–Art.969, art.1087 Cod civil
–Art.195 Codul muncii
Dacă salariatul a beneficiat de un curs sau de un stagiu de formare profesională cu durată mai mare de 60 de zile, acesta poate avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă, dar cu respectarea obligaţiei asumate prin actul adiţional la contractul individual de muncă. Pentru nerespectarea acestei obligaţii, salariatul suportă consecinţele prevăzute în acel contract, cu care a fost de acord înainte de începerea cursului sau a stagiului de formare profesională.
Salariatul nu poate iniţia încetarea contractului individual de muncă înainte de expirarea timpului prevăzut în actul adiţional, în care trebuie să presteze în folosul angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea sa profesională, însă acesta nu este ţinut forţat la acelaşi loc de muncă, dar poate fi obligat să restituie angajatorului cheltuielile suportate de acesta proporţional cu perioada nelucrată, sau cele convenite de părţi prin convenţia accesorie arătată mai sus, dacă nu îşi respectă angajamentul luat prin actul adiţional.
(Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale – decizia civilă nr.1140/02.06.2010)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului D., reclamanta SC „O”. SA. l-a chemat în judecată pe pârâtul O.G., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să oblige pârâtul la plata sumei de 2375 euro, plătibili în lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune, ca urmare a nerespectării obligaţiilor convenite cu salariatul legate de formarea profesională.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost salariatul său din data de 02.10.2007, în baza contractului individual de muncă nr.378/02.10.2007, şi până la data de 17.04.2009, când raporturile de muncă au încetat ca urmare demisiei salariatului, astfel cum a rezultat din decizia nr.209/2009 şi cererea de demisie nr.3298/02.04.2009.
A mai arătat că, în cadrul raporturilor de muncă, s-a convenit de către părţi, conform art.5 din actul adiţional la contractul individual de muncă nr.1/02.10.2007, ca în cazul în care într-o perioadă de 5 ani de la data încheierii stagiului de formare profesională contractul de muncă al angajatului va înceta din iniţiativa salariatului, acesta se obligă să plătească către angajator despăgubiri în cuantum de 3000 euro plătibili în lei la cursul BNR din ziua plăţii. Totodată, a arătat că pârâtul a participat la cursul de formare profesională în perioada 08.10.2007 – 31.01.2008, curs organizat de către angajator cu scoaterea din producţie câte 15 ore pe săptămână timp de 16 săptămâni. Raportând data terminării cursului la data încetării contractului de muncă prin demisie, rezultă că salariatul nu a respectat obligaţiile convenite în cadrul raporturilor de muncă, consecinţa fiind aceea a plăţii daunelor convenite conform art.6 din actul adiţional la contractul individual de muncă al pârâtului.
Reclamanta a mai arătat că suma de 3000 euro, convenită ca despăgubiri, a fost micşorată proporţional cu perioada lucrată în societate de la finalizarea cursului până la încetarea raporturilor de muncă.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.270, art.195, art.194 alin.2 lit.b şi art.281 din Codul muncii.
La termenul de judecată din data de 29.09.2009, pârâtul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii formulate de reclamant. A arătat pârâtul că participarea la cursul de formare profesională nu a presupus scoaterea sa din producţie pentru o perioadă mai mare de 25% din durata timpului normal de lucru şi nici scoaterea integrală din activitate, că tot timpul a îndeplinit sarcini de serviciu pentru care nu era necesară instruirea sa pe post de către un formator care era doar maistru, în timp ce el avea calitatea de inginer. Actul adiţional invocat de către angajator este lovit de nulitate, deoarece, în conformitate cu dispoziţiile art.38 din Codul muncii, salariatul nu poate renunţa la drepturile recunoscute de lege.
A mai arătat că altor persoane cărora le-au încetat raporturile de muncă prin demisie de la acelaşi angajator nu li s-au solicitat asemenea sume de bani cum de altfel nu s-a solicitat nici de la pârât prin nota de lichidare.
La acelaşi termen de judecată, pârâtul O.G. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 8100 lei, reprezentând contravaloarea a circa 350 ore suplimentare pe care le-a prestat reclamantei în perioada în care a fost angajat cu contract individual de muncă.
În motivarea cererii reconvenţionale, pârâtul reclamant a arătat că, deşi prezenţa sa la serviciu a fost necesară de multe ori, fie în zilele libere, fie în cele de sărbătoare legală, angajatorul nu a dat eficienţă dispoziţiilor art.119 alin.1 din Codul muncii şi nici alternativei prevăzută de dispoziţiile art.120 din codul muncii de a primi un spor de salariu prin negociere sau prin contractul individual de muncă.
La data de 13.10.2009 s-au depus la dosarul cauzei de către reclamanta pârâtă copii de pe fluturaşii de salariu ai pârâtului reclamant pe perioada octombrie 2007 – aprilie 2009, fişa postului numitului M.B. şi decizia nr.175/02.04.2008 privind încheierea perioadei de adaptare profesională a pârâtului reclamant.
Prin sentinţa nr.109 din 14 ianuarie 2010, tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamanta-pârâtă SC “O”. SA, a obligat pârâtul reclamant O.G. la plata sumei de 500 euro echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii şi a respins cererea reconvenţională.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că pârâtul a fost salariatul societăţii reclamante, potrivit contractului individual de muncă nr.378/2.10.2007 pe durată nedeterminată, şi la data încheierii contractului individual de muncă acesta a semnat actul adiţional nr.1/02.10.2007 privind efectuarea unui stagiu de adaptare profesională de minim 65 de zile, conform art.189 lit.b din Codul muncii, la art.6 prevăzându-se că, în cazul în care într-o perioadă de 5 ani de la data terminării stagiului se va desface contractul de muncă din motive disciplinare sau din iniţiativa salariatului, angajatul se obligă la plata sumei de 3000 euro către angajator cu titlu de despăgubiri. La aceeaşi dată pârâtul salariat a semnat şi un contract de adaptare profesională cu nr.103/02.10.2007, stagiul de formare profesională fiind încheiat prin decizia nr.175/02.04.2008.
Din contractul încheiat între părţi, instanţa de fond a reţinut că acesta este un contract de adaptare profesională, aşa cum a şi fost denumit, căruia îi sunt aplicabile prevederile art.201 din Codul muncii, în sensul că a fost încheiat în vederea adaptării salariatului debutant la o funcţie nouă şi a fost încheiat odată cu încheierea contractului individual de muncă, purtând aceeaşi dată, respectiv 02.10.2007. Tribunalul a mai reţinut că, în cadrul formării profesionale a salariaţilor, potrivit art.189 lit.b din Codul muncii, se pot realiza şi stagii de adaptare profesională la cerinţele postului şi ale locului de muncă, una dintre modalităţile de realizare a formării profesionale fiind adaptarea profesională.
Tribunalul a constatat că adaptarea profesională a pârâtului reclamant s-a făcut cu ajutorul unor formatori, salariaţi ai aceluiaşi angajator, în timpul programului de lucru. Adaptarea profesională a presupus atât desfăşurarea de activităţi productive în folosul angajatorului, respectiv repararea efectivă a liniilor tehnologice, dar şi un program de învăţare efectivă a particularităţilor acestor linii tehnologice. Conform declaraţiilor martorilor M.B., principalul formator al pârâtului reclamant, şi I.C., alt formator, dar care se află în litigiu cu angajatorul pentru aceeaşi cauză ca şi pârâtul, nu s-a primit de către salariaţii formatori o plată diferită pentru orele de formare profesională, ci doar un eventual spor la salariu, intrând în atribuţiile lor de serviciu formarea profesională a noilor angajaţi.
Instanţa de fond a reţinut că nu se poate stabili din probele administrate care a fost proporţia exactă de timp în care salariatul a participat la cursul de adaptare profesională şi intervalul de timp cât acesta a lucrat efectiv în beneficiul angajatorului. Actul adiţional prin care s-a stabilit un cuantum al despăgubirilor în situaţia în care salariatul va avea iniţiativa încetării raporturilor de muncă înainte de a se împlini un termen de 5 ani de la data terminării cursului de adaptare profesională nu a fost un act nul conform susţinerilor pârâtului reclamant, ci a reprezentat un acord de voinţă al părţilor care a conţinut o evaluare a despăgubirilor în caz de nerespectare a unor obligaţii asumate. Tribunalul a constatat că în cauză nu poate fi vorba de o renunţare a salariatului la drepturile sale recunoscute de lege, renunţare sancţionată de Codul muncii cu nulitatea absolută, ci de o clauză calificată, conform dispoziţiilor art.1066 Cod civil, ca fiind o clauză penală. O astfel de clauză penală nu este nulă decât în cazul contractelor de împrumut, fiind valabilă în dreptul muncii.
Prima instanţă a mai reţinut că, în materie de drept al muncii, clauza penală trebuie să ţină seama de dispoziţiile art.3 din Codul muncii care garantează libertatea muncii precum şi de cheltuielile efective reprezentate în cazul de faţă de cursul de adaptare profesională. În această situaţie, suma stipulată de comun acord de către părţi este disproporţionată faţă de cheltuielile efectiv dovedite de către angajator, astfel că instanţa de fond a apreciat că se impune reducerea la o sumă care rezultă din actele depuse şi din probele administrate.
A mai reţinut că poziţia angajatului a fost una vulnerabilă în raport cu angajatorul deţinător de capital, astfel că dispoziţiile legale trebuie să asigure un echilibru între cele două părţi contractante. Cum cursurile de adaptare profesională urmate de către pârâtul reclamant nu au reprezentat un efort financiar deosebit pentru unitatea reclamantă, suma pe care unitatea angajatoare ar urma să o primească drept despăgubire pentru pierderea unui angajat specializat prin efortul angajatorului trebuie să fie proporţională cu acest efort financiar şi să nu reprezinte un obstacol insurmontabil care să lege pentru 5 ani angajatul de angajator, fără posibilitatea unei renunţări unilaterale la raporturile de muncă.
Reclamanta pârâtă nu a dovedit care a fost cuantumul cheltuielilor făcute cu acest curs de adaptare profesională. Astfel, în calculul efectuat a fost trecut tot salariul angajatului pe un total de 240 ore de curs, deşi din probe a rezultat că o parte din aceste ore au fost reprezentate de activitate efectivă în folosul reclamantei, au fost trecute ca fiind plătite către formatorul M.B. un număr total tot de 240 ore, deşi acesta nu a fost tot timpul cu O.G., ci şi-a desfăşurat şi propria activitate, nefiind plătit cu salariu separat pentru aceste ore ci doar cu un spor la salariul său, spor al cărui cuantum nu a fost dovedit de către unitatea reclamantă. În plus, în orele când pârâtul a fost instruit de către ceilalţi formatori, respectiv I.C. şi N.D., nu era prezent şi M.B., conform declaraţiei acestuia, situaţie în care calculele prezentate de către reclamantă nu au putut fi privite ca obiective.
Cum însă este cert că unitatea angajatoare a suferit un prejudiciu prin plecarea pârâtului după un an de la terminarea cursului de adaptare profesională, tribunalul, prin interpretarea actelor depuse şi a declaraţiilor de martori, a obligat pârâtul la plata unei sume stabilită în mod rezonabil prin compararea calculelor făcute de reclamantă cu situaţia obiectivă rezultată din declaraţiile martorilor, dând eficienţă clauzei penale cuprinsă în actul adiţional la contractul individual de muncă încheiat de părţi. Tribunalul a considerat că suma de 500 euro este o sumă rezonabilă şi a obligat pârâtul la plata acestei sume la cursul în lei al BNR din ziua plăţii.
Cu privire la cererea reconvenţională formulată de către pârâtul reclamant, tribunalul a constatat că aceasta nu a fost dovedită. Deşi s-a susţinut de către martorul V.O. că salariatul lucra peste program, acesta nu a putut aprecia câte ore s-a lucrat peste program pentru ca instanţa să aibă elemente privind cuantificarea orelor suplimentare. În plus, salariatul nu a făcut nici un fel de dovezi că a solicitat plata unor ore suplimentare angajatorului sau că a primit aviz pentru efectuarea acestora. În aceste condiţii cererea reconvenţională a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta-pârâtă SC „O”. SA cât şi pârâtul-reclamant O.G., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală.
În motivarea recursului, pârâtul O.G. a arătat, în esenţă, că participarea sa la cursul de formare profesională nu a presupus scoaterea din producţie pe o perioadă mai mare de 25% din durata timpului normal de lucru şi nici scoaterea integrală din activitate, reclamanta nefăcând vreo dovadă în acest sens. De asemenea, deşi nu s-a făcut vreo probă, prima instanţă l-a obligat la plata sumei de 500 de euro.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, pârâtul a arătat că prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că a depus la dosar copia unei corespondenţe purtate prin email, cu privire la plata orelor suplimentare.
În motivarea recursului său, reclamanta SC O. SA a arătat, în esenţă, că prima instanţă a determinat în mod nelegal prejudiciul pe care l-a suferit, încălcând dispoziţiile art.270 din Codul muncii şi pe cele ale art.969 şi art.1087 Cod civil.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, precum şi sub toate aspectele, potrivit art.3041 C.pr.civ., Curtea a constatat că recursul declarat de reclamanta SC O. SA. este fondat, iar recursul declarat de pârâtul O.G. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Astfel, Curtea a reţinut că pârâtul a fost salariatul societăţii reclamante, potrivit contractului individual de muncă nr.378/02.10.2007 încheiat pe durată nedeterminată. La data încheierii contractului individual de muncă, reclamanta şi pârâtul au semnat şi actul adiţional nr.1/02.10.2007, privind efectuarea de către pârât a unui stagiu de adaptare profesională la cerinţele postului de minim 65 de zile, conform art.189 lit.b din Codul muncii.
La aceeaşi dată, părţile au încheiat şi contractul de adaptare profesională nr.103/02.10.2007, anexă la contractul individual de muncă nr.378/02.10.2007.
Perioada de formare profesională a fost încheiată la data de 02.04.2008, aşa cum rezultă din decizia nr.175/02.04.2008 emisă de conducerea societăţii.
Curtea a mai reţinut că la data de 17.04.2009, contractul individual de muncă nr.378/02.10.2007 a încetat din iniţiativa salariatului O.G., potrivit art.79 alin.1 şi 7 din Codul muncii, aşa cum rezultă din decizia nr.209/16.04.2009 emisă de conducerea SC O. SA T.
Potrivit art.6 din actul adiţional nr.1/02.10.2007, în cazul în care, într-o perioadă de 5 (cinci) ani de la data încheierii stagiului de formare profesională, contractul individual de muncă va înceta la iniţiativa salariatului, conform art.79 din Codul muncii sau ca urmare a concedierii pentru motive disciplinare în temeiul art.61 lit.a din Codul muncii, angajatul se obligă să plătească către angajator despăgubiri în cuantum de 3000 euro, plătibili în lei la cursul BNR din ziua plăţii. Actul adiţional încheiat reprezintă de fapt o convenţie accesorie (clauză penală), prin care părţile au convenit ca partea care nu-şi execută obligaţia asumată să plătească celeilalte părţi o sumă de bani. Prin stipularea acestei clauze, părţile au hotărât anticipat daunele-interese compensatorii în cazul neexecutării totale sau parţiale a obligaţiei asumate de angajat.
În acest mod, pe baza principiului disponibilităţii, părţile, prin voinţa lor, au stabilit cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciile suferite ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate, potrivit prevederilor art.1087 din Codul civil.
Curtea a mai reţinut că reclamanta SC O. SA T. a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2375 euro, ca urmare a nerespectării obligaţiilor convenite cu salariatul, legate de formarea profesională, rezultată din diminuarea sumei de 3000 de euro proporţional cu perioada lucrată de pârât în societate, de la finalizarea cursului şi până la încetarea raporturilor de muncă.
De asemenea, clauza din actul adiţional nr.1/02.10.2007 a fost stabilită în conformitate cu dispoziţiile art.195 alin.2 şi 3 din Codul muncii şi cu cele ale art.969 alin.1 din Codul civil, potrivit cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Susţinerea pârâtului O.G., potrivit căreia participarea sa la cursul de formare profesională nu a presupus scoaterea din producţie pe o perioadă mai mare de 25% din durata timpului normal de lucru, este neîntemeiată, având în vedere documentele semnate de acesta privind programul de formare profesională, din care rezultă că, timp de 16 săptămâni, a efectuat câte 15 ore de instruire săptămânal, deci mai mult de 25 % din durata zilnică a timpul normal de lucru.
Curtea a mai reţinut că, în condiţiile în care salariatul a beneficiat de un curs sau de un stagiu de formare profesională cu durată mai mare de 60 de zile, acesta poate avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă, dar cu respectarea obligaţiei asumate prin actul adiţional la contractul individual de muncă. Pentru nerespectarea acestei obligaţii, salariatul suportă consecinţele prevăzute în acel contract, cu care a fost de acord înainte de începerea cursului sau a stagiului de formare profesională. Art.195 alin.1 din Codul muncii îi interzice salariatului doar iniţierea încetării contractului individual de muncă înainte de expirarea timpului prevăzut în actul adiţional, în care trebuie să presteze munca în folosul angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea sa profesională. Salariatul nu este ţinut cu forţa la acelaşi loc de muncă, dar, dacă nu îşi respectă angajamentul luat prin actul adiţional, poate fi obligat să restituie angajatorului cheltuielile suportate de acesta din urmă, proporţional cu perioada nelucrată, sau cele convenite de părţi prin convenţia accesorie arătată mai sus.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, în speţă, condiţiile stabilite de părţi au atât o justificare morală, cât şi una juridică temeinică, ce impune celui care a beneficiat de formarea profesională pe cheltuiala angajatorului să lucreze pentru acesta un număr de ani, ca urmare firească a efortului depus de angajator în vederea pregătirii sale, ori să restituie suma astfel investită în cazul în care iniţiază încetarea contractului individual de muncă înainte de scurgerea acestei perioade de timp, pentru a-l despăgubi astfel pe angajator.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtului potrivit căreia prima instanţă nu a ţinut cont de corespondenţa purtată prin email cu privire la plata orelor suplimentare, Curtea a reţinut că înscrisul depus la dosar confirmă numai faptul că pârâtul a adresat o întrebare conducătorului serviciului resurse umane, al cărei răspuns a fost că pentru funcţiile de conducere nu se acordă ore suplimentare, aceste funcţii presupunând muncă suplimentară.
Faţă de aceste considerente, Curtea a reţinut ca fiind întemeiate criticile recurentei reclamante SC O. SA astfel că, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, a admis recursul acesteia şi a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în totalitate cererea reclamantei şi l-a obligat pe pârâtul O.G. la plata sumei de 2375 euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, către reclamantă.
Pentru aceleaşi considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul O.G.
