 267 alin. (2) C. muncii sunt expres prevăzute şi nu sunt admise derogări de la acestea.
Un element esenţial al actului de sancţionare constă, potrivit art. 268 alin. (2) lit. b) C. muncii, în precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, carc au fost încălcate de salariat, precizare carc nu a fost cuprinsă în conţinutul decizici de conccdiere, lipsa acesteia atrăgând nulitatea absolută a decizici de conccdierc. Dc asemenea, instanţa de judecată constată lipsa din conţinutul deciziei de sancţionare a menţiunii referitoare la motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, prin această omisiune fiind nesocotite prevederile art. 268 alin. (2) lit. c) C. muncii. Instanţa constată că prevederile art. 268 alin. (2) lit. f) C. muncii au fost încălcate, deoarece intimata nu a precizat în cuprinsul actului de sancţionare instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată, menţiune esenţială pentru salariat pentru a cunoaşte, prin prisma prevederilor
legale referitoare la competenţa materială şi teritorială, instanţa la care salariatul nemulţumit de sancţiunea aplicată poate să o conteste.
Instanţa constată că lipsa acestor menţiuni din conţinutul deciziei de concediere atrage nulitatea absolută a acesteia. Potrivit art. 268 alin. (2) C. muncii, condiţiile de formă şi de conţinut ale actului prin care angajatorul dispune încetarea contractului de muncă sunt supuse legii pentru a preveni eventualele abuzuri din partea angajatorilor, precum şi a avea suficiente elemente de verificare a legalităţii şi temeiniciei măsurii dispuse (decizia nr. 385/2005 referitoare la excepţia de neconstituţiona-litate a dispoziţiilor art. 268 C. muncii). Prin cuprinderea în conţinutul actului de sancţionare a tuturor menţiunilor stabilite de art. 268 alin. (2) C. muncii, se asigură şi dreptul la un proces echitabil, drept recunoscut prin reglementarea cuprinsă în art. 21 alin. (3) din Constituţie.
Faţă de considerentele de fapt şi de drept prezentate, instanţa a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere şi, în baza art. 78 C. muncii, contestatorul a fost pus în situaţia anterioară, respectiv a fost reintegrat în funcţia deţinută anterior încetării raportului de muncă, iar societatea intimată a fost obligată la plata drepturilor salariale începând cu data încetării raportului de muncă şi până la reintegrare, întrucât, fiind o sancţiune care loveşte actul de sancţionare cu nulitatea, se consideră că nicicând contestatorul nu şi-a încetat activitatea; astfel, chiar dacă nu a prestat activitate, acestuia i se cuvine o despăgubire echivalentă cu drepturile salariale de care nu a beneficiat în perioada cuprinsă între la data concedierii şi data reîncadrării efective.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea acesteia, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond. (…)
Prin decizia civilă nr. 58/2010 din 14 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, recursul a fost respins ca nefondat.
Prin sentinţa civilă nr. 169/2009 pronunţată de Tribunalul Sibiu, a fost constatată nulitatea deciziei de desfacere a contractului de muncă nr. 2528/26.04.2007, dispunându-se reintegrarea contestatorului J.N. în postul deţinut anterior la intimata SC B.B.A. SRL Sibiu, cu plata drepturilor salariale aferente.
Potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. (5) C. muncii, decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti competente, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării, termen pe care contestatorul l-a respectat.
Contrar susţinerilor societăţii recurente, prin contestaţia adresată Tribunalului Sibiu la data de 22 mai 2007, contestatorul a solicitat, printre altele, constatarea nulităţii deciziei nr. 2528/26.04.2007 datorită
neîndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru desfacerea contractului de muncă.
Articolul 268 alin. (2) C. muncii stabileşte elementele pe care, sub sancţiunea nulităţii absolute, decizia de sancţionare trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu. Câtă vreme contestatorul a solicitat, generic, constatarea nulităţii deciziei de sancţionare datorită neîndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru desfacerea contractului de muncă, în termenul legal de 30 de zile de la data comunicării, chiar fară a indica strict ce elemente au fost nesocotite din art. 268 alin. (2) C. muncii, s-a născut în mod evident obligaţia instanţei de a analiza contestaţia cu referire la aceste elemente.
Analizând exact dispoziţiile legale incidente, se poate observa că art. 268 alin. (5) C. muncii stabileşte în sarcina contestatorului obligaţia de a contesta o decizie de sancţionare în termenul de 30 de zile calendaristice de la data comunicării, fară a-i restricţiona dreptul de a produce dovezi în acest sens pe întreg parcursul derulării cauzei. O interpretare contrară a acestui text de lege ar duce la încălcarea dreptului la apărare al contestatorului, fapt ce contravine dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ.
Posibilitatea de a preciza şi completa pe parcursul procesului motivele de nulitate nu echivalează cu posibilitatea de a invoca nulitatea în orice moment, termenul prevăzut de lege fiind de 30 de zile de la comunicarea deciziei.
Că punctul de vedere al recurentei nu este valid rezultă chiar din prevederile art. 283 invocate de către aceasta. Astfel, art. 283 alin. (1) lit. a) şi b) stabileşte termene pentru formularea cererilor în vederea soluţionării unui conflict de muncă în 30 de zile calendaristice de la data la care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului de muncă, respectiv 30 de zile calendaristice de la data la care s-a comunicat decizia de sancţionare disciplinară.
Contrar susţinerilor recurentei, coroborând acest text de lege cu dispoziţiile art. 268 C. muncii, legea distinge aspectele ce pot fi contestate în termenul imperativ de 30 de zile calendaristice de la data comunicării deciziei de sancţionare, respectiv nelegalitatea acestei măsuri.
Din analiza textelor de lege sus arătate rezultă că problematica nulităţii nu se pune în dreptul muncii precum în dreptul civil, unde acţio-
nează principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis. In dreptul muncii, nerespectarea dispoziţiilor legale prevăzute pentru luarea unei decizii de către angajator atrage nulitatea absolută, a cărei incidenţă poate fi valorificată numai în termenul statornicit de art. 283 alin. (1) lit. b) C. muncii.
Concluzia care se impune, aşa cum s-a arătat deja, este aceea că nulitatea deciziei unilaterale a angajatorului se invocă în termenul legal
de 30 de zile de la comunicarea acesteia, în timp ce elementele concrete ale nulităţii, unele putând rezulta chiar din dezbateri, pot fi menţionate pe întreaga perioadă a derulării cauzei, conform dreptului la apărare.
In mod corect a observat instanţa de fond că un element esenţial al actului de sancţionare corectă, potrivit art. 268 alin. (2) lit. b) C. muncii, constă în precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat, precizare care nu a fost cuprinsă în conţinutul deciziei de
concediere, lipsa acesteia atrăgând nulitatea absolută a deciziei. In acest context, inexistenţa unui regulament intern la o societate nu determină imposibilitatea aplicării prevederilor legale vizând disciplina muncii, câtă vreme art. 268 alin. (2) lit. b) C. muncii face trimitere nu numai la regulamentul intern, ci şi la contractul individual de muncă sau la contractul colectiv de muncă aplicabil.
Contrar susţinerilor recurentei, în mod corect prima instanţă a constatat că cerectarea disciplinară prealabilă efectuată în speţă nu a îndeplinit integral exigenţele prevăzute de art. 267 şi art. 268 C. muncii. Astfel, potrivit legii, sunt sancţionate cu nulitatea absolută lipsa evidentă din conţinutul deciziei atacate a menţiunii referitoare la motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de contestator în timpul cercetării disciplinare prealabile [art. 268 pct. 2 lit. c) C. muncii], ca şi ne-indicarea de către societate în cuprinsul deciziei a instanţei competente la care sancţiunea poate fi contestată [art. 268 pct. 2 lit. f) C. muncii].
Faptul că la data de 06.05.2008 contestatorul a solicitat încetarea raporturilor de muncă cu societatea din iniţiativa sa nu are legătură cu speţa dedusă judecăţii, în consecinţă nu generează nelegalitatea dispoziţiei de reintegrare a contestatorului în funcţia deţinută anterior încetării raporturilor de muncă, societatea pârâtă având posibilitatea să dea curs deciziei nr. 2564/07.05.2008, care nu a făcut obiectul prezentei cauze.
Faţă de cele ce preced, constatând că sentinţa recurată este legală şi temeinică, fiind la adăpost de criticile formulate, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 82 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, Curtea a respins recursul de faţă ca nefondat.
