Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu.
Din analiza clauzelor contractuale şi a terminologiei folosite de părţile contractante reiese că părţile au intenţionat să încheie un contract civil nenumit, căruia, raportat la normele de drept substanţial aplicabile la momentul încheierii sale, i se aplică principiile generale ale dreptului civil, iar nu un contract individual de muncă, de vreme ce au procedat la o alegere de jurisdicţie în ceea ce priveşte legea şi competenţa de judecată a instanţei în cazul unui litigiu generat de executarea contractului.
Faptul că în corespondenţa dintre părţi s-au folosit termeni specifici dreptului muncii nu este de natură a determina concluzia că acestea au intentionat să încheie un contract individual de muncă, neexistând în convenţie niciun element care să determine o astfel de calificare a contractului.
Din analiza clauzelor contractului, interpretabile în considerarea principiului voinţei interne a părţilor, nu rezultă
existenţa unor elemente specifice raportului juridic de muncă, respectiv, pe lângă prestarea unei activităţi convenite în raport de specializarea părţilor contractante, a unui raport de subordonare specific dreptului muncii şi a unei remuneraţii cu titlu de salariu, cu toate consecinţele legale generate de plata acestei sume pentru perioada lucrată, precum virarea contribuţiilor suportate de părţi, constituirea stagiului de cotizare pentru acordarea indemnizaţiei de şomaj sau a drepturilor de pensie.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 5514/R din 17 octombrie 2012, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 371/08.03.2012, Tribunalul Călăraşi, Secţia civilă, a respins excepţia de necompetenţă a instanţei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, precum şi cererea formulată de reclamantul M.R., în contradictoriu cu pârâta SC R.L. SRL.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamantul a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se constate existenţa unui raport de muncă între reclamant şi pârâtă cu începere de la data semnării contractului şi până la data notificării încetării unilaterale a acestuia; să se constate existenţa unui conflict de muncă între părţi, datorat exclusiv din vina pârâtei, pentru nerespectarea condiţiilor contractuale; să se constate existenţa debitului în valoare de 25.652 euro, reprezentând drepturi salariale şi alte drepturi neplătite datorate de pârâtă pentru perioada în care a fost angajatul acesteia; să se dispună obligarea pârâtei la plata acestui debit.
Cu privire la necompetenţă generală a instanţelor române, Tribunalul a reţinut că din cuprinsul contractului încheiat la data de 01.02.2010 între Atereco Investment Limited Cyprus şi părţile din prezenta cauză reiese că acestea au convenit ca actul juridic încheiat să fi guvernat de legislaţia din Cipru, părţile urmând să se supună jurisdicţiei tribunalelor din acea ţară.
în speţă însă, reclamantul îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile Codului muncii, obiectul principal al cererii constituindu-1 constatarea faptului că între părţile din prezentul litigiu au existat raporturi juridice de muncă.
Potrivit art. 102 din Legea nr. 105/1992, aflată în vigoare în perioada în care se afirmă că au existat raporturi de muncă între reclamant şi pârâtă, „Contractul de muncă este supus, dacă părţile nu au convenit altfel, legii statului pe al cărui teritoriu: a) salariatul îşi îndeplineşte în mod obişnuit munca, în temeiul contractului, chiar dacă este temporar detaşat într-un alt stat; b) se află sediul întreprinderii care a angajat salariatul, dacă acesta îşi îndeplineşte munca, prin natura funcţiei sale, în mai multe state; în cazul în care totuşi există legături mai puternice ale contractului de muncă cu un alt stat, devine aplicabilă legea acestuia”. Acest articol a fost abrogat conform art. 221 şi art. 230 lit. q) din Legea
nr. 71/2011, la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (01.10.2011).
Pe de altă parte, s-a constatat că reclamantul este , iar pârâta este persoană juridică de naţionalitate română, reclamantul pretinzând prin cererea de chemare în judecată că a fost salariatul pârâtei, aceasta avându-şi sediul pe teritoriul statului român. Aşadar, raportat la dispoziţiile legale anterior invocate, Tribunalul a constatat că instanţa română este competentă să soluţioneze prezentul litigiu.
Cu privire la excepţia de necompetenţă teritorială, s-a reţinut că, potrivit art. 269 C. muncii republicat, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform Codului de procedură civilă, respectiv tribunale, iar cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul. în speţă, reclamantul îşi are domiciliul în circumscripţia teritorială a Tribunalului Călăraşi, motiv pentru care Tribunalul a respins excepţia de necompetenţă invocată de pârâtă.
Totodată, a respins şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, întrucât este persoana juridică despre care reclamantul afirmă că a avut raporturi juridice de muncă în cadrul cărora aceasta şi-a încălcat obligaţia de a-i achita drepturile salariale cuvenite.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că principala probă prin care reclamantul înţelege să dovedească existenţa raporturilor juridice de muncă avute cu pârâta o constituie convenţia încheiată la data de 01.02.2010 între Atereco Investment Limited Cyprus (în calitate de agenţie), reclamant şi pârâtă, în calitate de client.
Din cuprinsul contractului reiese că rolul agenţiei (Atereco Investment Limited Cyprus) este acela de a selecta şi furniza personal calificat de aviaţie pentru clienţii săi. în pct. B din Capitolul „Informaţii de fond” se precizează că reclamantul (contractant) are calitatea de antreprenor persoană fizică liber-profesionistă, angajat de diverse linii aeriene ca pilot şi care furnizează servicii de aviaţie pentru agenţie (Atereco Investment Limited Cyprus). în baza acestui contract s-a procedat la cesiunea contractantului (reclamantului) către client (pârâtă).
în schimbul serviciilor prestate, reclamantul urma să primească un onorariu plătit de agenţie şi o diurnă plătită de către client (pârâtă) conform art. 2, intitulat „Plăţi”, precum şi o primă lunară de 200 euro pentru respectarea clauzelor de confidenţialitate şi de neconcurenţă.
în anexa 3 la contract s-au stabilit obligaţiile ce cad în sarcina pârâtei, printre care obligaţia de a acorda reclamantului concediu anual de 36 de zile calendaristice, de a suporta cheltuielile cu cazarea şi transportul acestuia. De reţinut că în acordul de confidenţialitate şi de neconcurenţă părţile denumesc în mod expres convenţia ca fiind „contract servicii piloţi”
Capătul principal din acţiune are ca obiect constatarea existenţei raporturilor de muncă dintre reclamant şi pârâtă cu începere de la data semnării contractului şi până la data notificării încetării unilaterale a acestuia, soluţionarea celorlalte capete de cerere depinzând de modul de soluţionare a acestui prim capăt.
în acest sens, instanţa a analizat convenţia încheiată între cele trei părţi contractante pentru a stabili natura juridică a raporturilor ce decurg din aceasta, respectiv dacă raporturile juridice născute în baza convenţiei încheiate între cele trei părţi contractante sunt raporturi juridice de muncă or asimilate acestora, de natură să genereze drepturi şi obligaţii specifice dreptului muncii.
Articolul 10 din Legea nr. 53/2003, în forma aflată în vigoare la data încheierii convenţiei, defineşte CIM ca fiind contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu.
Din analiza clauzelor contractuale şi a terminologiei folosite de părţile contractante, reiese că această convenţie are natura juridică a unei convenţii de prestării servicii. De altfel, aşa cum s-a arătat anterior, reclamantul are calitatea de antreprenor persoană fizică liber-profesionistă, angajat de diverse linii aeriene ca pilot şi care furnizează servicii de aviaţie pentru agenţie (Atereco Investment Limited Cyprus), fiind subcontractat (cesionat) de aceasta către pârâtă.
S-a reţinut că toate aceste convenţii de prestări servicii au natura juridică a unor contracte civile, mai precis contracte de locaţiune a muncii şi a serviciului (art. 1410-1413 C. civ.) şi, ca orice alte contracte, ele reprezintă legea părţilor, prin aplicarea principiului libertăţii contractuale.
în cauza pendinte, instanţa, constatând că înscrisul ce consemnează convenţia încheiată la 01.02.2010 între Atereco Investment Limited Cyprus (în calitate de agenţie), reclamant (antreprenor persoană fizică liber-profesionistă) şi pârâtă, în calitate de client, nu cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art. 17 alin. (2) şi (3) C. muncii, astfel încât, având în vedere şi motivele anterior expuse, a apreciat că, în speţă, cererea reclamantului având ca obiect constatarea existenţei raporturilor de muncă cu pârâta şi a caracterului de contract de muncă al convenţiei civile de prestări servicii încheiate între părţi este neîntemeiată, drept pentru care aceasta a fost respinsă.
Pe cale de consecinţă, s-au respins şi capetele de cerere subsecvente, întrucât, neexistând între părţi raporturi juridice de muncă, pârâta nu datorează reclamantului vreo sumă de bani cu titlu de drepturi salariale, drepturile solicitate de reclamant având o cu totul altă natură şi deşi, de regulă, instanţa nu este ţinută de temeiul de drept invocat de reclamant,
în speţă acesta şi-a precizat clar motivele de drept în limitele cărora înţelege să se judece, insistând în acestea, aşa încât o eventuală schimbare a temeiului juridic operată de instanţă ar aduce atingere principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil.
împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat recurs, motivat în termenul legal, recurentul-reclamant M.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reţine următoarele:
în ceea ce priveşte incidenţa cazului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Curtea constată că acesta nu poate fi reţinut câtă vreme, în considerentele sentinţei recurate, prima instanţă a expus argumentele ce i-au format convingerea, precum şi pe acelea pentru care a respins apărările părţilor, iar motivarea susţine dispozitivul sentinţei, cu care este în deplină concordanţă.
în mod corect instanţa de fond a apreciat că raportul juridic încheiat între părţi nu este un raport de muncă, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitoare la aplicarea şi interpretarea corespunzătoare a legii.
Recurentul a criticat faptul că Tribunalul ar fi aplicat inconsecvent dispoziţiile Codului muncii, însă Curtea va înlătura această critică, reţinând faptul că instanţa de fond nu a făcut decât să verifice incidenţa normelor de drept cu care a fost învestită în analiza situaţiei de fapt dedusă judecăţii, constatând că acestea nu se aplică convenţiei încheiate de recurent cu intimata-pârâtă.
Este adevărat că recurentul a prestat servicii de zbor pentru societatea pârâtă ca operator aerian, dar nu în baza unui CIM dintre părţi, ci ca urmare a unui contract prin care o terţă societate dispune de serviciile lui, părţile reglementând în contract suma prestaţiei şi obligaţiile reciproce.
Astfel, din analiza contractului în litigiu rezultă că acesta are trei părţi contractuale, pilotul ca persoană fizică liber-profesionistă, prestatorul serviciilor, agenţia, societatea care recrutează şi furnizează personalul calificat în aviaţie şi beneficiarul prestaţiei, clientul, intimata din prezenta cauză.
Potrivit acestui contract, pilotul furnizează servicii de aviaţie pentru agenţie, iar agenţia îi subcontractează serviciile către client.
Astfel, situaţia de fapt rezultată din contract este aceea că reclamantul are un contract de închiriere servicii cu agenţia Atereco Investment Limited, care îl „subînchiriază” contra cost către R.L. SRL, aceasta achi-tându-i direct un onorariu şi diurnă.
Curtea apreciază că din clauzele acestui contract, interpretabile în considerarea principiului voinţei interne a părţilor, nu rezultă existenţa unor elemente specifice raportului juridic de muncă, respectiv, pe lângă prestarea unei activităţi convenite în raport de specializarea părţilor
contractante, a unui raport de subordonare specific dreptului muncii şi a unei remuneraţii cu titlu de salariu, cu toate consecinţele legale generate de plata acestei sume pentru perioada lucrată, respectiv virarea contribuţiilor suportate de părţi, constituirea stagiului de cotizare pentru acordarea indemnizaţiei de şomaj sau a drepturilor de pensie. De reţinut este şi faptul că pilotul cocontractant se obligă să achite toate obligaţiile fiscale, taxe, impozite, asigurări, nefiind stabilită nicio obligaţie de această natură în sarcina agenţiei sau a clientului.
De altfel, din conţinutul contractului rezultă că părţile au procedat chiar şi la o alegere de jurisdicţie în ceea ce priveşte legea şi competenţa de judecată a instanţei în cazul unui litigiu generat de executarea contractului, motiv pentru care este evident că nu au intenţionat să încheie un contract de muncă, ci un contract civil nenumit, căruia, raportat la normele de drept substanţial aplicabile la momentul încheierii sale, i se aplică principiile generale ale dreptului civil.
Faptul că în corespondenţa dintre părţi s-au folosit termeni specifici dreptului muncii nu este de natură a determina concluzia că acestea au intenţionat să încheie un contract de muncă, neexistând în convenţie niciun element care să determine o astfel de calificare a contractului. Prin urmare, instanţa de fond a interpretat corect actul juridic dedus judecăţii, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
în ceea ce priveşte percepţia subiectivă a reclamantului, care s-a prevalat de faptul că nu a înţeles termenii juridici redaţi în limba engleză în contract, Curtea nu poate aprecia că acest element este relevant în determinarea naturii juridice a contractului.
Nu poate fi reţinut nici argumentul recurentului referitor la faptul că profesia sa nu este asimilată profesiilor liberale, astfel că poate fi exercitată numai în cadrul unui raport de muncă, întrucât obiect al unui contract de prestări servicii nu este doar o profesie liberală, ci orice altă prestaţie asupra căreia părţile pot conveni, respectând principiul libertăţii contractuale.
Nici sumele virate în contul serviciilor prestate nu pot fi prezumate ca fiind salariu, în lipsa altor probe administrate în acest sens (virarea unor contribuţii specifice drepturilor salariale la bugetul asigurărilor sociale sau de şomaj), iar faptul că pârâta îi datorează reclamantului plata unor servicii este o situaţie ce poate fi analizată şi soluţionată într-un alt cadru procesual cu respectarea dispoziţiilor referitoare la normele conflictuale stabilite prin convenţie.
Faţă de aceste împrejurări, reţinând legalitatea sentinţei pronunţate de prima instanţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
